Autor: Guy Mettan
Ce e bine la politica americană din ultimii zece ani este că nu te dezamăgește niciodată. Fiecare zi aduce surprize și răsturnări de situație, fără ca cineva să poată prevedea care va fi următorul gest nebunesc al președintelui în funcție. Degeaba consulți experți, geopoliticieni sau profesori, oricât de prestigioși ar fi, pentru că nu lămuresc mare lucru. Nu, ca să te descurci în această harababură, mai bine îi recitești pe Antici, Viețile paralele ale lui Plutarh și mai ales Viața celor Doisprezece Cezari de Suetoniu, precum și Analele și Istoriile lui Tacit.
Președinții americani au acumulat, într-adevăr, atâta putere de la prăbușirea imperiului sovietic încoace, încât se comportă ca niște tirani în stilul împăraților romani. Să îndrăznim comparația. Luați-l ca exemplu pe Caligula. Complet imprevizibil, alternând între generozitate și cruzime extremă, se credea un zeu în viață. Îi plăcea să-și umilească anturajul și vizitatorii și, pentru a arăta cât de puțină considerație avea pentru ei, și-a numit calul consul… Un fel de Epstein înainte de vreme, Heliogabal nu era cu nimic mai bun: se credea Soarele neînvins, Sol invictus, și încălca toate regulile obișnuite ale puterii romane — politice, sexuale, religioase. Megalomanul Nero se imagina mare artist și cânta la liră în fața ruinelor fumegânde ale Romei, pe care el însuși o incendiase. Cât despre Commodus, se compara cu Hercule și, lovit de mania grandorii, a vrut să redenumească Roma și lunile anului…
Toate acestea nu vă amintesc de nimic? Nu există, oare, la Casa Albă, un locatar care evocă — ba chiar cumulează — viciile și delirurile împăraților menționați mai sus? Când șeful primei națiuni a lumii se crede Iisus Hristos și îl admonestează pe papă după ce acesta l-a pus la punct, când se înfurie pentru că un subaltern a îndrăznit să-i spună „nu”, când pare să oscileze între delir narcisic și demență senilă, toate națiunile pământului încep să tremure, la fel ca popoarele antice când un Cezar deosebit de dereglat se apuca să facă să plouă petale de trandafir otrăvite peste oaspeții săi.
Așa era la Roma. Dar este și ceea ce se petrece sub ochii noștri la Washington de treizeci de ani. Două mii de ani nu au schimbat nimic din această lege umană: puterea înnebunește, iar puterea absolută înnebunește în mod absolut.
Această tendință nefericită a început, pe nesimțite, cu Bill Clinton, care a dorit să extindă pax americana asupra întregii planete, batjocorindu-și adversarii și jucându-se cu lucruri pe care morala le condamnă în Biroul Oval, alături de secretara sa. Hybrisul prezidențial a căpătat foarte repede o dimensiune violentă și tragică odată cu George Bush fiul, care a crezut că poate dezlănțui nepedepsit flăcările iadului asupra Irakului și Afganistanului. Cu rezultate, firește, catastrofale. Și toate acestea pentru că s-a simțit umilit de atentatele din 11 septembrie 2001, comise de islamiști pe care chiar predecesorii săi îi finanțaseră împotriva rușilor în anii 1980.
Ca reacție, perioada Obama-Biden a părut să readucă mai multă rațiune. A fost doar o aparență. În realitate, ea a produs o imensă regresie, detașând politica de acțiune și reducând‑o la un exercițiu pur verbal, la un verbiaj rupt de orice realitate concretă. A inaugurat ceea ce am putea numi stadiul oral-bucal al politicii, care constă în a vorbi fără a spune ceva și, mai ales, fără a face ceva.
Pentru Sigmund Freud, stadiul oral se caracterizează prin folosirea gurii ca sursă principală de satisfacție. Se înghite hrană, bogății, teritorii și influență fără a depune efortul de a transforma sau de a face societățile să evolueze. El consacră triumful bulimiei și al logoreei în detrimentul efortului. Un exemplu? Revoluțiile colorate, care constau în a pune mâna pe țări și resurse străine fără a plăti prețul, provocând schimbări de regim și răsturnări geopolitice prin agitații de stradă, mizând pe cuvânt și pe oralitate pură.
Mânuind verbul cu o măiestrie fără egal, multiplicând discursurile sonore, dar mincinoase, despre democrație, drepturile omului, libertatea piețelor, cu sloganuri, cuvinte performative și comunicare emoțională, tandemul Obama-Biden a făcut politica să intre în era ideologiei și a moralei fără acțiune. Discursurile frumoase ascundeau, de fapt, o politică imatură, centrată pe consum, dependență și satisfacție imediată, mai degrabă decât pe construcție pe termen lung, mediere răbdătoare și responsabilitatea faptelor.
Entuziasmul acesta pentru vorbăria goală și discursul bombastic, dar lipsit de conținut, s-a revărsat asupra liderilor europeni, care au devenit între timp maeștri în arta subtilă de a spune fără să facă, sau de a spune contrariul a ceea ce fac și de a face contrariul a ceea ce spun. Emmanuel Macron este întruchiparea perfectă a politicianului incapabil să depășească stadiul oral al politicii. Cuvântul a macroniza, pe care ucrainenii și rușii l-au inventat pentru a desemna acest tip de conducător – sau mai degrabă de ne-conducător – îi aduce, de altfel, un omagiu bine meritat. Dar diareea verbală a lui Merz, Starmer, Kaja Kallas, Mark Rutte și a Ursulei von der Leyen îl imită îndeaproape.
Cu Donald Trump, însă, coborâm și mai jos. Mai adânc cu încă o treaptă. Freud considera stadiul anal drept momentul în care bebelușul încearcă să-și controleze sfincterele, fie reținându-se, fie relaxându-se. O etapă importantă în dobândirea disciplinei, a simțului ordinii și a respectului față de ceilalți. Transpus în domeniul politic, acest stadiu ar trebui să desemneze o acțiune politică centrată pe stăpânire, control și reglementare. Ceea ce ar fi pozitiv.
Numai că Trump a decis, în ceea ce îl privește, să aplice doar a doua fază a procesului, cea a ejectării-expulzării-dejecției. A abandonat funcția de control pentru a se concentra exclusiv pe relaxarea sfincterelor, ceea ce duce direct la haos și instabilitate. Funcția anal-reținută este aplicată doar celorlalți: aliați, vasali sau dușmani, nu contează – toți au parte, în grade diferite, de dispreț, sancțiuni, taxe punitive, blocade, boicoturi, iar cei mai nefericiți, de răpiri, bombardamente, iar cei mai loviți, de genocid.
Trump se comportă, așadar, ca un bebeluș tiranic așezat pe oliță, care strigă în gura mare: „uitați-vă la frumosul meu excrement”, tropăind de furie atunci când nu i se admiră suficient opera sau când cineva își strânge nasul de dezgust.
Așa cum spun brazilienii într-o expresie foarte plastică, pe care nu e nevoie să o traducem, el a devenit expert în arta de a „jogar a merda no ventilador”, luând întreaga planetă drept martor și înfierându-i pe cei care au neobrăzarea de a nu aprecia faptele sale. Prieteni sau dușmani, toți sfârșesc, mai devreme sau mai târziu, prin a se trezi copleșiți de taxe, insulte, umilințe și, pentru cei mai puțin norocoși, de bombardamente punitive și blocade mortale.
Această isterie pletorică, această plăcere de a arunca mizeria în toate direcțiile seamănă panică, dezolare, devastare și moarte asupra victimelor zilei, care văd fulgerul prăvălindu-se asupra lor, în timp ce restul planetei întoarce laș privirea.
Iată unde am ajuns astăzi. Nimeni nu știe când și unde se va sfârși totul, având în vedere că tiranul așezat pe olița sa din Biroul Oval are întotdeauna butonul nuclear la îndemână. Faptul că mai are încă doi ani și jumătate în care poate continua să facă ravagii înainte de a primi, poate, o binemeritată corecție, nu oferă decât un confort modest și foarte relativ.
