Evenimentele sunt atât de tragice și cu prevestiri așa sumbre, că nu găsesc altă modalitate de a începe decât cu o glumă. Cu aproape doi ani în urmă, Tucker Carlson îi lua acel interviu epic lui Vladimir Putin. (Pare-se cel mai urmărit interviu din istoria presei.) Întrebat cum a început totul, Putin se lansa într-o expunere de circa o oră, inedită pentru publicul american mediu. Începea surprinzător de pe vremea vikingilor, cu fraza aproximativă: „Pe la anul 862, statul rus începea să se adune și orășenii din Novgorod au invitat să domnească asupra lor un prinț vareg, un anume Rurik…”
Atunci am făcut o glumă, că ar fi frumos să-l cheme și pe ayatollahul Khamenei:
„- Telespectatorii noștri americani nu cunosc istoria conflictului, spuneți-ne, pe scurt, cum a început totul..
– Sigur că da. Am să vă spun în câteva minute. Deci, pe vremea lui Cirus, noi aveam granița….
(o jumătate de oră mai târziu)
– Totuși, mai în prezent…
– Ajung și acolo, ajung. La un moment dat, vine la putere un fiu al lui Hestaspes, un anume Darius….”
Desigur, „liderul suprem” nu mai poate spune povestea și nici noi nu vom merge așa de în profunzime. Totuși, câteva antecedente merită consemnate, pentru o perspectivă mai așezată în mijlocul furtunii, chiar dacă multe sunt de notorietate. Sărim peste antichitatea persană, din care extragem doar o notă legată de numele însuși al țării.
„Persan” pare a fi un exonim, un nume dat de alții, așa cum a fost „valah” pentru noi. Ei au preferat să își spună „iranieni”, iar locul s-ar traduce ca „Țara Arienilor”. Ceea ce a devenit incorect politic după al doilea război mondial, când termenul a fost înlocuit de „indo-europeni” în limbajul academic occidental. La fel ca Valahia, regiunea Persis e doar o mică parte din Iranul de azi, pe țărmul Golfului Persic. Ea dă numele limbii, devenită „farsi” din „parsi”, prin contaminarea cu pronunția arabă.
Toate imperiile lor, cel puțin de acum 2500 de ani, făceau referire măcar în interior la iranieni (ca derivat din „arieni”), chiar dacă din afară primeau alte nume, ca ahamenizi. Uneori, cele două noțiuni apăreau împreună, ca în faimoasa inscripție imperială, datând de acum două milenii și jumătate:
„Eu sunt Darius, Marele Rege, regele regilor, rege al țărilor ce conțin toate felurile de oameni, rege în acest mare pământ în lung și-n lat, fiul lui Hystaspes, un ahamenid, un persan, fiul unui persan, un arian cu descendență ariană.”
Sărind spre istoria contemporană, să remarcăm doar că poveștile lungi din anecdotă s-au împletit. În secolele 17-19 au avut loc războaiele ruso-persane, în care și-au disputat zona Caucazului (Azerbaidjan, Armenia, Georgia). Dar noi învățam mai puțin despre Imperiul Persan în acea epocă, pentru că aveam treabă cu cel Otoman, vecinul lor de la vest.
predarea totală
Conducătorii iranieni au continuat să folosească titlul pompos de „regi ai regilor” (shahinshah) până în secolul XX. În 1872, unul din ei semnează un acord cu afaceristul Paul Reuter, prin care preda mai toate bogățiile țării pe 70 de ani, contra unor redevențe. Pare genul de acord ce ar echivala azi cu intrarea în lumea onorabilă a capitalismului și acceptarea pe „piețele financiare”.
Numele Reuter vă sună cunoscut, pentru că e cel care a fondat celebra agenție de presă Reuters. Se născuse în Germania, cu numele de Israel Josaphat, ca fiu al unui rabin, și își luase numele de Paul Reuter prin convertirea la luteranism. Dintr-un modest funcționar bancar, are o ascensiune deosebită prin căsătoria cu fiica bancherului Martin Magnus, din elita evreiască a Imperiului Prusac.
Prima afacere a lui Paul Reuter a fost în domeniul editorial, publicând materialele revoluționare ce alimentau Revoluția de la 1848, răspândită ca un foc în toată Europa. Apoi a investit în tehnologia revoluționară a epocii – telegraful. Reuter a devenit un fel de Elon Musk sau Mark Zuckerberg al secolului XIX, stăpân pe cea mai inovatoare rețea de informare. Și-a mutat cartierul general lângă Bursa din Londra, de unde jucători majori, ca baronul Nathan Mayer Rothschild, câștigau enorm din avantajul de a primi informația despre mișcarea piețelor înaintea tuturor. Astfel Reuter și-a creat propriul imperiu mediatic, primind titlul de baron britanic.
Acordul semnat în 1872 de șahul Iranului cu baronul Paul Reuter era halucinant. Niciodată o țară nu fusese predată așa ușor și complet. Erau cedate pentru 70 de ani monopoluri pentru: căile ferate, tramvaie, minele (cu excepția celor de aur, argint și pietre prețioase), exploatările forestiere, toate terenurile necultivate, construcția de canale și lucrări de irigații, pentru orice programe de stat în construcția de drumuri, telegraf, mori, fabrici, ateliere și altele. Cu un avans de 400.000 de lire, baronul își asigura 40% din veniturile nete din acele exploatări și 80% din cele ale căilor ferate.
Acordul a fost atât de scandalos, încât a fost oprit de la intrarea în vigoare anul următor, după opoziția Rusiei țariste și a opiniei publice. Ca și cum cedarea resurselor țării nu era de ajuns, el mai conținea un mic „detaliu”. Baronul Reuter obținea și monopolul bancar în Imperiul Persan, cu intenția de a deschide o bancă națională, care să emită bancnote, după modelul Băncii Angliei.
Chiar dacă afacerea inițială a căzut, Paul Reuter a reușit să obțină acel privilegiu bancar în 1889, printr-o nouă înțelegere cu fiul șahului. Atunci înființează Banca Imperială a Persiei, cu sediul central la Londra și filială la Teheran, printr-o cartă regală de la Regina Victoria. Anul următor, banca începe să emită bancnota iraniană, având acest monopol până în 1929, când a fost creată o bancă de stat. Banca Imperială a Persiei a continuat să mai funcționeze, extinzându-se în deceniile următoare „ca să compenseze pierderea” în Kuweit, Dubai și Oman. Iar în cele din urmă a fost topită în actualul gigant britanic HSBC.
Citiți articolul integral pe EVADARE.ro!
sursă: EVADARE.ro
