(transcriere din emisiunea Geopolitica la Zi cu Daria Gușă la Gold FM)
Pe tema Iranului s-a întâmplat, din păcate, ceea ce am prezis eu încă din ziua în care a fost semnat memorandumul de înțelegere și anume că acesta, în mod clar, nu va fi respectat. Am spus că totul va degenera rapid, pentru că americanii nu ar putea fi capabili nici să respecte toate clauzele din memorandum. Mai este puțin și se împlinește aproape o lună de când, pe 17 iunie, a fost semnat memorandumul la Versailles și, doar două zile mai târziu, israelienii au continuat loviturile din sudul Libanului.
Iranul a redeschis, apoi a închis iarăși Strâmtoarea Ormuz din cauza acțiunilor israelienilor. Luna a început cu funeraliile lui Khamenei, pe care le-am analizat în detaliu la „Geopolitica Noii Lumi”, cu Adrian Severin. Dar, pe 7 iulie, s-a rupt efectiv acordul dintre SUA și Iran. Iranul a atacat trei petroliere aflate în apropierea coastei Omanului. Din informațiile apărute, de fapt americanii au fost cei care, pentru prima dată, nu au respectat termenii armistițiului, pentru că traversarea Strâmtorii Ormuz, conform memorandumului, urma să se facă strict sub coordonarea Iranului sau a Omanului, iar americanii au trimis aceste trei petroliere fără să ceară coordonare, fără să ceară aprobare. Astfel, iranienii au ajuns să încalce și ei regulile și să tragă asupra acestor nave.
Americanii au contraatacat imediat. Erau pregătiți de reaprinderea războiului: au lovit peste 80 de obiective militare și peste 60 de ambarcațiuni. În același timp, Washingtonul a revocat derogarea privind sancțiunile petroliere iraniene. Iranienii au ripostat apoi și au lovit ținte americane în Bahrain și în Kuweit. Trump a declarat că memorandumul este terminat și a urmat o săptămână de atacuri, pentru ca apoi, sâmbătă, totul să scape de sub control și să se ajungă la atacuri în Irak, în Kuweit, în Qatar, în Iordania și în Oman.
A început conflictul și în Yemen, duminică, atunci când Arabia Saudită a lovit aeroportul din capitala Yemenului, susținând că acolo urma să aterizeze un avion cu iranieni care încercau să scape de război. Astfel, s-a reaprins și acel conflict, unul chiar mai complex decât acesta.
Trump a venit iarăși cu ideea reinstituirii unei blocade navale americane asupra Iranului, spunând că aceasta va afecta doar navele și clienții Iranului. De asemenea, a propus ca SUA să perceapă o taxă de 20% pentru toată marfa tranzitată prin Strâmtoarea Ormuz, susținând că Statele Unite sunt garantul securității acestei strâmtori.
De îndată ce a intrat în vigoare această nouă blocadă, atacurile au continuat, iar azi-noapte au avut loc lovituri în aproape toate statele în care există prezență militară americană în Orientul Mijlociu. Deja încep să fie testate și arme noi, atât de iranieni, cât și de americani. Au fost folosite bărci-drone pentru a lovi nave iraniene și au început să se concentreze mai mult asupra insulelor.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Iranului, Bahaei, a declarat că Teheranul nu are, momentan, planuri de negociere și rămâne concentrat doar pe apărare, nefiind dispus să respecte vreun acord dacă americanii își încalcă toate obligațiile.
Pe plan economic, au crescut prețurile la petrol și au scăzut indicii de pe piețe, însă nu la fel de puternic precum prima dată. Lumea devine desensibilizată la război și la astfel de conflicte. Acestea au devenit, într-un fel, noua normalitate. La zi, știm că Donald Trump a amenințat că, săptămâna viitoare, va veni cu atacuri mult mai dure, așa cum amenință el de obicei, și că va ataca din nou centralele electrice și podurile, pedepsind civilii pentru ceva ce nu îi place la conducerea Iranului. Nu știm exact ce nu îi place de această dată, dar este clar că civilii sunt cei pedepsiți, iar susținerea pentru SUA și pentru ideea de democratizare a scăzut foarte mult de când a început acest război în Iran.
Iranienii au declarat că, în continuare, Strâmtoarea Ormuz va rămâne închisă și din partea lor, ceea ce va crea probleme tuturor celor care se bazează pe exporturile de petrol din acea zonă.
