Autor: Lorenzo Maria Pacini

Prea târziu pentru a salva Europa: Ce mi-au spus Putin, Lavrov, Oreșkin și Karaganov la summitul Valdai 2026

Un summit Valdai mutat în altă parte

Ceea ce voi împărtăși în acest articol este mai puțin tehnic și mai personal decât de obicei. Este vorba despre informațiile adunate pe parcursul mai multor zile de dialog, discuții și, se pare, despre o întrebare „scandaloasă”, devenită senzație mediatică în Europa — pentru că l-am întrebat pe președintele Federației Ruse, Vladimir Vladimirovici Putin, ce se va alege de Europa.

Înregistrarea integrală a discursului lui Vladimir Putin la Forumul Valdai poate fi urmărită aici.

Intervenția mea și răspunsurile lui Putin pot fi urmărite aici.

Anul acesta, Forumul Valdai nu s-a desfășurat la Soci. Invitațiile trimise în vară indicau încă orașul de la Marea Neagră drept loc de desfășurare, însă, la sfârșitul lui august, organizatorii au anunțat mutarea în regiunea Moscovei. Potrivit FT, Serviciul Federal de Protecție a cerut relocarea, fiind îngrijorat de amenințarea dronelor ucrainene după o vară de atacuri asupra rafinăriilor de pe litoral. Acest detaliu logistic are propria lui semnificație. Războiul — despre care la Valdai se vorbește întotdeauna în termenii sistemului internațional — influențează acum și organizarea practică a forumului.

Cea de-a 23-a reuniune anuală s-a desfășurat între 28 septembrie și 1 octombrie, sub un titlu care, pentru un european, sună aproape ca o întrebare personală: „Responsabilitatea pentru viitor: limitele posibilului sau posibilități nelimitate?”. În deschidere a fost prezentat raportul anual al Clubului, Păstrați-vă calmul. Statul și responsabilitatea pentru viitor, pe care autorii îl descriu — cu o trimitere la Kubrick — drept un manual despre cum să încetăm să ne mai îngrijorăm și să învățăm să iubim haosul. Au urmat nouă sesiuni tematice, o sesiune specială și, în ultima zi, sesiunea plenară cu președintele.

Am sosit ca italian și european, știind că, în acele săli, cele două identități au greutăți diferite. Pe parcursul săptămânii, am discutat îndeosebi cu patru interlocutori de rang înalt: Serghei Karaganov, Maksim Oreșkin, Serghei Lavrov și, în timpul sesiunii plenare, Vladimir Putin. Primele trei conversații au avut loc în marja sesiunilor și le redau pe baza notițelor mele — în esență, nu cuvânt cu cuvânt. Cel de-al patrulea schimb de replici este public și consemnat într-o transcriere, din care citez direct.

Luate separat, cele patru dialoguri transmit lucruri deja cunoscute de oricine urmărește dezbaterea din Rusia. Privite însă în succesiune, ele conturează o imagine mai limpede: o evaluare comună a Europei și patru moduri diferite de a trage concluziile. Și, mai presus de toate, un viitor deloc luminos.

Karaganov: Europa ca sursă a răului

Serghei Karaganov este unul dintre fondatorii Clubului Valdai, președinte de onoare al Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare și, de ani de zile, cea mai radicală voce a realismului rus. Cu el, conversația a început direct de la punctul cel mai controversat. Europa, mi-a spus, este rădăcina tuturor relelor. Dacă ar fi distrusă, nimeni nu ar deplânge-o. Un conflict nuclear tactic pe teritoriul ei nu ar implica alți actori. Europenii au avut suficient timp să găsească o soluție la propriile probleme; acum, după ce au ales să se pregătească de război împotriva Rusiei, este prea târziu pentru a li se mai oferi o șansă.

Trebuie să fiu sincer: nu am fost niciodată un admirator al lui Karaganov; adesea, opiniile sale mi s-au părut prea radicale și învechite. Dar, începând cu o cafea băută împreună după prânz — și continuând pe parcursul unei săptămâni de discuții —, am descoperit că gândim foarte asemănător și că opiniile lui nu sunt nicidecum banale. Oricine i-a citit declarațiile recente va recunoaște această linie de gândire. În iunie 2023, Karaganov susținuse public că Rusia ar trebui să coboare pragul utilizării armelor nucleare, pentru a reda credibilitatea descurajării sale și a determina Occidentul să se retragă din conflictul din Ucraina. O parte a acestei abordări a fost ulterior inclusă în documente oficiale: Principiile fundamentale ale politicii de stat a Federației Ruse în domeniul descurajării nucleare, actualizate în noiembrie 2024, tratează un atac al unui stat nenuclear, desfășurat cu participarea sau sprijinul unei puteri nucleare, drept un atac comun.

