10 ani

S-a pupat băiatul din tălpi până în freză, s-a cântat, s-a mulțumit lui Dumnezeu că suntem sănătoși și veseli, s-a înjurat trecerea timpului.

Ștefan Efrem Alexa e un copil minunat, blând și înțelegător, deșteptoc și șmecheroi. Nu a avut niciodată aniversare la Mc, nici paranghelie cu plozi cretini pe care nu îi cunoaște ca să fie la număr. A fost de mic înconjurat de prietenii noștri, acum ai lui, de copii cu care chiar interacționează.

Și niciun cadou niciodată. Primește orice în restul anului.

A înțeles de la început că nu despre asta e vorba.

Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fǎrǎ hlizita asta:

Cum arată un stat puternic, cum arată o națiune unită?

Nu vă stresați, că nu e vorba de România. Țara noastră nu ar fi în stare să facă așa ceva dacă ar fi lovită de un taifun precum Bavi, care a rupt China cu rafale de 144 de km la oră și inundații apocaliptice.

2 milioane de sinistrați și foarte puțini morți pentru cât ar fi putut să fie dacă statul chinez nu intervenea.

Și cum a intervenit? Mamaaa, ce poveste! Am urmărit cu sufletul la gură toată săptămâna.

Măi, românilor, toată suflarea chineză s-a mobilizat. Pompieri care au lucrat 36 de ore în continuu, dormeau pe beton 3 ore și reveneau. Bunici și bunicuțe care pregăteau pachete cu mâncare. Militari care au înfruntat apele să ducă niște bărci de salvare șmechere ca niște platforme motorizate, salvând mii de studenți din cămine. Copii scoși cu calm în ligheane de plastic.

Nimeni nu s-a căcat pe el. Cei sinistrați au așteptat fiindcă știau că nu vor fi lăsați de izbeliște de țara lor, de poporul lor. Cei ce aveau responsabilitatea ajutorului s-au mișcat, nene, mai ceva ca Superman, disciplinați și eficienți.

V-am pus jos niște videouri, o să vi se facă pielea zgribulită.

Doamne ferește de un cutremur ca în Venezuela pe la noi. Murim ca șobolanii cu împuțiții de Arafat și șatra de nevolnici obezi din IGSU.

Tatǎl mut

(capitol din noua mea carte “Şcoala Vietzii”)

Dacă ești copilul unui tată mut, așa cum sunt eu, o să înțelegi mai bine rândurile ce urmează. Tata mai trăiește și va citi aceste rânduri, așa că mie mi-e și mai complicat să le scriu.

Ca un elefant în magazinul de porțelanuri, tatăl mut este cel care nu știe să se comporte în cămara cu sentimente. Mulți dintre tații muți au avut tați și mai bruți care i-au bătut când erau copii, i-au ignorat, nu le-au oferit nici măcar o mângâiere, căci asemenea gest era considerat o treabă muierească, așa că au replicat și ei acest comportament pentru următoarea generație.

Tații muți nu sunt musai bețivi, curvari sau violenți, cei mai mulți dintre ei sunt pur și simplu… muți, dar bărbați care au muncit pentru familia lor, s-au spetit să fie mai bine urmașilor decât le-a fost lor. Atâta doar că nu au știut niciodată cum să spună ceva prietenesc sau cald fiicei sau fiului lor.

În cazul tatălui meu, există cumva o scuză. O scuză mare. Tata a fost aruncat pe scările unui spital și a crescut de sugar și până la 18 ani în case de copii.

A început cu orfelinatele de pe vremea lui Stalin și a terminat cu casele de copii de la începutul carierei politice a lui Ceaușescu.

A crescut un om bun, muncitor, cinstit, dar mut. Un zid cu epidermă din care doar spre bătrânețe mai răzbăteau niște declarații care aduceau vag cu sentimente sau aprecieri.

Am în bibliotecă un jurnal pe care tata îl ținea despre mine din prima zi în care m-am născut și cam până la trei ani, în care tata scria cu bucurie tot ce simțea acum că mă născusem.

Așa mi-am dat seama că tata nu a fost întotdeauna mut, dar nu am aflat niciodată ce l-a schimbat, de ce acest jurnal despre mine și mai apoi despre fratele meu nu a continuat și după vârsta de trei ani.

Tot ce știu este că a muțit treptat, până când muțenia lui s-a transformat într-o prăpastie cu frontiere atât de îndepărtate încât nu am mai reușit să ne vedem unul pe altul.