Acum, armistițiul care a fost semnat, sau, mai corect spus, memorandumul, pentru că nu a fost un armistițiu propriu-zis, a fost mai degrabă un act performativ și mi se pare că a avut ca scop doar schimbarea paradigmei și separarea Israelului de acțiunile SUA. Vedem că nu le merge bine iranienilor, nu le merge bine statelor din Golf și, în general, nu le merge bine aproape nimănui din cauza acestui război. Însă, astfel, Israelul va fi salvat, pentru că, atunci când războiul se va încheia, singurele state beneficiare ale acestei serii de discuții privind armistițiul vor rămâne, în mod oficial, SUA și statele din Golf, împotriva Iranului, în mod evident.
Așadar, ce putem înțelege de fapt? Că, din nou, israelienii scapă, într-un fel, cu basma curată în aceste discuții. Au fost ajutați de americani, iar conflictul Israel–Liban a fost separat, într-o anumită măsură, de conflictul SUA–Iran. Americanii au reușit acest lucru, cel puțin la nivel discursiv și diplomatic, prin acel memorandum de înțelegere.
Pe tema Israel–Liban, iarăși au avut loc întâlniri, fiind deja a șasea rundă de negocieri. Dacă țineți minte, au trecut deja aproape trei ani și o lună de când a fost încheiat primul armistițiu, printr-un acord de încetare a focului între Israel și Liban, după campania din primăvara anului 2023, în urma căreia au rezultat 4.000 de morți libanezi și au fost strămutați peste un milion de libanezi din cauza acțiunilor Israelului.
De atunci au avut loc negocieri aproape în fiecare lună. Ni se spune de fiecare dată că s-a ajuns la un armistițiu, însă conflictul continuă. Ministrul israelian al Apărării se lăuda public că sudul Libanului a devenit „Gaza”. Acesta a fost citatul lui. A spus că Rafah a devenit modelul: Rafah a fost distrus, oamenii nu mai au unde să se întoarcă, iar același lucru se va întâmpla și în Liban.
A afirmat că Israelul a distrus sistematic 24 de sate de-a lungul graniței, transformându-le în ruine cu buldozere și explozibili. Ne mai spune că asta înseamnă între 15.000 și 20.000 de case distruse în Liban de către Israel, adică aproximativ 90% din locuințele acestor sate, și că 200.000 de foști locuitori au fost strămutați anul acesta pentru o perioadă foarte lungă. Aceste informații ne sunt prezentate chiar de ministrul Apărării, Katz. Nu este un număr la fel de mare precum milionul de acum trei ani, dar este totuși un număr semnificativ, unul extrem de mare.
În Israel vedem că există probleme. Deja nu se mai discută aproape deloc despre alegeri, atenția fiind concentrată pe extinderea campaniilor militare din Liban, în timp ce lumea este distrasă de ceea ce se întâmplă între SUA și Iran. Totuși, această situație nu le convine tuturor israelienilor, care nu sunt cu toții de acord cu ceea ce face Netanyahu. Netanyahu a devenit o figură detestată în mare parte a lumii, iar acest lucru îl vedem și din faptul că mulți israelieni aleg să se mute în Argentina.
Argentina este o țară care se pregătește să elimine restricțiile impuse străinilor care cumpără terenuri rurale. Acest lucru este susținut de Javier Milei, care afirmă că astfel va atrage investiții, va crea locuri de muncă și va accelera creșterea economică.
Știți deja de Acordurile Abraham. Javier Milei și Netanyahu sunt foarte apropiați. Au apărut chiar mai multe anchete jurnalistice potrivit cărora ar fi veri și ar avea același bunic, însă niciunul dintre ei nu a confirmat vreodată aceste informații. Anul trecut au fost deschise zboruri directe între Buenos Aires și Tel Aviv, cei doi s-au întâlnit de mai multe ori și se numesc reciproc prieteni foarte buni.
Problema este însă că israelieni au fost prinși de mai multe ori de civili în timp ce incendiau păduri din Patagonia și defrișau terenuri pentru a pregăti construirea unor viitoare așezări destinate israelienilor care ar dori să părăsească Israelul din cauza haosului.
Argentina are cea mai mare comunitate evreiască din America Latină, aproximativ 300.000 de persoane, iar în ultimii ani au sosit foarte mulți așa-ziși turiști israelieni în Patagonia, exact în perioadele în care au avut loc cele mai grave incendii de vegetație din istoria Argentinei. De mult există ideea că Patagonia ar putea reprezenta o alternativă la statul Israel. Nu cred că merită distrusă atâta vegetație pentru un plan care nici măcar nu pare foarte plauzibil. Argentina este o țară foarte mare și nu este nevoie de foarte mult teritoriu. Întrebarea este, de fapt, câți israelieni se pot muta în Argentina și câți dintre ei își doresc cu adevărat să plece din Israel. Nici lui Netanyahu nu i-ar conveni ca acest număr să fie foarte mare, deoarece atunci populația palestiniană ar deveni mult mai numeroasă, iar așezările construite pe teritoriile palestiniene nu ar mai putea fi populate în totalitate, ceea ce ar îngreuna planurile de extindere teritorială ale Israelului.