Cuvintele sale conțin însă trei afirmații distincte și merită să le analizăm separat. Prima este o judecată istorică și civilizațională: Europa ca sursă a marilor catastrofe ale modernității, de la războaiele mondiale la colonialism. Este o teză pe care Karaganov o susține de mult și care poate fi contestată, dar ea aparține sferei interpretării. A doua — că nimeni nu ar deplânge Europa — este o predicție despre reacțiile celorlalți; din ceea ce am observat în acele zile, ea găsește ecou la o parte semnificativă a participanților asiatici, africani și latino-americani. A treia este ipoteza strategică pe care se sprijină tot restul: o escaladare nucleară în Europa ar rămâne limitată la Europa.

Literatura despre descurajare dezbate acest punct de șaptezeci de ani și — din fericire — dovezile empirice lipsesc. Factorul care complică această ipoteză se află chiar în interiorul Europei. Franța și Regatul Unit dețin arsenale naționale, iar în martie 2025, Parisul a deschis oficial dezbaterea despre dimensiunea europeană a propriei descurajări nucleare. Un conflict nuclear „exclusiv european” presupune că două puteri nucleare europene ar sta cu mâinile în sân. Aceasta este cea mai slabă premisă a întregului raționament, indiferent cum sunt evaluate celelalte două.

Trebuie precizat și că Karaganov nu vorbește în numele guvernului. La Forumul Valdai, el reprezintă aripa dezbaterii ruse care împinge Kremlinul spre poziții mai categorice, iar unul dintre rolurile sale este tocmai acela de a împinge limitele a ceea ce poate fi spus. Privit astfel, acel „prea târziu” al său indică o tendință, nu o doctrină.

Oreșkin: Piața care nu mai există

Cu Maksim Oreșkin, tonul s-a schimbat cu totul. Adjunct al șefului Administrației Prezidențiale, fost ministru al Dezvoltării Economice și, ulterior, consilier economic al președintelui, Oreșkin gândește în termeni de fluxuri de numerar și bilanțuri. Evaluarea sa a fost tranșantă: Europa este terminată. Nu mai există o concurență viabilă pe piața energiei, deoarece China și India ocupă acum primele locuri între clienții Rusiei. Și nu există niciun motiv pentru a investi în salvarea Europei, de vreme ce europenii nu au arătat, până acum, niciun interes pentru găsirea unei soluții pașnice și rezonabile. Întrebarea pe care i-o adresasem în cadrul întâlnirii cu participanții la Valdai era: „Având în vedere că gazoductul Nord Stream 2 nu mai este disponibil — pentru că a fost sabotat —, intenționați să găsiți un nou sistem de transport al energiei, presupunând că Europa se reconciliază cu Rusia și situația diplomatică se îmbunătățește?”. Răspunsul său tranșant — și poate brutal — este ca un pumnal al adevărului înfipt în conștiința fiecărui european.

„Terminată” trebuie înțeles în sens tehnic. Oreșkin nu vorbea direct despre civilizația europeană, ci despre Europa ca partener comercial: o piață care a încetat să mai fie centrală pentru Rusia și care, prin urmare, nu justifică niște concesii politice pentru a fi recâștigată. După 2022, petrolul rusesc și-a găsit principalii cumpărători în China și India, în timp ce Bruxellesul, prin acordul dintre Consiliu și Parlamentul European din decembrie 2025, s-a angajat să elimine treptat importurile de gaze rusești — inclusiv prin conducte și sub formă de gaz natural lichefiat — până în 2027. Interdependența energetică ce ținuse Europa și Rusia legate timp de o jumătate de secol — chiar și în cele mai grele momente ale Războiului Rece — a fost demontată de ambele părți. Raționamentul lui Oreșkin surprinde consecința cea mai simplă: cine nu mai este principalul client nu mai are putere de negociere. Acestea sunt legile pieței, iar nici la Londra, nici la Berlin, nici la Bruxelles nu mai există politicieni sau grupuri de putere care să-i poată spune Rusiei „ce să facă”.

