Autor: Liviu Alexa
Mii de români se plâng pe rețelele de socializare că nu au putut intra la concertul Metallica, deși și-au cumpărat bilete de la reselleri cu reputație internațională foarte bună. Ce s-a întâmplat? O mizerie. Cine a pus-o la cale?
Împuțita asta de jos se numește Laura Coroianu și îi voi face plângere la DIICOT pentru grup infracțional organizat, căci cămila asta, împreună cu soțul său, Guido Janssens, și împreună cu muiștii de la iabilet.ro și-au bătut joc de mii de români miercuri, blocându-le intrarea la concertul Metallica pe motiv că biletele cumpărate de la reselleri (culmea, cu reputație impecabilă) sunt false.
De fapt, au interzis ei biletele de la reselleri, punându-i pe mii de oameni, din care sute de copii și adolescenți, într-o situație de umilință și frustrare.
Cu cine a facut balabusta asta totul? Cu ajutorul acestor doi jegoşi: Emil Ionescu si…
Rǎzvan Manta de la Iabilet.ro.
Muiștii ăștia trei — Laura Coroian (de fapt, patru, că soțul ei, Guido, un mârlălog obosit e creierul, ea e o imbecilă), Emil Ionescu și Răzvan Manta, au manipulat vânzările de bilete cum au vrut ei, creând o presiune de nedescris pe prețul biletelor de pe piața neagră sau de pe piața resellerilor.
Cel mai probabil căcații ăștia și-au păstrat sau pus deoparte un batch important de bilete ca apoi să speculeze pe marginea lui.
Cum știm asta? Fiți atenți la filmarea de mai jos primită de mine de la un participant la eveniment. Exact cu un minut înainte de intrarea trupei, locația era goală, căci, nu-i așa, mii de oameni fuseseră blocați abuziv de forțele de control ale eMagic pe motiv că bilete cumpărate de exemplu de la StubHub (lăsați gluma cu Viagogo și Horia Constantinescu, fostul șef al ANPC) sunt false.
Ce au făcut împuțiții de Laura Coroian de la eMagic, cu Emil Ionescu și Răzvan Manta de la iabilet.ro? Au pus mii de bilete la vânzare din nou pe site, deși, vezi Doamne, totul era sold out de mai bine de două luni. De unde știm? Băiatul de mai jos, influencerul Sergiu Biriș, a aflat de pont și și-a cumpărat bilete de pe site-ul iabilet.ro, căci și ale lui fuseseră refuzate.
Discutăm de o fraudă imensă, dar una care s-a lăsat cu timp și bani pierduți pentru mii de români, cu lacrimi de copii supărați că au fost umiliți.
Am 300 000 de abonați la Strict Secret, acest Substack este numărul 1 din România. Vă adresez acest warning: NU mai cumpărați bilete de la iabilet.ro și nu mai mergeți la concertele organizate de eMagic decât dacă vreți să o luați sus și să fiți umiliți de acești nenorociți!
Eu sunt unul dintre păgubiți. Concertul cu Metallica trebuia să fie cadoul meu pentru mama care face 75 de ani, o nebunie pe care să o facem împreună.
Lacrimile băiețelului meu de 10 ani și oboseala inutilă a mamei mele, Crăciunica, împreună cu umilința altor doi copii din familii mai modeste cărora doream să le fac o bucurie vor fi combustibilul perfect pentru mine pentru a le-o plăti acestor oameni cu vârf și îndesat.
Bă, sulfuroșilor, vă voi urmări activitatea până la capătul vieții mele și vă voi produce surprize nebănuite. Dacă nu știți cât de dilău e Liviu Alexa, o să aflați.
Laura știe deja, că cu ea am organizat Iron Maiden acum 15 ani când m-a înțepat financiar din toate pozițiile.
Pentru fiecare lacrimă a copilului meu, vă voi pregăti mui inimaginabile exact când nu vă gândiți.
Toti cei care ați fost țepuiți la concertul cu Metallica sǎ imi scrieți mesaj pe 0720 00 88 88.
Mitul salvatorului ne-a fost servit în diferite rețete cu cǎcat de-a lungul istoriei acestei țǎri mereu în reconstrucție
În filmul genial “Nuntǎ mutǎ” egizat de Horațiu Mǎlǎele, doi papagali comunişti dintr-un sat profund anti-comunist din România anilor ‘50, mǎrşǎluiesc zilnic pe ulițe strigând:
“Unde sunt americanii?