Dacă revenim însă la războiul din Iran, observăm că este un moment extrem de tensionat pentru întreaga regiune. În prezent se fac și jocurile geopolitice pentru statele din Golf, care trebuie să își aleagă propria strategie de supraviețuire.
Trump a declarat ieri că dorește să primească bani de la statele din Golf pentru protecția pe care americanii le-o oferă. Această afirmație ar putea fi interpretată și ca o glumă, pentru că, dacă nu ar exista americanii care să provoace războaie fără sens și să își mențină bazele militare în regiune, probabil că statele din Golf nici nu ar avea nevoie de această protecție.
Totuși, vedem că liderii importanți ai regiunii nu au tratat această declarație cu ironie. Tot ieri, Departamentul de Stat al SUA a aprobat o posibilă vânzare de echipamente militare, iar fiecare încearcă să găsească noi soluții în acest context economic nefavorabil.
Cele mai importante inițiative sunt cele ale statelor rivale, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită, cele două state care își doresc să fie liderii regiunii.
În Dubai, DP World, compania gigant din domeniul logistic, care deține peste 60 de porturi în întreaga lume și administrează și portul Jebel Ali din Golful Persic, situat la aproximativ 35 de kilometri vest de Dubai – sunt sigur că majoritatea dintre voi ați auzit de portul Jebel Ali – are în plan construirea unui nou port în Fujairah, pe coasta de est a Emiratelor. Acesta ar putea reduce dependența de Strâmtoarea Ormuz, permițând distribuirea petrolului și a celorlalte produse chiar și în cazul blocării acesteia.
Să ne gândim că, înainte de război, aproximativ 40.000 de containere maritime treceau zilnic prin portul Jebel Ali. Acum s-a ajuns la doar aproximativ 1.000 de containere pe zi, un număr extrem de mic raportat la necesitățile Emiratelor Arabe Unite. Din acest motiv se dorește construirea unui port de mari dimensiuni și în Fujairah.
Fujairah este important nu doar pentru că se află după Strâmtoarea Ormuz, ci și pentru că există conducta petrolieră Habshan–Fujairah, care leagă câmpurile petroliere din Abu Dhabi direct de acest port. Ar fi nevoie de investiții de sute de milioane de dolari, însă proiectul ar putea fi finalizat în aproximativ 18 luni.
Încă nu este confirmat în totalitate dacă proiectul va fi realizat și cred că autoritățile analizează în continuare dacă investiția merită. Indiferent însă cât de modern ar deveni portul Fujairah, fără un acord de securitate serios și durabil cu Iranul, acesta nu ar putea garanta siguranța traficului maritim. Iranul poate lovi zona Fujairah, aceasta nefiind în afara razei sale de acțiune.
Emiratele Arabe Unite nu ar putea garanta trecerea în siguranță a navelor care ar tranzita această rută. Chiar în ultimele luni au fost semnalate atacuri asupra instalațiilor portuare din Fujairah atribuite iranienilor. Așadar, nu este neapărat o soluție sigură, însă va fi interesant de urmărit dacă proiectul va fi aprobat și, mai ales, de unde va proveni finanțarea. Nu cred că, de această dată, va fi un proiect complet independent. Astfel vom putea înțelege mai bine și direcția geopolitică în care se îndreaptă Emiratele Arabe Unite.
În Arabia Saudită vedem un alt proiect foarte interesant: un proiect de alianță militară extinsă împreună cu Turcia. Dacă vă amintiți, în urmă cu câteva luni a fost semnată alianța militară dintre Pakistan și Arabia Saudită. Este o alianță importantă, deoarece Pakistanul deține arme nucleare, dar nu dispune de resurse financiare comparabile cu cele ale Arabiei Saudite. Arabia Saudită are resurse financiare foarte mari, însă nu dispune de arme nucleare și nici de o industrie independentă de producție a armamentului și tehnologiilor militare de ultimă generație. Aceste tehnologii există însă în Turcia.
Săptămâna aceasta a avut loc la Ankara o întâlnire cu ușile închise între Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, mareșalul Asim Munir, șeful forțelor armate pakistaneze, și reprezentanți ai Arabiei Saudite. Se presupune că aici s-a discutat despre extinderea pactului de apărare dintre Arabia Saudită și Pakistan.