Și reversul este bine cunoscut la Moscova. O piață dominată de doi mari cumpărători le permite acestora să ceară reduceri de preț, iar înlocuirea Europei cu Asia are un cost în privința prețurilor și a accesului la tehnologie. Însă, potrivit logicii care mi-a fost prezentată, întrebarea nu mai este dacă Europa prezintă interes pentru Rusia. Întrebarea este cât ar costa ca relația cu Europa să redevină avantajoasă, iar răspunsul implicit este că europenii trebuie să suporte acel cost.

Lavrov: Ușa închisă pentru „această” ordine

Cu Serghei Lavrov, discuția a trecut de la economie la diplomație, fără ca verdictul să se schimbe. Europa, mi-a spus el, a avut numeroase ocazii de a restabili dialogul cu Rusia și a ales, în schimb, să alimenteze confruntarea directă. Acum este prea târziu pentru a mai da înapoi: toate limitele au fost depășite, iar în actuala ordine europeană nu există nicio cale de întoarcere la relațiile de altădată.

Aș vrea să ne oprim o clipă și să cântărim greutatea acestor cuvinte. Cei care îl cunosc pe Lavrov știu că este un politician capabil să cântărească fiecare cuvânt cu multă inteligență, chiar și în contexte mai relaxate, precum summitul Valdai. „Limitele au fost depășite.” Ar fi inutil să enumerăm aceste limite, fiindcă sunt atât de evidente pentru întreaga lume, încât nu ar fi decât o pierdere de timp. Dar privirea lui Lavrov când vorbea despre Europa — pe aceea nu o voi uita niciodată. L-am întâlnit de multe ori și înainte, însă, de data aceasta, era ceva diferit.

Ministrul are în spate o succesiune de evenimente la care diplomația rusă face constant referire: acordurile de la Minsk, proiectele de tratate privind garanțiile de securitate înaintate Statelor Unite și NATO la 17 decembrie 2021 și negocierile de la Istanbul din primăvara lui 2022. Interpretarea rusă a fiecăruia dintre aceste episoade este controversată și contestată în Europa. Ceea ce mă interesează aici este un alt element — o precizare care, la recitirea notițelor după sesiunea plenară, s-a dovedit cheia întregii săptămâni. O întoarcere este imposibilă în această configurație europeană. Nu cu Europa în forma ei actuală — adică UE și NATO. Respingerea vizează o clasă conducătoare și o arhitectură instituțională, nu țările care fac parte din ele.

Mă întreb cât de mult s-a abuzat de răbdarea Rusiei pentru a se ajunge la asemenea declarații. Literatura clasică rusă ne oferă exemple admirabile despre capacitatea politicienilor ruși de a tergiversa, de a ignora și de a avea răbdare. Și nu se poate nega că aceasta a fost, în mod constant, atitudinea clasei conducătoare ruse în ultimii ani de conflict. A ajunge să spui că limita a fost depășită — idee pe care Putin avea să o reia ulterior în sesiunea plenară a summitului — înseamnă că nu mai există resurse de risipit într-o așteptare răbdătoare; înseamnă că Ursul a fost trezit din hibernare la momentul nepotrivit; înseamnă că urmările acestor acțiuni vor avea o însemnătate epocală.

Lavrov a mai adăugat ceva: „Suntem pregătiți să lovim Europa într-un mod exemplar, nu așa cum am procedat în Ucraina”. Luați aminte la aceste cuvinte, dragi prieteni europeni. Recitiți-le și reflectați la greutatea lor. Nu mai trebuie spus nimic.

Un profesor italian îi adresează o întrebare lui Putin

Ajungem acum la unul dintre cele mai periculoase momente ale carierei mele. Sesiunea plenară s-a desfășurat, potrivit tradiției, în prezența președintelui rus, cu Fiodor Lukianov în rolul de moderator. Am luat cuvântul și am pus o întrebare în două părți:

„Vin din Italia, o țară care, în prezent, nu are relații bune cu Rusia. Ca european, aș dori să vă întreb: ce condiții va pune Rusia pentru dezvoltarea unui nou sistem de securitate pentru țările europene? Și, dacă ne imaginăm o Europă de după Uniunea Europeană, o veți considera parte a unui mare parteneriat eurasiatic sau, în opinia dumneavoastră, Statele Unite și Rusia se vor afla mereu în competiție pentru aceste teritorii?”

