Am petrecut suficienți ani în cadrul Agenției Centrale de Informații (CIA) pentru a învăța cum să citesc articolele de presă pe care apropiații agenției le publică în beneficiul acesteia. Noul portret realizat de Shane Harris directorului CIA, John Ratcliffe, publicat în The Atlantic pe 23 octombrie, este unul dintre aceste articole. Este scris astfel încât Ratcliffe să pară un profesionist echilibrat într-o administrație haotică. Dar, dacă îl citești cu atenție, confirmă ceva ce Washingtonul a negat timp de patru ani: Statele Unite nu doar furnizează arme și sprijin Ucrainei. Prin intermediul CIA, duc un război împotriva Rusiei.
„CIA este în prima linie”
Harris nu ascunde informația esențială. Cu ajutorul informațiilor furnizate de CIA, armata ucraineană lansează atacuri în adâncimea teritoriului rus. Sateliții americani de spionaj oferă Ucrainei avertizări timpurii privind rachetele și dronele rusești care se apropie. Un fost ofițer superior, care călătorește frecvent în Ucraina și care face parte din personalul american aflat la fața locului, i-a declarat: „CIA este în prima linie”.
Lucrurile devin și mai interesante. Un ofițer din serviciile de informații baltice, care colaborează îndeaproape cu americanii, i-a spus lui Harris că, indiferent ce declară Donald Trump în public, operațiunile CIA împotriva Rusiei sunt acum „mult mai agresive” decât erau în timpul administrației Joe Biden. Ofițerii din cadrul Centrului pentru Activități Speciale al CIA, cei care coordonează operațiunile clandestine și paramilitare, s-ar număra printre cei mai mulțumiți angajați de la Langley, tocmai pentru că au atât de mult de lucru. Și nu este vorba despre o evoluție recentă. După cum observă Harris, CIA a contribuit la construirea aparatului modern de informații al Ucrainei după ce Rusia a anexat Crimeea, în 2014. Acesta este războiul agenției de mai bine de un deceniu.
Să traducem toate acestea din limbajul politicos al unui portret de revistă. Serviciile americane de informații identifică țintele din interiorul Rusiei, sateliții americani coordonează rețeaua ucraineană de avertizare antiaeriană, iar ofițerii americani se află „în prima linie” pe teren. Dacă Rusia ar face același lucru pentru Mexic împotriva Texasului, Washingtonul ar numi-o un act de război. Moscova afirmă de ani întregi că luptă împotriva NATO, nu doar împotriva Ucrainei. Iată dovezile, oferite chiar de The Atlantic și de sursele sale anonime.
Ne împușcăm singuri în rezervorul de combustibil
Aici apare absurditatea. Potrivit lui Harris, succesul CIA a devenit o problemă pentru președinte. Atacurile asupra rafinăriilor, pe care agenția contribuie la organizarea lor, au afectat economia Rusiei. Agenția Internațională pentru Energie estimează că, în primele opt luni ale acestui an, Ucraina a lovit o rafinărie rusească, în medie, o dată la trei zile.
Aceste rafinării produc motorină. La nivel mondial există o penurie de motorină. Agenția Internațională pentru Energie afirmă că deficitul se va menține până în 2027. Iar Trump, potrivit lui Harris, consideră că atacurile asupra rafinăriilor rusești sunt responsabile pentru creșterea prețurilor și dorește oprirea lor. El a amenințat că va întrerupe sprijinul serviciilor de informații acordat Ucrainei dacă Kievul nu pune capăt atacurilor asupra rafinăriilor.
Gândiți-vă la această situație. CIA ajută Ucraina să distrugă capacitatea de rafinare a Rusiei. Prețurile motorinei cresc vertiginos. Apoi, pe 9 octombrie, în mijlocul negocierilor de pace de la Miami, președintele anunță un acord prin care Rusia ar urma să-și vândă motorina pe piața mondială, lăudându-se pe Truth Social că prețurile vor „SCĂDEA… ȘI RAPID!”. Harris relatează că anunțul i-a luat prin surprindere pe negociatori și că Putin nu și-a asumat niciun angajament reciproc. Așadar, Statele Unite finanțează simultan distrugerea producției de motorină a Rusiei și imploră Rusia să vândă mai multă motorină. Este greu de imaginat o politică mai incoerentă.
Canalul serviciilor secrete
Cel mai revelator pasaj din articol privește vizita lui Ratcliffe la Moscova, în august. Trump l-a trimis să se întâlnească cu omologii săi din serviciile de securitate ruse, prin intermediul a ceea ce este cunoscut informal drept „canalul serviciilor secrete”. Mesajul său, scrie Harris, a fost că nimeni nu câștigă: Rusia nu a reușit să obțină progrese semnificative, iar Ucraina nu poate alunga forțele ruse. Speranța era că Ratcliffe îl va putea convinge pe Putin că urmărește o cauză pierdută.
