Autor: Aurel Badea
Există declarații politice care dispar după câteva ore din memoria publică și există declarații care, fără intenția autorului, devin adevărate rechizitorii împotriva unei întregi epoci. Una dintre acestea îi aparține liderului UDMR, Kelemen Hunor:
„O țară mică, o țară slabă, o țară fără putere economică și militară, la periferie și la granița de ciocnire între marile puteri globale poate supraviețui doar dacă ține de principii, ține de valori și caută aliați. Astăzi se încheie o perioadă importantă din istoria contemporană a României şi începe o etapă despre care încă nu ştim nimic.”
La prima vedere, pare o analiză geopolitică lucidă. În realitate, este poate cea mai dură evaluare a rezultatelor produse de clasa politică ce a condus România în ultimele două decenii.
Pentru că întrebarea pe care orice român o poate pune este simplă:
Cine a condus România în perioada care tocmai se încheie?
Cine a ocupat funcțiile de prim-ministru?
Cine a controlat ministerele?
Cine a administrat bugetele?
Cine a împărțit funcțiile?
Cine a negociat alianțele?
Cine a decis direcția statului?
Nu cetățenii. Nu mediul privat. Nu societatea civilă.
Ci exact partidele care s-au succedat la putere și care, în diferite formule, au format ceea ce astăzi numim „sistemul politic”.
Iar dacă unul dintre liderii acestui sistem afirmă că România este o țară slabă, vulnerabilă și nepregătită pentru ceea ce urmează, atunci avem de-a face cu ceva mai mult decât o constatare. Avem de-a face cu recunoașterea unui eșec.
Douăzeci de ani de putere, douăzeci de ani de promisiuni
România nu a traversat o perioadă de război civil.
Nu a fost izolată economic.
Nu a fost lipsită de resurse.
Dimpotrivă.
A beneficiat de cea mai favorabilă conjunctură din istoria sa modernă.
A intrat în NATO.
A intrat în Uniunea Europeană.
A primit sute de miliarde de euro.
A avut acces la investiții, piețe, tehnologie și finanțare.
A beneficiat de garanții de securitate fără precedent.
Cu toate acestea, după douăzeci de ani, verdictul formulat chiar de unul dintre participanții la guvernare este devastator: România este o țară slabă.
Atunci cetățenii au dreptul să întrebe unde s-au pierdut toate aceste oportunități.
Unde sunt marile reforme promise?
Unde este administrația eficientă?
Unde este sistemul public modern?
Unde este infrastructura despre care auzim în fiecare campanie electorală?
Unde este puterea economică pe care ne-au promis-o?
Unde este România puternică despre care am ascultat discursuri ani la rând?
O clasă politică preocupată de putere, nu de construcție
Poate cea mai mare problemă a ultimelor decenii nu a fost lipsa banilor.
Nu a fost lipsa oportunităților.
Nu a fost lipsa sprijinului extern.
Problema a fost transformarea politicii într-un scop în sine.
Ani la rând, energia clasei politice a fost consumată pentru negocieri de culise, împărțirea funcțiilor, conservarea influenței și menținerea controlului asupra instituțiilor.
Au existat alianțe imposibile ieri și perfect explicabile astăzi.
Au existat adversari care s-au transformat peste noapte în parteneri.
Au existat promisiuni uitate imediat după alegeri.
Au existat reforme anunțate și abandonate.
Au existat generații întregi de politicieni care au confundat administrarea statului cu administrarea propriilor interese de partid.
În tot acest timp, România reală a rămas în urmă.
Marea contradicție
Cea mai importantă contradicție a declarației lui Kelemen Hunor este următoarea:
Dacă România este astăzi o țară slabă, cine poartă răspunderea?
Dacă România nu este pregătită pentru provocările viitorului, cine trebuia să o pregătească?
Dacă începe o etapă despre care nu știm nimic, ce au făcut cei care au avut obligația să construiască strategii pentru următorii 20 sau 30 de ani?
Pentru că rolul unei clase conducătoare nu este să constate problemele după ce apar.
Rolul ei este să le prevină.
Să construiască.
Să anticipeze.
Să pregătească.
Să lase în urmă instituții mai puternice decât le-a găsit.
Nota de plată
Ca de fiecare dată, nota de plată nu va fi achitată de partide.
Nu de lideri.
Nu de consultanți.
Nu de grupurile de interese care gravitează în jurul puterii.
Ea va fi plătită de cetățenii obișnuiți.
Prin taxe mai mari.
Prin inflație.
Prin datorii publice.
Prin servicii publice insuficiente.
Prin oportunități ratate.
Prin nesiguranță economică.
Prin lipsa unei direcții clare.
De aceea, adevărata semnificație a declarației lui Kelemen Hunor nu este că începe o etapă despre care nu știm nimic.
Adevărata semnificație este alta.
După douăzeci de ani în care au avut puterea, resursele și oportunitățile necesare pentru a construi o Românie puternică, reprezentanții aceleiași generații politice recunosc astăzi că țara intră într-o perioadă de incertitudine fără să fie pregătită așa cum ar fi trebuit.
Iar aceasta nu mai este o analiză despre viitor.
Este bilanțul unui trecut.
Un trecut în care prea mulți au fost preocupați de putere și prea puțini de România.
Ce poți ști despre viitor dacă toate comunicațiile statale le oferi unei companii străine (Orange), lista personalului din serviciile speciale o dai NATO, rezervele naționale le dimensionezi ca să-ți ajungă 3 săptămâni, comanda armatei și teritoriul național le pui la dispoziția oricui, gazele le depozitezi într-o altă țară (Ukraina) iar președintele patriei merge la toaletă numai după ce îl roagă în genunchi pe Zselensky să-l scuze 5 minute că altfel face pe el? Ce fel de politicieni sunt ăia care atunci când fac rău populației n-au nici-o problemă iar dacă trebuie să facă bine spun că trebuie să ceară voie de la Bruxeless? Nu vorbim de viitor pentru că nu există pentru România.
ca si cum lui hunor si udmristilor le-ar pasa de ro
au contribuit si ei cu varf si indesat la situatia asta
Sunt votant AUR. Am avut deplina incredere in AUR, pana acum, dar acum simt o cumplita dezamagire. Am avut sansa sa scapam de USR si de UDMR, deodata, doi mari factori destabilizatori ai Romaniei si bonus, si de actualul PNL-CK, un partid de ipocriti, in nici un caz de liberali. Aceasta sansa, poate unica, nu ne-a fost acordata tocmai de AUR. AUR nu a vrut sa ne ajute sa scapam de anti-economistul incruntat si ipocrit. Romanii sa se roage la Dumnezeu, ca doar pe El il mai au.