Putin a început cu a doua parte, iar ordinea nu este întâmplătoare:

„Italia se află, într-adevăr, în Europa, iar eu vorbesc despre un parteneriat eurasiatic: este, prin urmare, de la sine înțeles că vom considera — și considerăm deja — Italia și un partener eurasiatic.”

Imediat după aceea, a precizat că soarta Uniunii Europene și rămânerea Italiei în cadrul ei „nu sunt treaba noastră”. Moscova nici măcar nu intenționează să discute subiectul, fiindcă orice comentariu ar fi interpretat drept o încercare de a destrăma UE, „în vreme ce noi nu vrem să destrămăm absolut nimic. Vrem doar să construim și să cooperăm”.

În privința condițiilor pentru un nou sistem de securitate, răspunsul a fost limpede: „Nu avem condiții prealabile”. Obstacolul, în viziunea lui, se află de cealaltă parte. Unii politicieni europeni consideră inacceptabil ca o țară, de una singură, să deschidă un dialog cu Rusia, iar Putin a numit această pretenție un dictat mai sever chiar decât cel din epoca sovietică. Comparația a fost atent construită: URSS era un stat unitar și puternic centralizat, ale cărui republici făceau parte dintr-o singură structură statală; Uniunea Europeană, în teorie, nu este așa ceva, dar în practică se comportă ca și cum ar fi. „Nouă nu ne interzice nimeni; suntem pregătiți.”

În acel moment, Lukianov a intervenit cu o remarcă provocatoare, tipică unui moderator experimentat: dacă Bruxellesul interzice dialogul, nu ar fi mai bine să contribuie puțin la dezintegrarea UE, pentru a facilita relațiile cu fiecare țară în parte? Răspunsul a venit fără ezitare: „Dar nu este nevoie — se vor destrăma singuri”.

Apoi Putin mi s-a adresat direct. „Colegul nostru italian știe asta mai bine decât noi”, a spus el, și a început să enumere cifre: datoria publică a Italiei, la 140%, deficitul, în jur de 3%, iar în alte țări europene, aproape de 5%. Cifrele erau rotunjite, dar nu departe de adevăr. Potrivit Istat și Eurostat, la sfârșitul lui 2024, datoria publică a Italiei se situa la 135,3% din PIB, iar deficitul la 3,4%. Miza acestui pasaj nu erau însă zecimalele. Toate problemele pornesc de la economie: nivelul de trai scade, șomajul crește, iar cetățenii marilor economii europene simt aceste lucruri pe propria piele — și asta, a spus el, „subminează și înseși temeliile Uniunii Europene. Dar nu este treaba noastră; nu ne amestecăm”.

A încheiat reiterând oferta într-o manieră echilibrată: dialog cu Uniunea în ansamblul ei, dacă Uniunea îl dorește, sau cu țările individuale, fără condiții prealabile. „Dar nici din partea europeană nu trebuie să existe condiții prealabile.”

A încerca să înțelegi amploarea acestor cuvinte, echilibrul politic pe care îl dezvăluie și forța unui om de stat preocupat nu doar de binele propriei țări, ci și de cel al unui întreg alt continent reprezintă o adevărată lecție despre ceea ce înseamnă politica.

Ascultați întregul discurs al lui Putin și veți înțelege cum, în mai puțin de cinci minute, poate fi surprins declinul întregii Europe, în toate aspectele sale, reiterând totodată, cu regret, că Rusia a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-și oferi ajutorul. Dar alegerile europenilor le aparțin, indiferent ce drapel arborează. Rusia respectă și va respecta întotdeauna principiile fundamentale ale politicii sale externe și ale tradiției sale politice. Fără mesianism miraculos, fără salvatori improvizați.

Europa — sau, mai degrabă, europenii acestei Europe — ce au de gând să facă?

Recitindu-mi notițele de călătorie

Recitindu-mi notițele după întoarcere, primul lucru care iese în evidență este convergența opiniilor. Strategul, economistul, ministrul de Externe și președintele au exprimat fiecare, în propriile cuvinte, aceeași evaluare: Europa de astăzi și-a epuizat creditul la Moscova. Al doilea lucru care se remarcă este că fiecare trage o concluzie diferită din acest diagnostic.