Am două obiecții în legătură cu acest lucru. Prima privește afirmația în sine. Statul Major General al Rusiei i-a raportat lui Putin, pe 16 octombrie, că forțele sale au cucerit aproximativ 6.500 de kilometri pătrați și 310 localități de la începutul anului. Se poate argumenta că cifra prezentată de Rusia este exagerată, iar eu am făcut acest lucru. Dar chiar și DeepState, proiectul ucrainean de cartografiere a frontului, contabilizează aproximativ 1.300 de kilometri pătrați. Rusia avansează. Nu o face atât de repede pe cât susține Moscova, dar afirmația că „nu a reușit să obțină progrese semnificative” este o iluzie prezentată drept evaluare a serviciilor de informații.
A doua problemă este mesagerul. Imaginați-vă că sunteți șeful SVR sau al FSB. Directorul CIA ajunge la Moscova pentru a vă spune, de la un spion la altul, că războiul vostru este blocat și că ar trebui să renunțați. Știți foarte bine că agenția sa este cea care furnizează Ucrainei datele de țintire pentru dronele care vă lovesc rafinăriile. Aceasta nu este o inițiativă diplomatică în favoarea păcii. Este o amenințare însoțită de pașaport diplomatic. Dacă Ratcliffe se aștepta ca rușii să-i considere evaluarea drept un sfat neutru, înseamnă că nu înțelege oamenii cu care a discutat.
Nu asta a intenționat Truman
Ratcliffe vorbește adesea despre readucerea CIA la „rădăcinile” sale. Dar greșește în privința acestor rădăcini. Harry Truman nu a creat Agenția Centrală de Informații, în 1947, pentru a coordona campanii paramilitare. A înființat-o pentru a colecta și analiza informații din surse externe și pentru a-i spune președintelui adevărul, astfel încât acesta să nu mai fie luat niciodată prin surprindere, așa cum i se întâmplase lui Franklin Roosevelt la Pearl Harbor. Acțiunile clandestine au intrat pe ușa din spate. În mai puțin de un an, directiva Consiliului Național de Securitate NSC 10/2 a autorizat operațiunile clandestine, iar de atunci coada clandestină a început să dea din câinele analitic.
Truman a observat această evoluție și a vorbit public despre ea. Într-un articol de opinie publicat în The Washington Post pe 22 decembrie 1963, la o lună după asasinarea lui John Kennedy, el a scris că devenise îngrijorat de cât de mult se îndepărtase CIA de „rolul său inițial”. Cuvintele sale merită citate: „Nu m-am gândit niciodată, atunci când am înființat CIA, că aceasta va fi implicată în operațiuni clandestine și de spionaj în timp de pace”. Agenția, avertiza el, „a devenit un instrument operațional și, uneori, un instrument de elaborare a politicilor guvernamentale”. El a spus că, atunci când a creat-o, „cel mai important lucru era să se prevină posibilitatea ca informațiile să fie folosite pentru a influența sau a-l determina pe președinte să ia decizii nechibzuite” și a cerut ca CIA să fie „readusă la misiunea sa inițială, aceea de braț informativ al președintelui”.
Șaizeci și trei de ani mai târziu, Ratcliffe a transformat avertismentul lui Truman într-o declarație de misiune.
Cum corup acțiunile clandestine adevărul
Vreau să explic de ce este important acest lucru, pentru că nu este o dezbatere abstractă despre organigrame. Am urmărit acest fenomen din interior.
Atunci când o agenție de informații se ocupă exclusiv de colectarea și analiza informațiilor, singurul său interes în rezultatul final este să ofere un răspuns corect. În momentul în care aceeași agenție coordonează o operațiune clandestină, are deja o miză în desfășurarea evenimentelor. Operațiunea are un buget, un sponsor la etajul al șaptelea, cariere profesionale puse în joc și, cel mai important, un președinte căruia i s-a spus deja că va avea succes. Acum, analiștilor aflați pe coridorul alăturat li se cere să evalueze dacă operațiunea propriilor colegi reușește. Veștile proaste nu mai sunt doar vești proaste. Ele devin un atac la adresa programului directorului și o sursă de jenă pentru omul din Biroul Oval.
Presiunea rareori ia forma unui ordin explicit de schimbare a unei concluzii. Este mai subtilă și mai corozivă de atât. Evaluarea pesimistă este trimisă înapoi pentru a i se adăuga noi surse. Analistul care continuă să scrie că operațiunea eșuează capătă reputația unei persoane care nu știe să lucreze în echipă și nu mai primește următoarea promovare. Informarea destinată președintelui începe cu relatările despre succese, în timp ce costurile sunt îngropate într-o anexă. După câteva asemenea episoade, așa cum i-a declarat Julia Curlee lui Harris, ofițerii pur și simplu încetează să mai spună adevărurile incomode și „învață să evite” subiectele despre care Casa Albă nu dorește să audă.