Știam că mai existăm doar prin câteva SMS-uri de genul „La mulți ani”.

Nu am nicio îndoială, știu că mă iubește. Și nu mă interesează să mi-o fi spus, mă interesa la un moment dat să îmi fi fost alături de-a lungul timpului, după ce am plecat de-acasă, mi-aș fi dorit să îl fi simțit când îmi era greu și mi-a fost greu de foarte multe ori în viață.

Au fost momente în care nu avea cum să știe că mi-e greu, bine, nu că s-ar fi interesat.

Dar au fost momente în care nu avea cum să nu știe că mi-e greu. Am devenit așa de celebru oarecum încât căcaturile prin care am trecut au devenit știri naționale.

Gen când, în 2019, niște traficanți de droguri periculoși mi-au distrus mașina. Niciun semn.

Muțenia s-a extins atât de mult încât azi, deși mai comunicăm, mă lasă rece că o facem.

La 47 de ani, consider că trei decenii de muțenie sunt suficient de mult timp încât să nu mă mai intereseze că vrea să își repare cu mine nereparatele, doar ca să plece el liniștit din această lume. Și mai consider că pe unii oameni nu mai merită să îi ierți, chiar dacă e vorba despre tata, în exemplul meu.

Iertarea e un act de caritate inutil și, dacă tot am zis de ce nu cred că morții trebuie vorbiți numai de bine, tot eu o să zic că iertarea făcută „fiindcă așa se cuvine” e un act îngrozitor de puturos de ipocrizie.

Sunt mândru de mine că am depășit bariera muțeniei, că nu am o problemă să îi spun copilului meu „te iubesc”, să îi spun soției mele „te vreau” și „te iubesc”, că mine mai există o grămadă de copii de tați muți care au ales să schimbe macazul muțeniei.

N-am vrut să fiu ca tata, să spună copilul meu despre mine că-s omul care l-a iubit o viață întreagă fără să i-o spună niciodată, care nu i-a zis „sunt mândru de tine” nici la olimpiadă, nici la nuntă. Şi nu vorbele ar fi contat aici, ci prezența constantă. Nu a fost cazul.

Mă bucur că am rupt lanțul de bărbați idioți care și-au găsit drept scuze foametea, războiul, colectivizarea sau comunismul, fiindcă eu consider că în timpurile cele mai grele iubirea te poate salva, mai ales dacă o oferi și cu atât mai mult dacă o cauți. A fi un tată bun înseamnă mai ales să nu fii mut, fiindcă o mângâiere sau un gest de susținere nu înseamnă pizdificarea meseriei de tată, ci înnobilarea ei.

Mă piș pe pedagogia întregii linii bărbătești din trecut, aia cu bărbatul nu plânge, nu se văicărește, ci rezolvă.

„Ce rezolvi cu vorba?” — asta e toată filozofia emoțională primită de tații noștri ca moștenire, eu am renunțat la această moștenire, fiindcă eu cred în cuvinte, poate și de aia am ales să trăiesc din ele.

Când singurul tău alfabet sufletesc e compus doar din litera tăcerii, când tăcerea sau absența se traduc prin nivelul maxim de intimitate de care e capabil, tu, tată mut, să nu crezi că ai fost un tată bun.

Faptele hrănesc, dar cuvintele rămân — iar un copil are nevoie de amândouă: trei kile de cartofi țin de foame o săptămână, dar „sunt mândru de tine, fata mea” ține o viață.

Analfabetismul ăsta sentimental moștenit a distrus sufletește sute de copii ca mine, ajunși azi „oameni mari” care s-au străduit poate mai mult decât trebuia să facă, să dreagă, să realizeze, doar cu speranța deșartă de a debloca un „mă bucur pentru tine, fiule”.

Limba sentimentelor se învață acasă, alături de limba țării în care te-ai născut. Eu am ales altă cale și sunt mândru de asta. Chiar foarte mândru.

Dar sunt mulți copii de tați muți ce trebuie treziți la realitate, fiindcă au ieșit în lume cu un vocabular sufletesc de douăzeci de cuvinte când limba sufletească are mii de forme, mai ceva ca mandarina.

Iar dacă ești un tată mut, tu, cel care citești asta, ei bine, să știi că, incredibil, pentru această situație putem anula impasul, căci, ca orice limbă, și de-ar fi punjabi, ea poate fi învățată chiar și la 60 de ani, e drept, mai greu, mai cu poticneli, dar sigur poate fi învățată.