Au fugit ca şobolanii!”
Ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Lipaev, îşi dǎ singur un interviu la Tass de genul “E adevǎrat cǎ cerul e albastru?” în care pizduie poporul român cǎ nu îşi cunoaşte istoria.
Lipaev insistǎ despre poporul român zicând chiar cǎ refuzǎ adevǎrurile de genul tristului nostru parteneriat cu naziştii sau laşitatea din “întoarcerea armelor” de la 23 august 1944, domnul Lipaev uitând sǎ menționeze şi adevǎrurile alea nasoale despre muile date de ruşi românilor în anii ‘50. Şi nu numai atunci.
Ştefan Alexa, 10 ani, îi povesteşte unui amic firul roşu din Titanic, filmul celebru, la fiecare minut cǎutând validarea mea sau a mamei lui. E noua mea “luptǎ” cu el, sǎ nu ne mai caute aprobarea din priviri, ştiu cǎ e încǎ mic, dar vreau sǎ începem încǎ de pe acum sǎ lucrǎm la coloana lui vertebralǎ.
Cum se leagǎ aceste trei lucruri total diferite despre care v-am vorbit cu tema analizei mele de azi, despre mitul salvatorului la români? Se leagǎ, o sǎ vedeți.
Ni se spune: “Românii așteaptă mereu un salvator pentru că sunt un popor pasiv, infantil, lipsit de demnitate civică, incapabil să-și asume răspunderea propriei istorii.”
Da, e adevǎrat, elitele intelectuale chiar cred asta şi, dacǎ zic Liiceanu sau Pleşu asta, cine plm suntem noi sǎ îi contrazicem?
TREBUIE sǎ credem cǎ suntem slabi, pasivi, infantili, poporului român i se serveşte duma asta cam de prin 1850 încoace. Când timp de 170 de ani eşti “educat” sǎ spui despre tine cǎ eşti slab şi de rahat, vei imprima încetul cu încetul aceastǎ mentalitate fix în ADN-ul viitorilor tǎi copii.
Pe stil nou, teoria cǎ suntem slabi, vai de mama noastrǎ a făcut carieră în spațiul public românesc, vehiculată de elite intelectuale formate la școlile bune ale Bucureștiului și Clujului, finanțate ani la rândul de Georgicǎ Soros printr-o rețea de fundații, institute, programe de burse și ONG-uri care au turnat sute de milioane de euro într-o infrastructură ideologică foarte specifică, având în centru exact această idee — că România are nevoie de o salvare, iar salvarea va veni din altă parte, niciodată dinăuntru, niciodată de la oamenii săi, de la poporul sǎu.
Asta ni s-a bǎgat în cap: salvarea va veni mereu dintr-un loc care, deși nu este numit tot timpul la fel, este foarte limpede situat undeva în vest, undeva în acel tezaur sacru de bune practici democratice către care țara, biata, trebuie convertită cu forța fricii inculcate, dacă nu se poate cu forța faptului.
Dar mitul salvatorului, în varianta sa contemporană, nu-i un mit autohton, ci un covid mental produs în laboratoarele de manipulare, fabricat cu răbdare, distribuit cu metodă, injectat în doze unui popor care nici măcar nu-și mai dă seama că e îmbolnǎvit spiritual în mod controlat, pentru că bietul a uitat cum arată o gândire neintoxicată de narative.
Salvatorul propus românilor în ultimii treizeci și şapte de ani a luat forme variate, dar funcția lui a rămas identică.
La început a fost “Occidentul”, o entitate abstractă, fără chip, dar înzestrată cu toate virtuțile pe care românii, sugera mesajul subliminal, nu le aveau. Mai zbiera pe vremuri bietul Eminescu cǎ nu e bine, dar cine sǎ îl asculte?
Au fost apoi “americanii”. Când sǎ vinǎ, au plecat, abia acum revin mai serios, chemați gudurǎtor de preşedintele Nicuşor Dan care, în deschiderea Summit-ului B9 a zis la conferința de presǎ de la mijlocul acestei sǎptǎmâni a zis asta:
“România își dorește oricât de mulți soldați americani… “
Anii 2000 au adus apoi salvarea prin “integrarea europeană”, gândită nu ca un proces tehnic de armonizare legislativă, ci ca un soi de botez tardiv al unui popor pe jumătate barbar care, prin atingerea apelor sfințite ale “acquis-ului comunitar”, urma să se transforme într-o națiune cumsecade.
Dar mitul salvatorului are termen de expirare, nu e conservabil mult timp sub aceeaşi formǎ, are nevoie mereu de update-uri.
Aşa cǎ ni s-au dat alte rețete de salvare la meniu: reformele, mereu reformele, prezentate ca rețete miraculoase venite de la experți de mucava pe care toți trebuia să-i ascultǎm.
Apoi a fost “societatea civilă”, cuvânt-talisman care desemna, de fapt, o foarte mică pătură de papagali snobi cu acces la finanțare externă, care vorbeau în numele unui popor de care se loviserǎ exclusiv în studiile sociologice și în taxiurile pe care le luau către aeroport în drum spre o conferințǎ de reciclare mentalǎ în “occident”.
S-a copt apoi altǎ prǎjiturǎ cu jeleu – mitul salvatorului tehnocrat, apoi au fost trendy magistrații providențiali, procurorii salvatori, instituțiile-far, președinții jucători, partidele de reset.
Fiecare injecție de manipulare a venit cu promisiunea că, în sfârșit, vom fi vindecați de noi înșine, dar mereu cu o regie identică, cu o publicitate identică, cu același vocabular de catehism laic în care cuvintele cheie — democrație, statul de drept, valori europene, lupta anticorupție — funcționau nu ca noțiuni cu un conținut concret, ci ca formule mistice menite să mobilizeze afectul “boborului” fără să-i implice intelectul.
Aderența acestor construcții la mintea românească nu este, cum se spune, dovada că românii sunt naivi, ci ca wuhan-urile soroşiste care au gândit-o cunoșteau foarte bine câteva realități psihologice profunde ale acestui popor.
Românii au trăit secole peste secole sub câte o dominație străină, mai întâi otomană, apoi austro-ungară, apoi germanǎ, apoi sovietică, iar tot acest exercițiu de durată al supraviețuirii sub ocupație a sedimentat în psihicul colectiv o ambivalență fundamentală față de putere.
Pe de o parte, avem o neîncredere viscerală în orice autoritate locală, văzută mereu ca o trădătoare a poporului în slujba unui interes mai puternic.
Pe de altă parte, pǎstrǎm o speranță tăcută, niciodată mărturisită deschis, că ceva mai mare, ceva mai sus, ceva venit de departe va corecta într-o zi nedreptatea sub care ne aflăm.
Inginerii sociali angajați de Soros sau, mai apoi, de securiştii de tip nou au accelerat în ultimii ani pe alte nuanțe: i s-a spus românului că tot ce e local — politicianul român, judecătorul român, profesorul român, ziaristul român — este compromis prin definiție, că singurul reper veritabil este modelul exterior, iar singura speranță reală este atunci când acel model exterior coboară până la noi sub forma unui ambasador, a unui raport, a unei delegații, a unui consultant.
De exemplu, consecința acestei injectǎri a fost cǎ în politicǎ ne-am umplut de puleti de genul Dominic Fritz, Allen Coliban, Cristian SZeidler, de janghine precum Clotilde Armand sau Roxana Wring sau Cosette Chichirǎu.
Mecanismul psihologic care a făcut posibilă această manipulare este cel pe care psihiatrii îl numesc identificare cu agresorul, dar care, în cazul românilor, ar trebui vǎzut mai degrabă ca o identificare cu observatorul.
Nu conteazǎ de unde – OMS, FMI, OSCE – observator strǎin sǎ fie, iar aici sǎ discute cu pârâcioşii locali, sclavi redenumiți “raportori”.
Românul a fost dresat, prin repetiție și prin condiționare emoțională, că singurul lui mod de a-și demonstra valoarea este să fie aprobat de cineva din afară. Azi, e musai sǎ ținem cont de Bruxelles, acum 80 de ani iconizam Parisul sau Londra, pe vremea lui Ponta trebuia sǎ fim echilibrați şi sǎ pupam o bucǎ de Washington şi o bucǎ de Bruxelles, deşi unii ca Bǎsea preferau mai bine sǎ sugǎ o sulǎ de licurici, care o fi mai mare, ca sǎ “se merite”.
Banalul reflex al elevului care se uită spre profesor pentru o încuviințare a fost ridicat la rang de filozofie națională.
De aia lupt acum cu Ştefan al meu sǎ nu ne mai caute aprobarea din ochi.
România a făcut sau nu a fǎcut lucruri nu pentru că era bune sau rele pentru ea, ci pentru că trebuia să dea bine în rapoartele celor care o monitorizau.
Reforma justiției nu era despre justiție, era despre nota pe care urmau să o primim în raportul GRECO sau Transparency International.
Lupta anticorupție nu era despre corupție, era despre cum ne vedeau stǎpânii de la Bruxelles luptând împotriva corupției, în timp ce ei furau liniştiți.
Am devenit docili foarte, ca un câine Malinois pe care îl îmbraci în tutu roz şi îl iei cu tine la plimbare la o paradǎ Pride.
O națiune dependentă de aprobarea exterioară este o națiune care nu va lua niciodată decizii suverane, indiferent câtă suveranitate formală i s-ar acorda pe hârtie.
Sǎ nu uitǎm nici de relația noastră complicată cu ideea de eroism, fiindcǎ, asta cred eu, cultura populară românească e o cultură a eroilor solitari, dar vagi.
Hagi Tudose, Pintea Viteazul, Iancu Jianu, chiar și Mihai Viteazul în reprezentările folclorice — toți sunt figuri ambigue, prin care nedreptatea se corectează rareori prin acțiune organizată și aproape niciodată prin instituții.
Românul nu a crezut niciodată cu adevărat că lucrurile se schimbă pentru că un grup de oameni vrea să le schimbe. A crezut, în schimb, că lucrurile se schimbă atunci când apare cineva neașteptat, providențial, înzestrat cu o forță aproape supraomenească, care taie “rǎul de la rǎdǎcinǎ”.
Mitul lui Vlad Țepeș — durul venit să facă dreptate cu țeapa, scutind poporul de munca anevoioasă a justiției obișnuite — este reciclat în fiecare generație sub alte forme. Comuniștii l-au folosit, naționaliștii l-au folosit, monarhiștii l-au folosit, post-comuniștii l-au folosit, Georgicǎ Simion s-a nevoit şi el.
Iar wuhan-urile despre care vorbesc au înțeles că pot folosi exact aceeași structură arhetipală, doar înlocuind personajul.
În locul voievodului justițiar a fost pusǎ procuroarea Luminǎ Kovesi, în locul voievodului “redresator” a fost pusă instituția occidentală, de exemplu Comisia de la Veneția, în locul lui Eminescu care “sǎ ne judece” a fost pus Tudor Chirilǎ.
Forma a rămas, s-a schimbat doar costumul, mereu altul pe catwalk-ul urii de sine colective. Românii au fost, decenii la rând, învățați să-și disprețuiască propria țară.
Tehnica contrastului permanent a funcționat perfect – tot ce era românesc apărea în mass-media ca fiind rușinos, înapoiat, balcanic, eheeeei, şi tot ce era venit de afară era prezentat fiind drept, civilizat, modern, decent.
Țăranul român era un personaj nespǎlat şi inadecvat despre care se făceau bancuri, fermierul olandez era model de civilizație.
Acest contrast a fost servit zilnic, ani de zile, până când o întreagă generație a crescut cu un sentiment fundamental, că a te naşte român este o boalǎ de care te poți vindeca doar emigrând, doar renunțând la obârşie.
De aia Spania sau Italia au devenit algocalmine temporare.
Dar algocalminul nu rezolvǎ decât temporar durerea concretǎ, rana fundamentală a rușinii de a fi tu însuți rǎmâne, fiindcǎ ai fost deja “amprentat” cu ea.
Singurul nostru defect cu adevǎrat real a fost corupția.
Dar acest defect e prezent şi în devenirea americanǎ sau francezǎ sau germanǎ.
Diferența este că românii au fost convinși că, în cazul lor, corupția este existențială, definitorie, biologică aproape, un fel de păcat originar pe care îl pot ispăși doar prin penitența de a accepta tutela unor instituții care le sunt impuse din afară.
Lupta anticorupție a fost rama psihologică perfectă pentru a pune in tablou salvatorii de care v-am vorbit.
Duma elitistǎ a anticorupției, ca temǎ a propagandei, are avantajul că nimeni nu poate fi împotriva ei în mod public, pentru că asta ar însemna să fii de partea hoților. Și are superbul atu că poate fi folosit pentru orice — pentru a elimina politic adversari, pentru a impune cadre legislative absurde, pentru a forța alianțe guvernamentale, pentru a transfera puterea de la instituțiile alese la instituțiile numite.
Mai departe.
Românii sunt un popor cu o inteligență vie, observatoare, ironică, dar și cu o profundă neîncredere în această inteligență, atunci când e vorba să o aplice în viața publică.
Există o teamă, o convingere că lucrurile sunt prea complicate pentru a fi judecate de un om obișnuit – vezi “suntem prea mici” – că lumea politicii și a economiei și a justiției este accesibilă doar unor inițiați, iar inițiații tre’ sǎ fie mereu cei de “afarǎ” sau şcoliți “afarǎ”.
Această întreagă arhitectură mentală a fost servită prin presă într-un mod atât de mişto încât oamenii și-au pierdut pânǎ și capacitatea de a recunoaște momentul în care li se livrează pe tavǎ cheseaua cu magiunul manipulǎrii.
Avem deja generații întregi care au luat drept cunoaștere sau “norme” de bun simț ceea ce, de fapt, fusese încărcat în creierul lor de redacții finanțate strategic.
Așa s-a ajuns la situația absurdă în care, dacă cineva pune la îndoialǎ un singur element din narațiunea oficială — fie că e vorba de modul în care funcționează justiția, de poziționarea geopolitică a țării, de calitatea unor lideri, de natura unor parteneriate internaționale — primește imediat eticheta de extremist, de rusofil, de antieuropean, de obscur.
Etichetele acestea sunt arme psihologice extrem de eficiente, pentru că lovesc înainte ca argumentele să poată fi rostite sau analizate sau mǎcar prezentate.
Nu trebuie să arăți că ai dreptate. Trebuie doar să arăți că adversarul este toxic, adicǎ periculos.
Acest fenomen pervers de alterare a gândirii poporului român a funcționat nu împotriva celor educați, ci tocmai prin ei. Țăranul, muncitorul, pensionarul, patronul de magazin de cartier au continuat, în general, să trăiască ferindu-se de aceste poveri narative, având bunul simț de a privi politica cu cinism și de a nu se atașa de niciun salvator.
Cei care au îmbrățișat cu cea mai mare ardoare mitul salvatorului au fost absolvenții de facultăți, intelectualii de presă, scriitorii, artiștii, profesorii universitari, juriștii de carieră, doctorii, programatorii, antreprenorii cu studii în străinătate, adică exact straturile care, în orice societate sănătoasă, ar fi trebuit să formeze pătura critică, pătura care examinează, pătura care rezistă încercǎrilor de manipulare.
La noi, aceste straturi au fost cucerite integral, pentru că prin ele se distribuia accesul la finanțări, la burse, la festivaluri, la invitații, la premii, la rețele de prestigiu, la conferințe, la viața bună a unei elite care se hrănea, în mod conștient sau nu, din economia subterană a aprobării internaționale.
Iar atunci când o întreagă elită simte că supraviețuirea ei socială depinde de menținerea unei “poveşti”, povestea devine sacră, a o contesta înseamnă să ieși din castă, a o accepta înseamnă să ai avantajele ei. Decizia, pentru cei mai mulți, a fost rapidă.
Mitul salvatorului a creat, în treizeci şi şapte de ani, o societate care nu mai știe să-și producă propriile referințe morale.
Laboratoarele acestea de care vǎ vorbesc – wuhanurile manipulǎrii – nu sunt o ficțiune, sunt instituții reale, cu sedii reale, cu bugete reale, cu obiective reale, cu rapoarte anuale, cu beneficiari documentați, cu strategii pe termen lung.
Open Society Foundations, Carnegie, German Marshall Fund, National Endowment for Democracy, plus zeci de fundații satelit europene, plus o întreagă rețea de mici ONG-uri locale finanțate prin granturi succesive, au constituit, vreme de aproape patru decenii, o infrastructură ideologică al cărei scop nu a fost niciodată un secret, era declarat în programele lor, era detaliat în rapoartele lor: construirea unei societăți civile orientate către anumite valori, prin formarea unei elite locale capabile să o conducă, prin finanțarea unei prese capabile să o susțină, prin instruirea unor magistrați capabili să o protejeze juridic.
Tot acest aparat a funcționat în văzul lumii, dar lumea fusese educată să nu-l vadă, sau, mai exact, să îl vadă doar ca pe un fenomen benign, filantropic, de modernizare democratică.
Cine îl numea cu numele lui real era declarat instantaneu inamic al democrației.
Ceea ce, dacă privim cu atenție, este chiar paradoxul fondator al întregii operațiuni — pentru că o democrație în care anumite chestiuni nu pot fi discutate fără sancțiune socială nu mai e o democrație.
Mitul salvatorului servit românilor a făcut, prin toate aceste mecanisme, exact ceea ce era proiectat să facă: a produs o populație incapabilă să se gândească pe sine în afara unor norme morale livrate, a produs o societate dependentă de validare externă, ostilă propriilor sale resurse, atașată afectiv şi pervers de figuri succesive care i-au prezentate ca fiind “singura soluție”.
Proiectul de manipulare soroşist are insa un bug, v-am zis – salvatorii nu prea confirma long term, bunastarea promisa de ei, reformele promise de ei, se lasa asteptate, fiecare “singura solutie” esueaza lamentabil. Azi traim finalul proiectului sorosist, fiindca, desi a rezistat mult in Romania, 37 de ani, el a generat prin esecurile sale succesive o frustrare cronica in randul celor deja “injectati” si asta se vede inclusiv prin slaba aderenta pe care o mai au miscarile de strada initiate de Declic/#rezist.
Am ajuns cum e mai rǎu: cine nu promite imposibilul nu interesează, cine promite imposibilul minte.
Nimeni nu crede că ar putea exista, undeva, o a treia variantă, a unor oameni obișnuiți care fac împreună lucruri obișnuite, fără promisiunea Raiului și fără frica Iadului, doar cu o suficientă încredere în ei înșiși de a nu mai aștepta pe nimeni sǎ ne scoatǎ din rahat.
Tocmai fiindcǎ această variantă este simplă, banală, profund umană, ei bine, e imposibil de imaginat sau acceptat.
V-a placut analiza mea? Pai, da. dar sa stiti ca a o citi gratis nu e fair play. 26 de lei pe luna e o suma nenorocit de mica, ma poti sustine cu adevarat asumandu-ti-o. Pic cu pic se face mult, iar daca tot zbieri ca vocile adevarate trebuie sa rezista, fa ceva in acest sens!
Nota: cei care platesc pe un an in avans vor primi cartile mele si pachetul artistic cu carti de joc “Filcai” in mod gratuit (inclusiv transportul)
Apasa pe butonul de mai jos:
Apare fenomenul „Karen” și la noi
de Vlad Tomoş
The Urban Dictionary definește o „Karen” ca fiind un bărbat sau o femeie de vârstă mijlocie care se plânge de orice și are un sentiment nerealist de îndreptățire. Îl/o vedem în multe filmulețe de pe rețelele sociale urlând, crezând că i se cuvine să facă dreptate. Am observat că și în orașe care s-au scuturat de inhibiții, cum e Clujul, apar tot mai multe personaje de tip Karen. Îmi spunea cineva recent că a rămas fără permis pentru o greșeală făcută în trafic: cineva cu cameră de bord din spate a trimis filmarea la poliție, cerând inclusiv copie după procesul-verbal, ca să se asigure Karen că permisul chiar s-a luat și că s-a aplicat amenda maximă.
Vedem că mulți Karen își fac conturi de YouTube și se filmează. De exemplu, apar bicicliști care fac content din vânarea greșelilor altora. Eu circul cu bicicleta în Cluj de peste 15 ani. Pe când eram mai tânăr și aveam mai mult timp, mergeam chiar zilnic, fie că ploua, fie că ningea. Pot spune că lucrurile au evoluat în bine: șoferii sunt mai politicoși și mai atenți cu bicicliștii, există mai multe piste și zone sigure. Dacă mergi preventiv, totul e în regulă. Dar când ești Karen, normal că găsești mereu ceva de care să te legi.
Karen la școală va veni să-i spună profesorului că nu predă bine. Karen în corporație se va lega de orice procedură și de termenele care nu sunt respectate și îi va pune în CC pe toți din companie, doar ca să sublinieze că nu s-au șters birourile. Dar Karen în Biserică…? Cum arată?
Acest sentiment nerealist de îndreptățire vine din speranța că aici și acum, pe acest pământ, se poate realiza o societate perfect dreaptă și corectă. Niciun sistem politic nu poate promite asta, adică desăvârșirea. Desigur, toți ne dorim ca regulile să fie respectate și e firesc să luptăm pentru o justiție corectă, neafiliată politic. Nu despre asta e vorba aici, ci despre isterie. Când începi să gândești ca un Karen, ajungi să crezi că tu trebuie să rezolvi toate problemele omenirii… Potolește-te.
sursă: strictsecret.com
