Țările Europei sunt schimbate ireversibil într-un timp foarte scurt, devenind foarte diferite de ce erau cu doar un deceniu în urmă, și de nerecunoscut față de acum o jumătate de secol. Anul trecut, în cele 27 de țări ale Uniunii Europene se aflau 64,2 milioane de persoane născute în altă țară decât cea de rezidență. Ceea ce reprezintă 14% din populația UE. Dar această statistică nu ia în considerare acumulările anterioare, numărând ca indigeni pe toți cei aflați la a doua sau a treia generație.
Studiul, citat și de Reuters, e realizat de Centrul pentru Cercetarea și Analiza Migrației din Berlin, aparținând Rockwool Foundation. Datele se bazează pe cele ale Eurostat și UNHCR. (La cele din Eurostat m-am referit într-un material relativ recent, direct de la sursă, intitulat: „România devine Turnul Babel”.) Marele neajuns al acestui studiu e că nu distinge între imigrația internă, între statele UE și cea din afara continentului. Însă are două secțiuni separate pentru refugiați și solicitanți de azil, care sunt în cvasi-totalitatea cazurilor din afara UE. Dar multe informații, grafice și hărți sunt inedite și merită o reflectare mai pe larg.
Potrivit studiului amintit, populația migrantă a Europei a crescut cu peste două milioane doar într-un an. Când privim doar puțin în urmă, observăm o creștere explozivă, de la 40 de milioane în 2010, la 64 de milioane anul trecut, deci un spor de 60% în doar 15 ani. Originea acestor imigranți e diversă și include mulți din Africa și Asia. Dar chiar dacă ar fi vorba doar de cetățeni ai altor state membre, asimilabili pe termen lung, tot ar însemna o spargere a omogenițăți acelor țări, care devin în esența lor cosmopolite și văduvite de identitatea lingvistică și națională, care le-a creat.
Graficul creșterii străinilor din țările UE arată o schimbare de filosofie a blocului comunitar, care a căutat și obținut asemenea schimbări demografice. E foarte important de notat acest aspect pentru că, practic, Uniunea Europeană a devenit cu totul altceva față de organizația la care România a aderat în 2007. Și cu siguranță e diferită față de cea care era în deceniul anterior, când țara noastră făcea toate sacrificiile cunoscute ca „reforme”, inclusiv prin cedarea pe sume derizorii a unor importante resurse industriale și de energie (cum ar fi Petrom sau alte privatizări).
Ideea unei zone economice unite a apărut după războiul mondial, putând lua ca reper anul 1957, cel al Tratatului de la Roma. El a fost semnat de 6 țări, nucleul dezvoltat al Comunității Economice Europene: Germania (de Vest), Franța, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg. Ele aveau niveluri comparabile de dezvoltare, și nu prezentau riscul unor migrații reciproce destabilizatoare. Aveau, desigur, granițele externe închise, cu excepții atent alese.
Citiți articolul integral pe Evadare.ro!
sursă: Evadare.ro
