Autor: Octavian Hoandră
Adevărul e că nu există, cu adevărat un mediocru care să nu vorbească și despre fotbal. Așa că se cuvine s-o fac și eu.
În ultima vreme m-a impresionat mai mult Luka Modrić decât în toți anii în care conducea jocul Realului sau al Croației. Nu pentru pasele lui, nici pentru trofeele câștigate, ci pentru discreția cu care pare să accepte că timpul este mai puternic decât orice Balon de Aur.
Nu încearcă să convingă pe nimeni că are treizeci de ani. Nu cere ca realitatea să fie rescrisă pentru confortul orgoliului său. Joacă atât cât îi mai permite biologia, zâmbește, îi lasă pe alții să alerge și pare împăcat cu ideea că există o vreme a începutului și una a despărțirii.
Poate că tocmai de aceea îl admir astăzi mai mult decât îl admiram când era în apogeu.
În schimb, mă întristează spectacolul pe care îl oferă, fiecare în felul lui, Cristiano Ronaldo și Lionel Messi. Nu mă refer la valoarea lor, care este uriașă și pe care nimeni n-o poate contesta. Mă întristează însă efortul, uneori disperat, de a negocia cu biologia, ca și cum aceasta ar putea fi convinsă să amâne verdictul.
Mai trist decât gestul lor mi se pare însă comportamentul nostru.
Toți vedem că nu mai sunt cei de acum zece sau cincisprezece ani. Vedem sprinturile întrerupte, recuperarea mai greoaie, momentele în care jocul trece pe lângă ei. Și totuși ne prefacem că nu observăm. Comentatorii, jurnaliștii, sponsorii și milioane de suporteri participă la aceeași convenție, asemenea spectatorilor unei piese de teatru care știu că decorul este din carton, dar aplaudă ca și cum ar privi realitatea.
Nu este o minciună spusă cu răutate.
Este una rostită din teamă.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: EVZ.ro
