Întors recent dintr-o călătorie de documentare la Moscova, renumitul politolog american John Mearsheimer a formulat o analiză necruțătoare privind soarta conflictului din estul Europei, apreciind că Ucraina nu se confruntă doar cu riscul pierderilor teritoriale masive, ci cu o amenințare directă la adresa propriei sale supraviețuiri statale și demografice.
Perspectivele de viitor pentru Ucraina sunt dramatice, indică profesorul John Mearsheimer într-un interviu acordat podcastului lui Glenn Diesen . În viziunea expertului american, țara riscă să rămână amputată teritorial, cufundată într-o sărăcie cronică și transformată într-o entitate disfuncțională, după ce a fost utilizată de Occident – atât de Uniunea Europeană, cât și de administrația democrată de la Washington – pe post de instrument militar pentru uzarea strategică a Rusiei.
Eroarea de calcul a NATO și pragul roșu din 2008
Politologul amintește că tensiunile actuale își au rădăcinile în extinderile succesive ale Alianței Nord-Atlantice. Dacă aderarea Poloniei, Ungariei și a Cehiei din 1999 a stârnit iritare la Moscova, iar valul din 2004 – care a inclus țările baltice – a provocat reacții și mai aspre, promisiunea integrării Ucrainei și Georgiei formulată la summitul NATO din 2008 a reprezentat linia roșie absolută.
Mearsheimer subliniază că documentele diplomatice din anii 1990 arătau deja clar sensibilitatea extremă a spațiului ucrainean. În acest sens, el evocă avertismentul istoric transmis în 2008 de William Burns, pe atunci diplomat american, care raporta că întreaga elită de la Moscova percepe intrarea Ucrainei în NATO ca pe o primejdie existențială. Întrucât această convingere a rămas neschimbată și chiar s-a extins asupra oricărei apropieri strânse a Kievului de Europa, presiunile occidentale nu vor determina Rusia să cedeze, ci o vor împinge să lupte cu o îndârjire sporită.
De asemenea, profesorul demontează teoria conform căreia înlăturarea președintelui rus ar rezolva criza. Viziunea de securitate conform căreia Rusia trebuie apărată cu orice preț de amenințările venite dinspre Ucraina și continentul european nu îi aparține exclusiv lui Vladimir Putin sau ministrului Serghei Lavrov, ci este împărtășită de întreg aparatul de decizie de la Kremlin, ceea ce exclude apariția unui succesor mai docil în raport cu cerințele vestice.
Strategia asfixierii: porturile, energia și miza Odesei
Pe câmpul de luptă, planurile Kremlinului s-au modificat fundamental: obiectivul nu mai constă într-o simplă anexare punctuală, ci în slăbirea deliberată și ireversibilă a statului ucrainean. Pentru Moscova, o Ucraină rămasă mică, pauperă și incapabilă să își reconstruiască forța militară este garanția că aceasta nu va mai putea funcționa ca o platformă avansată a Vestului.
În această logică se înscrie modificarea abordării din campania aeriană observată în 2026. Armata rusă și-a mutat accentul de la lovirea exclusivă a trupelor de pe linia frontului la anihilarea bazelor economice și de transport ale țării vecine. Operațiunile vizează trei direcții critice:
- Porturile de la Marea Neagră: bombardamentele sistematice caută să blocheze complet schimburile comerciale și aprovizionarea cu tehnică militară pe cale maritimă.
- Rețeaua energetică: distrugerea infrastructurii energetice urmărește să genereze consecințe devastatoare asupra funcționării societății, în special în sezonul rece.
- Logistica terestră: sunt vizate căile ferate, locomotivele, rețelele rutiere și stațiile de alimentare cu combustibil.
Un punct focal al acestui plan rămâne Odesa. Cucerirea acesteia ar izola complet Ucraina de accesul maritim, zdrobindu-i economia. Mearsheimer nuanțează totuși acest scenariu: deși Moscova depune eforturi uriașe în această direcție, rămâne incert dacă trupele ruse dețin capacitatea militară necesară pentru a captura rapid un teritoriu atât de vast.
Capcana demografică și uzura resurselor
Legătura dintre front și economie a devenit una sufocantă pentru Kiev. În vreme ce Rusia beneficiază de o industrie de apărare capabilă să livreze continuu rachete și muniție fără să depindă de finanțări din afară, Ucraina este complet legată de asistența financiară occidentală și întâmpină sincope majore chiar și în obținerea de sisteme antiaeriene Patriot.
Totuși, cel mai critic obstacol nu este cel material, ci criza acută de personal. Dezertările, eforturile tinerilor de a ocoli mobilizarea și plecările masive în afara granițelor adâncesc declinul. Deși dronele au ajutat forțele ucrainene să reziste peste așteptări, tehnologia nu mai poate compensa deficitul uman.
Mearsheimer remarcă faptul că Ucraina a intrat într-o veritabilă „spirală a morții demografice”: populația s-a redus masiv față de reperul din 1991, rata natalității este mult depășită de mortalitate, iar procentul persoanelor în vârstă crește accentuat. În aceste condiții, conflictul nu mai ridică doar întrebarea cine va învinge militar, ci dacă Ucraina va mai putea exista ca stat viabil.
Șansele de pace ratate și fractura diplomatică
Politologul subliniază că oportunitățile pentru stoparea distrugerilor au existat, dar au fost compromise. Prima a fost reprezentată de tratativele de la Istanbul din 2022, iar a doua de discuțiile de la Anchorage din 2025. Bazându-se pe discuțiile purtate personal cu ministrul de externe Serghei Lavrov, Mearsheimer afirmă că la Anchorage se conturase un compromis: Rusia ar fi acceptat concesii teritoriale, linia frontului din Herson și Zaporojie ar fi fost înghețată, iar trupele ucrainene urmau să se retragă din Donbas.
Deși Donald Trump și Vladimir Putin stabiliseră liniile directoare ale acordului, acesta a fost respins de liderii europeni și de conducerea de la Kiev. Consecința directă este că fiecare fereastră diplomatică ratată înăsprește termenii Moscovei. În prezent, după eșecul tentativei de la Anchorage, Rusia și-a pierdut încrederea în medierea americană, inclusiv în Trump sau Witkoff, ajungând la concluzia că rezultatul final poate fi tranșat exclusiv pe câmpul de luptă.
Tensiuni interne și perspective de coexistență
Analizând structura internă a societății ucrainene, Mearsheimer reamintește că țara nu are omogenitatea Poloniei, fiind marcată istoric de o falie între vestul orientat categoric spre desprinderea de Moscova și zonele legate cultural și lingvistic de Rusia. În opinia sa, acordurile de la Minsk ar fi putut gestiona această diversitate internă, însă puterile occidentale nu au impus aplicarea lor.
În pofida ferocității luptelor, cercetătorul identifică o diferență notabilă în mentalul colectiv rus: în timp ce la Moscova s-a instalat o animozitate profundă față de europeni, față de ucraineni nu se manifestă aceeași ură ireconciliabilă. Datorită legăturilor familiale extinse și a apropierii etnice, Mearsheimer apreciază că, la nivel teoretic, stabilirea unui modus vivendi între poporul rus și cel ucrainean ar rămâne realizabilă după încheierea ostilităților.
sursă: comisarul.ro