Am văzut deja unde duce acest lucru. Invazia din Golful Porcilor a fost planificată de serviciul clandestin și ținută departe de analiștii propriei agenții, care ar fi putut atrage atenția că nu existau dovezi că populația cubaneză era pe punctul de a se ridica împotriva lui Castro. Operativii i-au vândut președintelui operațiunea pe care doreau să o desfășoare, iar analiza care ar fi putut să o oprească nu a ajuns niciodată pe biroul său. Acest tipar se repetă ori de câte ori agenția devine simultan jucător și arbitru.
Să privim acum spre Ucraina. Potrivit relatării din The Atlantic, CIA se află „în prima linie” pe teren și contribuie la coordonarea unei campanii de atacuri în adâncimea teritoriului rus. Aceeași CIA este responsabilă să-i spună președintelui dacă această campanie funcționează și dacă Ucraina poate câștiga. Este oare surprinzător că mesajul agenției, cel pe care Ratcliffe l-a transmis la Moscova, este că Rusia „nu a reușit să obțină progrese semnificative”? O agenție care a petrecut 12 ani construind serviciul de informații al Ucrainei și care coordonează acum identificarea țintelor are toate motivele instituționale să raporteze că războiul său merge bine sau, cel puțin, nu merge rău. Consecințele negative – avansurile Rusiei, pierderile umane ale Ucrainei, deficitul de motorină care afectează Europa și consumatorii americani – sunt tocmai lucrurile pe care o agenție aflată într-o asemenea poziție este cel mai puțin înclinată să le aducă în prim-plan.
Aceasta este corupția de care se temea Truman. Nu faptul că CIA ar minți în mod direct, ci faptul că ar începe treptat să servească operațiunea în locul președintelui, iar acesta ar lua decizii pe baza unor informații modelate de oameni care au nevoie ca el să continue.
O agenție care îi spune șefului ceea ce vrea să audă
Harris relatează și despre situația din interiorul CIA, iar imaginea nu este deloc încurajatoare. La audierea de confirmare, Ratcliffe a promis că va „desfășura acțiuni clandestine la indicația președintelui, mergând în locuri în care nimeni altcineva nu poate ajunge și făcând lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate face”. Componenta operațiunilor clandestine este în plină dezvoltare, de la Ucraina până la Venezuela și până la atacurile aeriene ale CIA asupra unor ambarcațiuni suspectate de trafic de droguri, despre care experții în drept spun că ar putea încălca normele care reglementează conflictele armate. Un fost ofițer i-a declarat lui Harris: „În acest moment, agenția și-a depășit limitele”.
Între timp, analiștii sunt profund nemulțumiți. Tot mai mulți dintre ei afirmă că obiectivitatea muncii lor este subminată. Julia Curlee, o analistă de rang înalt care și-a dat demisia în luna mai, a spus-o fără ocolișuri: „Ratcliffe nu protejează CIA de politizare, ci este cel care o conduce în această direcție”. Ofițeri actuali și foști angajați afirmă că nu au mai văzut niciodată atât de multe pensionări și demisii. O agenție în care ofițerii paramilitari sunt entuziasmați, iar analiștilor le este teamă să spună adevărurile incomode este o agenție construită pentru a purta războaie, nu pentru a le înțelege. Harris însuși observă că Trump nu a ținut cont de avertismentele comunității de informații privind modul în care Iranul urma să reacționeze la atacurile americane. Cu toții suportăm acum consecințele acelei decizii.
Să se hotărască asupra unei politici
Iată, așadar, situația în care se află Statele Unite. Președintele îl numește pe Zelenski „mai dificil de abordat” decât pe Putin și îi îndeamnă pe ucraineni să aleagă pe altcineva. Directorul CIA desfășoară operațiuni împotriva Rusiei mai agresive decât cele din timpul administrației Biden. CIA ajută Ucraina să distrugă rafinăriile rusești, în timp ce președintele încheie acorduri pentru vânzarea motorinei rusești. Șeful serviciilor secrete zboară la Moscova pentru a le spune rușilor că nu pot câștiga, în timp ce analiștilor propriei agenții le este teamă să-i spună ce gândesc.
Aceasta nu este o strategie. Este o contradicție pentru care poporul american plătește la pompă, iar ucrainenii plătesc cu propriile vieți. Dacă Washingtonul dorește pacea, ar trebui să înceteze să mai fie parte combatantă. Dacă dorește să lupte împotriva Rusiei, ar trebui să aibă onestitatea de a spune acest lucru Congresului și alegătorilor înaintea alegerilor intermediare, nu după. Ceea ce nu mai poate face este să le susțină pe amândouă și să pretindă că nu face niciuna.
sursă: larrycjohnson.substack.com