Ar fi un lucru benefic pentru toate părțile implicate și ar deveni extrem de important în contextul Asiei Centrale, unde toate aceste trei state au o influență considerabilă. Aici putem vorbi despre un proiect geopolitic de mare amploare. Rămâne de văzut dacă se va ajunge într-adevăr la o asemenea alianță. Deocamdată nu există informații oficiale din partea participanților, iar toate aceste detalii provin din investigații jurnalistice. Totuși, este o evoluție extrem de interesantă, deoarece ar putea deschide calea unor investiții trilaterale în întreaga Asie Centrală, o regiune care, în mod tradițional, s-ar afla în sfera de influență a Iranului.
Aici vom vedea, după încheierea războiului din Iran, dacă Iranul va continua să fie tratat ca un actor geopolitic important în sistemul internațional sau dacă Turcia, Arabia Saudită și Pakistanul îi vor prelua acest rol.
Ultimul detaliu pentru astăzi este vizita premierului Irakului, Al-Zaidi, la Donald Trump. Și în Irak există probleme. Irakienii continuă să fie afectați de acest război cu Iranul, în special în zona separatistă kurdă din nord, unde se află și baza americană de la Erbil. De asemenea, sunt afectați și de dificultățile privind exporturile prin Strâmtoarea Ormuz.
Deși americanii au declarat că se vor retrage complet din Irak în această toamnă, în realitate își vor păstra o influență extrem de mare. Atunci când Irakul își vinde petrolul, care generează aproximativ 80–85% din veniturile statului, banii ajung mai întâi într-un cont bancar din Statele Unite. Abia ulterior guvernul american decide dacă autoritățile irakiene vor avea acces la acești bani, deoarece transferurile de dolari și toate tranzacțiile importante sunt supuse aprobării și controlului Trezoreriei SUA.
Americanii au mai folosit acest mecanism și în trecut. De exemplu, în 2020, după ce Parlamentul irakian a votat pentru prima dată expulzarea trupelor americane din țară, Statele Unite au amenințat că vor bloca accesul Irakului la aceste conturi, iar autoritățile irakiene au făcut rapid un pas înapoi.
Acum vedem că americanii se retrag într-o manieră convenabilă pentru ei, deoarece Al-Zaidi este un apropiat al lui Trump și a adoptat o poziție clar pro-americană. Este și el, într-un fel, pe modelul lui Trump: un om de afaceri care s-a concentrat foarte mult pe domeniul imobiliar, pe sectorul bancar și pe logistică și care a venit cu numeroase propuneri de investiții profitabile pentru companiile americane.
Știm cu siguranță că americanii vor continua să rămână influenți în Irak, chiar dacă prezența lor militară va fi mult redusă și nu vor mai păstra întreaga infrastructură militară de până acum.
Un prim proiect foarte interesant propus este unul între SUA, Irak și Siria. În Siria îl avem pe un alt apropiat al lui Trump, domnul Al-Sharaa, care a ajuns la putere într-un mod greu de explicat din perspectiva versiunii oficiale, dacă ne gândim că americanii ar fi trebuit să lupte împotriva lui, nu să îl sprijine, în condițiile în care acesta fusese membru al Al-Qaeda și ISIS.
Cele trei state își propun să recondiționeze o conductă de aproximativ 800 de kilometri, care leagă centrul petrolier Kirkuk din nordul Irakului de portul sirian Banias, de la Marea Mediterană. Este o conductă care, la un moment dat, avea capacitatea de a transporta până la 370.000 de barili de țiței pe zi, însă a fost distrusă în timpul invaziei americane din Irak din 2003.
Se pare că, în următoarele zile, va fi semnat acest proiect între cele trei state. Rămâne de văzut dacă va avea succes, deoarece este nevoie de o renovare completă, inclusiv de construirea unor noi rezervoare de stocare, a unor stații de pompare, de modernizarea sistemelor electrice și a întregii infrastructuri. Reconstrucția este estimată să dureze aproximativ trei ani și să coste cel puțin cinci miliarde de dolari.
Este o investiție foarte mare pentru Irak și Siria, iar acum trebuie să vedem în ce măsură vor contribui și americanii la aceste costuri sau dacă, din nou, se va aștepta ca alte state să suporte cea mai mare parte a investiției.
Este un proiect foarte interesant, mai ales dacă Statele Unite chiar se vor retrage complet, din punct de vedere militar, din Irak. Într-un asemenea scenariu, viitorii lideri irakieni ar putea încerca să inverseze deciziile prin care SUA controlează, în prezent, activele financiare ale Irakului.
Ceea ce s-a întâmplat în Irak a fost o tragedie urmată de un haos care s-a menținut timp de foarte multe decenii. Lucrurile încă nu s-au așezat acolo, însă ar putea reprezenta un pas pozitiv dacă, într-o zi, Irakul ar avea un lider cu adevărat independent.
Urmărește emisiunea integrală aici:
