Avertismentul lui Eisenhower potrivit căruia politica SUA avea să ajungă captivă unei elite științifico-tehnologice oferă o explicație concretă pentru motivul pentru care Statele Unite continuă războiul din Ucraina: această țară a devenit un laborator unic, în condiții reale de luptă, pentru războiul bazat pe inteligență artificială la scară largă.
În discursul său de adio din ianuarie 1961, Dwight Eisenhower i-a avertizat pe americani asupra „dobândirii unei influențe nejustificate, fie ea căutată sau nu, de către complexul militar-industrial” și asupra pericolului ca „politica publică însăși să devină captivă unei elite științifico-tehnologice”. Șaizeci și cinci de ani mai târziu, avertismentele lui Eisenhower au fost confirmate în mod repetat și tragic. Democrația americană atârnă de un fir de ață, în timp ce complexul militar-industrial, care include acum și Silicon Valley, conduce politica externă a SUA în pofida opoziției poporului american.
Obiectivul este supremația americană, adică menținerea necontestată a bogăției, puterii și privilegiilor elitelor americane, fără ca acestea să poată fi contrabalansate de vreo altă țară sau alianță de state. În practică, aceasta înseamnă că Wall Street, contractorii din industria militară, Silicon Valley și marile companii petroliere controlează politica externă americană pentru a maximiza averea elitelor și accesul acestora la resurse globale, lanțuri de aprovizionare și puncte strategice de trecere. Restul lumii trebuie să se conformeze.
Complexul militar-industrial utilizează un ansamblu de instrumente pe care îl putem rezuma prin sintagma „controlul regimurilor”, având drept scop subordonarea guvernelor din restul lumii față de Statele Unite. Instrumentele folosite pentru controlul regimurilor includ impunerea sau eliminarea barierelor comerciale; acordarea sau refuzarea accesului la tehnologii; introducerea sau ridicarea sancțiunilor economice; deținerea și manipularea instituțiilor media străine; ingerințe electorale de diferite amplori; asasinate politice, revoluții colorate și lovituri de stat susținute de CIA; provocarea unor retrageri masive de bani din băncile altor țări și acordarea de împrumuturi de urgență atunci când statele se supun; înghețarea și dezghețarea activelor externe; vizarea oficialilor străini prin acuzații de corupție, extrădare sau răpire; iar atunci când niciuna dintre aceste metode nu este suficientă pentru controlarea unui regim, războiul deschis. Războaiele declanșate de SUA din proprie alegere — în realitate, războaie pentru controlul regimurilor — sunt perpetue și profitabile pentru industria de război, deși „statul profund” preferă, de regulă, ca alte guverne să cedeze fără luptă.
Pivoții geopolitici și supremația americană
În lucrarea sa „The Grand Chessboard” („Marea tablă de șah”), publicată în 1997, Zbigniew Brzezinski a descris cu o sinceritate remarcabilă obiectivul controlării regimurilor. Eurasia este tabla de șah pe care trebuie asigurată supremația globală a Americii. Pentru a reuși, America ar trebui să domine „pivoții geopolitici”, adică state care, în sine, nu sunt neapărat importante pentru Statele Unite, dar care sunt utile pentru slăbirea unei alte mari puteri. Brzezinski a identificat mai mulți pivoți geopolitici esențiali, cel mai important dintre aceștia fiind Ucraina. El a susținut în repetate rânduri că Rusia fără Ucraina încetează să mai fie o mare putere. Iranul a fost identificat drept un alt asemenea pivot. Controlul asupra Iranului consolidează poziția Americii în Golful Persic, accesul la petrolul din Orientul Mijlociu și influența asupra regiunii Mării Caspice. Nu este, așadar, surprinzător că războaiele SUA se desfășoară în ambele zone.
Acest lucru este important pentru înțelegerea deciziilor a șase președinți aparent foarte diferiți, care au urmărit cu toții o politică consecventă față de Ucraina. Bill Clinton a început extinderea NATO către Ucraina și alte state aflate la granițele Rusiei, mizând pe faptul că Rusia era prea slabă pentru a se opune. El și președinții care i-au urmat au presupus că Rusia avea să accepte, în cele din urmă, statutul său global diminuat, prezența NATO la propriile frontiere și un rol subordonat, acela de furnizor de materii prime pentru Occident într-o Eurasie organizată după regulile americane.
Clinton a lansat extinderea NATO în anii 1990, în pofida avertismentului lui George Kennan potrivit căruia aceasta reprezenta „cea mai fatală eroare a politicii americane din întreaga perioadă post-Război Rece” și în ciuda asigurărilor cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic oferite de SUA lui Mihail Gorbaciov în 1990, conform cărora NATO nu se va deplasa „nici măcar un centimetru spre est”. George W. Bush a retras Statele Unite din Tratatul ABM, iar la București, în 2008, a angajat NATO pe calea aderării Ucrainei și Georgiei, trecând peste ceea ce William Burns, pe atunci ambasador la Moscova și ulterior director al CIA, numea în privat „cea mai clară dintre toate liniile roșii” pentru întreaga elită rusă. Administrația Barack Obama a sprijinit răsturnarea, în 2014, în urma evenimentelor din Maidan, a guvernului ales și neutru al Ucrainei — lucru despre care autorii susțin că există dovezi în convorbirea interceptată a Victoriei Nuland, în care aceasta discuta alegerea viitorului prim-ministru — și a susținut apoi tentativa noului regim de aderare la NATO. Donald Trump, în primul său mandat, a trimis sisteme Javelin regimului de la Kiev susținut de SUA pentru a lupta împotriva Donbasului separatist și rusofon. Joe Biden a respins, fără negocieri, proiectele de tratate de securitate prezentate de Rusia în decembrie 2021 și a zădărnicit acordul aproape încheiat între Rusia și Ucraina la Istanbul, în primăvara anului 2022, care ar fi pus capăt războiului. Astfel, războiul continuă până în prezent.
Promisiunile fără substanță ale lui Trump privind încetarea războaielor
Donald Trump a făcut campanie în 2024 prezentându-se drept omul care avea să pună capăt războaielor fără sfârșit ale Americii. Realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta.
Anul 2025 a început cu un adevărat spectacol politic, care a inclus umilirea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski în Biroul Oval, în februarie, afirmația batjocoritoare potrivit căreia Ucraina „nu are cărți în mână”, iar în martie, suspendarea timp de o săptămână a schimbului de informații americane cu Kievul. Acea săptămână a demonstrat două lucruri. În primul rând, acesta este un război american: lipsită de informațiile furnizate de SUA chiar și pentru numai câteva zile, capacitatea Ucrainei de a efectua lovituri în profunzime și de a menține o imagine clară asupra câmpului de luptă s-a deteriorat vizibil. În al doilea rând, presiunile Casei Albe nu urmăreau obținerea păcii cu Moscova, ci supunerea Kievului. Fluxul de sprijin militar american a fost redeschis, iar ceea ce a urmat, în spatele decorului format din summituri și convorbiri telefonice, a reprezentat cea mai sistematică escaladare a rolului militar american de după 2022.
În iunie 2025, Trump a semnat Ordinul Executiv 14307, intitulat „Unleashing American Drone Dominance” („Dezlănțuirea dominației americane în domeniul dronelor”), care prevedea reconstruirea bazei industriale americane pentru producția de drone și stabilea că Pentagonul „trebuie să fie capabil să achiziționeze, să integreze și să acorde instruire folosind drone ieftine și de înaltă performanță”. În iulie, secretarul Apărării, Pete Hegseth, a organizat o demonstrație cu drone la Pentagon și a eliminat restricții privind achizițiile pentru a „dezlănțui” dominația militară în domeniul dronelor. În aceeași lună, potrivit unor informații publicate ulterior de „Financial Times”, Trump l-ar fi întrebat pe Zelenski, în timpul unei convorbiri telefonice, dacă Ucraina ar putea lovi Moscova în cazul în care ar primi arme cu rază mai lungă de acțiune.
Începând cu mijlocul verii anului 2025, Statele Unite au furnizat informațiile necesare campaniei ucrainene cu drone cu rază lungă de acțiune împotriva rafinăriilor, conductelor și centralelor electrice rusești, contribuind la stabilirea rutelor, altitudinii, momentului atacurilor și deciziilor privind misiunile și, potrivit unor oficiali, chiar la stabilirea priorităților în alegerea țintelor. În august a avut loc summitul din Alaska, care părea să sugereze o orientare spre diplomație, însă, simultan, au fost vândute Ucrainei muniții de atac cu rază extinsă de acțiune, plătite de aliații europeni. Până în octombrie, Trump autorizase în mod oficial Pentagonul și agențiile de informații să ofere Ucrainei date de identificare a țintelor pentru lovituri asupra infrastructurii energetice rusești aflate în adâncul teritoriului Rusiei — un pas pe care chiar administrația Biden îl refuzase, considerându-l prea periculos din perspectiva escaladării —, în timp ce Washingtonul făcea presiuni asupra aliaților NATO să procedeze la fel și discuta în mod deschis despre rachete Tomahawk cu o rază suficientă pentru a atinge Moscova. În tot acest timp, directorul CIA, John Ratcliffe, a menținut prezența agenției în Ucraina la cel mai ridicat nivel, a majorat finanțarea programelor desfășurate acolo, a coordonat atacurile ucrainene asupra rafinăriilor rusești prin furnizarea de informații despre vulnerabilitățile infrastructurii și l-a orientat treptat pe Trump către aprobarea campaniei. A reieșit, de asemenea, că Statele Unite cheltuiseră de la bun început miliarde de dolari pentru dezvoltarea programului ucrainean de drone, într-un efort sprijinit permanent de CIA.
Trump minte în mod constant, iar o mare parte dintre aceste minciuni reprezintă improvizațiile unui om vanitos și neglijent. Însă minciunile cu adevărat importante sunt sistematice și urmăresc aceeași direcție: servirea intereselor complexului militar-industrial.