Pentru Karaganov, concluzia este coercitivă și capătă un ton aproape eshatologic: Europa și-a avut șansa, iar ceea ce urmează nu mai ține de diplomație. Pentru Oreșkin, este o chestiune de contabilitate rece, fără menajamente: Europa nu merită investiția necesară pentru a fi recâștigată. Pentru Lavrov, este o retragere diplomatică limitată, care vizează structura politică, nu oamenii. În sfârșit, pentru Putin, ușa rămâne deschisă — dar către statele individuale, nu către Bruxelles —, însoțită de așteptarea că erodarea economică va face restul.

Aparenta contradicție dintre poziția de tip „prea târziu” a primilor trei și cea de tip „fără condiții prealabile” a celui de-al patrulea se rezolvă tocmai prin precizarea lui Lavrov. Rezultatul este o linie coerentă, pe care aș numi-o „bilateralizare”: Moscova nu va trata cu Uniunea ca entitate politică atât timp cât actuala conducere rămâne în funcție; le oferă statelor membre, individual, canale de dialog fără condiții prealabile și lasă dificultățile interne ale Europei să facă aceste canale atractive. Referirea la Italia ca partener eurasiatic „încă de astăzi” trebuie înțeleasă în acest cadru: nu este o formulă de politețe, ci un indiciu despre interlocutorul pe care îl preferă Moscova.

Desigur, nu pot pretinde că cei patru interlocutori de excepție ajunseseră la o înțelegere — asta se înțelege de la sine —, dar această convergență mi s-a părut cu adevărat „profetică”. Valdai a fost întotdeauna locul în care diversitatea dezbaterii ruse este prezentată unui public străin. Pot spune că aceste perspective sunt compatibile și se întăresc reciproc: poziția dură a lui Karaganov face ca oferta lui Putin să pară moderată; cifrele lui Oreșkin dau credibilitate ideii că Moscova nu are nevoie să facă concesii; iar formula lui Lavrov echilibrează fermitatea cu deschiderea.

Criza datoriilor suverane din 2010–2012 a dus la apariția Mecanismului European de Stabilitate și a uniunii bancare; pandemia a dus la Next Generation EU și la prima datorie comună de mare amploare. În interiorul Uniunii, crizele au generat cel puțin la fel de multă centralizare pe câtă fragmentare. „Se vor destrăma singuri” este, așadar, un pariu, nu o constatare — chiar dacă pariul îi costă puțin pe cei care îl fac: dacă UE rezistă, Moscova a oferit măcar dialogul; dacă se prăbușește, are deja pregătite canalele bilaterale.

Indicatorii de urmărit în următoarele douăsprezece până la optsprezece luni sunt destul de clari. Primul privește vizitele bilaterale la Moscova ale șefilor de guvern din UE, pe lângă precedentele vizite ale lui Viktor Orbán, din iulie 2024, și Robert Fico, din mai 2025. Al doilea este dacă unanimitatea se menține la reînnoirile semestriale ale sancțiunilor, unde un singur veto este suficient pentru a deschide o fisură. Al treilea privește derogările naționale de la calendarul eliminării treptate a gazului rusesc. Al patrulea — și cel mai important pentru noi — este eventuala deschidere a unui canal structurat de dialog de către o capitală importantă, inclusiv Roma.

Cu ce rămân din toate acestea? Ca italian, fraza pe care o iau cu mine nu este cea despre dezintegrare, ci cealaltă: „Considerăm deja Italia și un partener eurasiatic”. Ea conține atât o ofertă, cât și o constatare care ne privește direct. Dacă ușa despre care Moscova spune că este deschisă este, de fapt, închisă, atunci este închisă din această parte — și nu Roma a închis-o din proprie inițiativă.

Cât timp își mai poate permite o țară cu o datorie de peste 135% din PIB să-i lase pe alții să decidă cine poate vorbi cu cine? Nimeni de la Moscova nu mi-a pus această întrebare. Este o întrebare pe care am adus-o eu însumi acasă. Și fiecare italian cu conștiința curată, fiecare european care mai are o inimă, știe răspunsul.

Sursa: strategic-culture.su