Laboratorul
Avertismentul lui Eisenhower potrivit căruia politica SUA avea să devină captivă unei elite științifico-tehnologice oferă un motiv concret pentru care Statele Unite continuă războiul din Ucraina. Ucraina a devenit un laborator unic, în condiții reale de luptă, pentru războiul bazat pe inteligență artificială la scară largă: milioane de misiuni efectuate de drone, o cursă continuă de adaptare împotriva capacităților de război electronic ale unui adversar comparabil și mii de ore de date de luptă care constituie cel mai valoros activ militar din lume pentru dezvoltarea inteligenței artificiale.
În centrul acestui sistem se află Palantir, companie lansată cu finanțare inițială provenită de la CIA, care gestionează programul de identificare a țintelor Maven al Pentagonului și care este profund conectată la establishmentul britanic de securitate printr-un sistem de „uși rotative”. Printre cei peste 30 de oficiali britanici angajați direct sau prin contract de companie se numără inclusiv un fost șef al MI6. Directorul executiv al companiei se laudă în mod deschis că software-ul Palantir realizează „cea mai mare parte a identificării țintelor” efectuate de Ucraina. În ianuarie 2026, Ministerul ucrainean al Apărării a anunțat că Palantir construiește „Brave1 Dataroom”, destinat introducerii datelor reale de pe câmpul de luptă în sistemele de inteligență artificială care controlează dronele interceptoare. Până în luna mai, ministrul și directorul executiv discutau extinderea cooperării în domeniul analizei câmpului de luptă și al planificării militare, ministerul promițând să „transfere războiul pe teritoriul Rusiei”.
Nici Iranul nu reprezintă o poveste separată de saga ucraineană. Trebuie amintit că, în geografia lui Brzezinski, arcul care se întinde din Golful Persic până în regiunea Mării Caspice constituie cel de-al doilea mare premiu geopolitic, Iranul fiind pivotul său esențial. Echipe ucrainene specializate în interceptarea dronelor au fost desfășurate în Iordania împotriva dronelor iraniene, iar sistemele antidronă testate împotriva Rusiei sunt comercializate în statele din Golf. Doi pivoți geopolitici, o singură tablă de șah și o singură sursă ultimă a acestor două războaie declanșate din proprie alegere: complexul militar-industrial.
Avertismentul lui Kissinger pentru prietenii Statelor Unite
Lui Henry Kissinger îi este atribuită celebra afirmație prin care ar fi exprimat adevărul în fața națiunilor pe care Statele Unite aveau să le folosească și apoi să le abandoneze: „Să fii dușmanul Statelor Unite poate fi periculos, dar să le fii prieten este fatal.”
Ucraina moare de mâna Americii. La treizeci de ani după ce Brzezinski a indicat Ucraina drept pivotul geopolitic esențial pentru supremația americană, țara a fost golită demografic și redusă teritorial, rețeaua sa energetică a fost devastată, alegerile au fost suspendate, iar politica sa a ajuns să fie redusă la intrigi de palat marcate de corupție. Ruptura produsă luna aceasta la Kiev arată că, în mijlocul a ceea ce presa occidentală numește „marea revenire” a Ucrainei, Zelenski și-a dizolvat guvernul pentru a patra oară de la începutul războiului; și-a trimis prim-ministrul către ambasada de la Washington pentru a gestiona relația cu „partenerul-cheie”; și l-a demis brusc pe Mykhailo Fedorov, ministrul popular prezentat drept arhitectul ecosistemului ucrainean de drone. O țară care își câștigă cu adevărat războiul nu se comportă astfel.
Cea mai mare cruzime este că Rusia a încercat, în mod repetat, timp de 30 de ani, să ajungă la un acord de securitate cu Statele Unite prin care ambele țări și vecinătățile lor să trăiască în pace, respect reciproc și securitate indivizibilă. Însă Statele Unite nu doresc securitate bazată pe respect reciproc. Ele doresc supremație, ceea ce reprezintă cu totul altceva. În acest proces, Ucraina și Iranul sunt sacrificate în numele acestei aroganțe.
Pacea în Ucraina necesită doar ca Statele Unite să renunțe la aroganța pe care au manifestat-o timp de decenii, potrivit căreia Rusia poate fi supusă unor presiuni până când va capitula, și să accepte, în schimb, Ucraina ca pe o punte neutră între Europa și Rusia, nu ca pe un pivot geopolitic care să fie folosit împotriva Rusiei.
Eisenhower a prevăzut motivul pentru care acceptarea păcii avea să fie atât de dificilă: complexul militar-industrial nu se limitează la a influența politica; el o definește. Până când poporul american nu își va recâștiga democrația din mâinile unor companii precum Palantir, BlackRock, SpaceX, Chevron și ale altora asemenea lor, „laboratoarele” de pe câmpul de luptă vor rămâne deschise, iar Ucraina va continua să plătească prețul fatal al „prieteniei” americane.
sursă: unz.com