Nu poți vorbi copilului tău într-o limbă pe care n-ai auzit-o niciodată vorbindu-se — decât dacă o înveți, la maturitate, deliberat, cu stângăcia cu care se învață orice limbă străină după 30 de ani.

Eu nu mai am motive să deschid inima tatălui meu, am renunțat, sunt însă bucuros că și-a deschis-o singur pentru băiețelul meu și atunci consider că și-a plătit „factura” față de mine.

Dar tu, dacă ești fiul unui tată mut, nu mai aștepta să înceapă el. Nu poate. Are 70 de ani de cazier sufletesc că nu poate și sistemul lui nervos nu se recablează la vârsta asta din inițiativă proprie.

În familia voastră, cineva trebuie să spargă zidul și singurul cu mâna liberă și viguroasă ești tu, e aceeași lege ca la mândrie: cred că trebuie să cedeze nu ăla mai slab, ci ăla care mai poate.

Și nu-l chema la ședință de terapie gen „Tată, hai să vorbim”, fiindcă va fugi în zece secunde. Bărbații din generația lui nu vorbesc față în față; vorbesc umăr la umăr. Poate în mașină, poate la pescuit, la tăiat lemne, la meci — doar așa cuvintele vor ieși și doar „pe sub mână”, așa cum a fost învățat să ia salam pe vremea comuniștilor.

Fă cumva sǎ creezi situațiile astea, inventează un “confesional” potrivit pentru “specia” lui — și a ta.

Nu-i reproșa lucruri, întreabă-l de viața lui, nu de sentimentele lui.

Azi, bătrânilor nu li se mai pun întrebări, din păcate, dar la tații muți, întrebarea despre trecut e singura cheie care se potrivește, fiindcă trecutul e terenul lui sigur, haha, e atât de simplu acolo pentru el, nu i se cere să simtă acum, ci doar să povestească despre „atunci” – cum era în armată, ce a făcut cu primul lui salariu, cum a cunoscut-o pe mama și, mai ales, cum era tatăl lui cu el.

Îți vei da seama repede cât de sărac e arborele lui genealogic sufletesc și ți se va face, pentru prima dată, nu ciudă, ci milă de băiatul care a fost. Cu mila aia de fiu poți să îi fuți una în cap mai târziu, moral zic, ca să îi resetezi Windows-ul vechi sentimental și să îi instalezi un nou limbaj de programare.

Apoi spune-i tu ceva, poate doar o singură propoziție: „Tată, știu că la noi în casă nu se vorbesc d-astea, da’ vreau să știi că ți-s recunoscător și că te iubesc.” Atât.

Vei vedea că în timp o să apară multe schimbări, și toate în bine, deși e foarte posibil să pățești ca mine, există tați unde zidul e antiatomic.

Fă oricum ce ți-am zis, o dată, cinstit, la momentul potrivit, fiindcă nu te costă nimic, dar poți câștiga totul, cu puțin noroc.

Iar cu copilul tău nu mai pierde vremea. Lasă after-school-ul și lecțiile de mandarină pe care i le plătești, fii alături de copil și cu mângâierea unei aprecieri: „draga lui tata, ești foarte tare”.

Rupe blindajul prostiei sentimentale și vei muri fericit, fiindcă vei ști măcar un lucru: copiii tăi vor ști că tatăl lor i-a iubit și le-a mângâiat aripile ca să zboare mai bine prin furtunile vieții.

Nu ai rezervat încǎ noua mea carte?

Dă un email aici pentru precomandă:

M a intrebat ieri un prieten, ce am cu Bolojan?

de Dan Dinu

I am raspuns: e simplu, mi a bagat mana in buzunar.

Si o sa incerc o explicatie pt toate creierele spalate:

1. Bolojan avea o problema a deficitului bugetar. In acelasi timp, daca ridica gradul de colectare al TVA din Romania, de la 65%, la media europeana de 95%, problema deficitului era rezolvata. Dar ca sa faca acest lucru, ori trebuia sa introduca taxarea inversa si atunci deranja bancile, pt ca le lua din volumele de tranzactionare si ar fi sunat ambasadele – a caror sluga este Bolojan. Si ghiciti care ambasade? Pai tocmai cele ale Germaniei si Frantei, de unde Bolo isi ia lumina. Ori ar fi trebuit sa se ia…

Subscribed

… la tranta cu marii datornici, pe intelesul vostru, cu statul mafiot, cu sistemul. Si a zis pas la ambele variante si a marit taxele.

2. N ai cum sa fii atat de precar in gandire economica, incat sa maresti taxele, intr o perioada in care esti in criza! Dar daca toata viata ta ai avut ca business un “butic” si ala falimentar, munca ta incepe sa prinda contur. Avand in vedere criza, trebuia sa faci reforma!!!! Fiscala!!!! Sa lasi taxele asa cum sunt, sa dai scutiri de taxe pe impozitul reinvestit, sa atragi capital din afara tarii – ori printr o politica fiscala atragatoare, asa cum face Turcia, ori sa incerci sa aduci familiile de romani din strainatate, carora sa le dai scutiri de taxe pe 10 ani, daca se intorc acasa. Si in toate aceste masuri, nu investeai nimic, doar culegeai “roadele”

3. A blocat mai toate investitiile. Pai mai nea Ilie de la scularie, problema e simpla. Semeni terenul, ai recolta. Semeni vant, culegi furtuna. Nici macar nu aveai nevoie de doua facultati pt asta.

4. Vestul tarii se bazeaza pe industria de automotive. In loc sa vii cu masuri de relaxare fiscala pt acele firme si ele sa si reloce activitatea in Romania, le ai pus piciorul in gat si ele si au luat bocceluta si au plecat. Curat, murdar, cum ar spune Caragiale.

5. Antreprenorul roman. In loc sa l favorizezi, l ai f.tut! Dar cu varf si indesat! In peste 25 de ani de activitate, pt prima data in viata mea, am dat oameni afara datorita asa zisei “reforme” a lui matale!

6. Face parte dintr un guvern demis de Parlament! Parlamentul este vocea poporulului. Dar pt ca ai interese personale si de grup, nu te dai la o parte, nu asculti de vocea poporului ci gasesti subterfugii de a ramane la putere, contrar vointei poporului! Si vei duce tara in junk, pt ca trebuie sa raspunzi la apelul “statului mafiot”.

7. Nu ai micsorat aparatul de stat. Ba dimpotriva ai reusit ca romanii sa fie dati afara de la privat si firmele romanesti sa falimenteze!

Ar mai fi multe de spus. Dar n are rost. Eu unul, am ghinionul sa activez in trei sectoare de activitate:

– transporturi – l a facut Ilie praf

– HORECA – l a facut Ilie praf

– Constructii – l a facut Ilie praf

Praful sa se aleaga de tine, Ilie!

China se pregătește pentru era post-Putin. Beijingul caută să „subjuge” Rusia

Sub conducerea lui Vladimir Putin, care a rupt legăturile cu Occidentul, Rusia s-a transformat pe deplin într-un partener secundar al Chinei, care, chiar dacă o face cu prudență și în secret, o manipulează în interesul propriu. În același timp, Beijingul își consolidează discret relațiile cu clasa conducătoare rusă, fără a se limita la Putin și cercul său apropiat, scrie The Wall Street Journal, pe baza unor discuții cu oficiali din ambele țări și cu analiști.

Chinezii își consolidează legăturile cu oficialii și reprezentanții elitei care vor determina viitorul Rusiei după plecarea lui Putin, notează WSJ. În țară se descoperă din ce în ce mai des cazuri de spionaj chinez și de recrutare a funcționarilor de nivel mediu, dar Moscova nu se grăbește să facă publică această informație sau să o discute cu Beijingul, de teama de a nu deteriora relațiile, a declarat pentru ziar o persoană apropiată serviciilor secrete ruse.

Unele analize consideră că sentimentele antioccidentale sunt atât de adânc înrădăcinate în societatea și instituțiile rusești, încât vor supraviețui conducătorului care le-a alimentat în toate felurile posibile. Beijingul a subjugat Moscova. În același timp, Beijingul a subjugat deja Rusia în multe privințe și a obținut concesii semnificative, deși se străduiește din răsputeri să nu-și afișeze public superioritatea, pentru a nu umili Moscova și, personal, pe Putin, se arată în analiza WSJ.

„China are o șansă cu adevărat excelentă de a transforma Rusia într-un fel de Laos gigantic, un Pakistan gigantic. O țară mult mai dependentă de China, mult mai strâns legată de aceasta, care percepe China într-o măsură mult mai mare ca model și sursă de concepții despre modernitate”, afirmă Alexander Gabuev, sinolog și director al Centrului Carnegie din Berlin pentru studiul Rusiei și Eurasiei.

Cu prudență, dar cu insistență, Beijingul obligă Moscova să acționeze în interesul său, formând relații și structuri care vor funcționa timp de mai multe decenii.

Se știe cât de gelos este Putin față de orice încercare de a influența situația din „străinătatea apropiată” – țările fostului URSS, pe care le consideră în continuare o sferă de interese exclusiv rusești. Tocmai acest lucru explică în mare măsură invazia sa în Ucraina. Cu toate acestea, Putin cedează treptat Asia Centrală Chinei, chiar dacă o face cu reticență. Timp de mai bine de un deceniu, temându-se de intensificarea influenței chineze, el s-a opus ideii de a face din yuan moneda principală a Băncii de Dezvoltare a Organizației de Cooperare de la Shanghai, care urma să fie înființată și care avea rolul de a finanța proiecte în Asia Centrală. Însă, în ultimul an, Xi Jinping a reușit să obțină de la Putin această concesie importantă, au declarat pentru WSJ consilieri ai guvernului chinez și diplomați. Potrivit acestora, izolarea financiară a obligat Rusia să-și revizuiască poziția, iar acum aceasta este dispusă să devină membru al băncii, cerând în schimb garanții că activitatea acesteia nu va fi limitată de sancțiunile occidentale. Cu toate acestea, alte instituții financiare internaționale, în care China deține rolul principal, au refuzat până în prezent să ofere Rusiei astfel de căi de ocolire a sancțiunilor. În special, sub presiunea Occidentului, Rusia a fost exclusă atât din Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură, cu sediul la Beijing, cât și din Banca BRICS – Noua Bancă de Dezvoltare, cu sediul la Shanghai, deoarece acestea nu-și puteau continua activitatea cu participarea sa. Rusia, sursă de materii prime pentru China Rusia rămâne o sursă de materii prime pentru China, furnizându-i în principal petrol și gaze la prețuri cu reduceri semnificative, precum și alte resurse naturale. Când Xi, proaspăt ajuns la putere, s-a întâlnit pentru prima dată cu Putin în 2013, China reprezenta aproximativ 10% din volumul total al schimburilor comerciale ale Rusiei. De atunci, această cifră a crescut de patru ori, în timp ce ponderea Rusiei în comerțul chinez este de mai puțin de 4%. În același timp, Beijingul își apără cu strictețe propriile interese. Este greu să găsești un exemplu mai elocvent decât povestea încercărilor Moscovei de a-l convinge să accepte construirea gazoductului „Puterea Siberiei – 2”. În timpul vizitei delegației ruse conduse de Putin în China, în septembrie 2025, președintele consiliului de administrație al „Gazprom”, Alexei Miller, a anunțat o presupusă realizare – semnarea unui „memorandum cu caracter juridic obligatoriu privind construirea gazoductului”. Totuși, din motive necunoscute, el a comunicat acest lucru doar jurnaliștilor ruși, fără a oferi nicio informație cu privire la condiții, inclusiv în ceea ce privește chestiunea principală – prețurile la gaz, iar Beijingul nu a spus niciun cuvânt despre o astfel de înțelegere. În mai 2026, înaintea celei de-a 14-a vizite în China, Putin a dat din nou de înțeles în mod public că trebuie ajuns la un acord. Însă delegația rusă, care a sosit la Beijing înaintea sosirii sale, s-a lovit de un zid, scrie WSJ. Potrivit unor surse citate de ziar, familiarizate cu desfășurarea negocierilor, oficialii chinezi i-au dat de înțeles lui Miller că vor fi de acord cu construirea gazoductului numai în cazul în care Rusia va furniza gazul la prețul pieței interne ruse, care este subvenționat în mare măsură. Mai mult, rușilor li s-a indicat să nu mai abordeze această chestiune până când nu vor accepta condițiile impuse de Beijing. Printre cele 42 de acorduri și declarații semnate de Putin a doua zi, nu s-a regăsit niciun document referitor la „Puterea Siberiei – 2”. „Xi l-a primit pe Putin așa cum un împărat își primește oaspetele în castelul său și l-a trimis acasă”, spune Jörg Wuttke, un om de afaceri german cu o experiență îndelungată în domeniul relațiilor chino-ruse. El consideră că, din punct de vedere economic, China nu are niciun interes să accepte construirea unui nou gazoduct. La nivel mondial se produce mult GNL, iar consumul de gaz importat în China, care derulează un program gigant de dezvoltare a energiei verzi, va atinge, conform previziunilor, un nivel maxim la mijlocul anilor 2030. „De ce ar vrea să-și asume angajamente privind construirea unui gazoduct, care va dura cinci-șase ani, și să-și sporească astfel dependența de Rusia, dacă pot cumpăra gaz de la orice altă țară?”, spune Wutke. Gabuiev confirmă: Este mai bine să-i ținem pe ruși în așteptare. Să așteptăm până când situația economică din Rusia se va înrăutăți și mai mult, până când rușii vor ajunge în genunchi – pentru a accepta condiții avantajoase pentru China.

Con gloria morir

de Manuel Angelin Mushu-Dan

Diseară, la Atlanta, Argentina a jucat din nou contra Angliei. O semifinală de fotbal, dar pentru un argentinian nu a fost doar atât.

1806–1807

Când Beresford debarcă la Quilmes cu o mie cinci sute de oameni, apărarea oficială a orașului se prăbușește practic într-o zi. Viceregele Sobremonte, cel care ar fi trebuit să apere Buenos Aires cu armata Coroanei spaniole, fuge spre Córdoba luând cu el tezaurul, lăsând orașul fără conducere militară. Imperiul spaniol, cel care în teorie exista ca să-i protejeze pe locuitori, dispare pur și simplu în momentul critic.

Ce rămâne e improvizația. Liniers adună veterani și militari rămași fără o comandă reală, Pueyrredón vine cu gauchos din câmpie, iar restul sunt negustori, meșteșugari și femei care aruncă apă clocotită și pietre de pe terasele caselor asupra englezilor. Chiar și cei care aveau pregătire militară nu mai luptă pentru că statul își făcea datoria, comandantul lor fugise. Luptă pentru că aleg să o facă. În clipa aceea, apărarea Buenos Aires nu mai este opera instituțiilor, ci a oamenilor care au înțeles că, dacă nu se apără singuri, nu-i apără nimeni. Englezii capitulează după 46 de zile de ocupație, iar la a doua încercare, în 1807, pierd aproape jumătate din efective în luptele de stradă pentru același oraș.

De aici pornește nervul adânc al poveștii: nu doar că suveranitatea se câștigă și nu se primește, ci că, în momentul decisiv, singura protecție reală a fost sacrificiul oamenilor, nu statul care ar fi trebuit să-i apere și care a fugit primul.

1845, Bătălia de la Vuelta de Obligado

Anglia și Franța, aliate pentru ocazie, urcă pe Paraná cu 22 de nave de război și 418 tunuri, pentru a sterge dreptul Argentinei de a taxa vamal vasele care trec de Buenos Aires. Argentina răspunde cu trei lanțuri întinse peste fluviu, susținute de șlepuri. Mor aproximativ 250 de argentinieni și în jur de 50 de europeni. Militar, e o înfrângere. Dar campania nu obține obiectivele politice urmărite, iar în cele din urmă puterile europene renunță la încercarea de a-și impune voința asupra Argentinei.

1982, Malvinele

Aici nu mai putem vorbi doar de eroism — trebuie spus direct: Argentina a pierdut clar, iar Marea Britanie n-a luptat complet singură. Statele Unite au furnizat informații din satelit, sprijin logistic în insula Ascension și armament, inclusiv rachete Sidewinder de ultimă generație. Numeroși istorici consideră că acest sprijin a înclinat semnificativ balanța în favoarea britanicilor. Încă o dată: Argentina aproape izolată; Marea Britanie sprijinită de cea mai mare putere a lumii. Tiparul se repetă, doar că de data asta cu avioane și rachete, nu cu lanțuri de fier.

1986, Mexic

Și aici intervine cealaltă parte a poveștii — nu doar rezistența eroică, ci și viclenia asumată ca virtute. Patru ani după Malvine, Maradona bate Anglia cu mâna, un henț pe care îl numește sfidător „Mano de Dios”, și câteva minute mai târziu marchează golul secolului driblând jumătate din echipa engleză. Pentru un englez, primul gol rămâne un henț nesancționat. Pentru un argentinian, cele două goluri alcătuiesc aceeași revanșă simbolică: dovada că, atunci când ești partea mai slabă, poți învinge și prin sacrificiu, și prin șiretenie.

De aici vine „con gloria morir”, din chiar imnul național. Nu promite victorie, promite demnitate în locul ei. Iar când istoria te pune iar și iar în fața unor adversari mai puternici, demnitatea devine singura resursă care nu poate fi confiscată.

Aseară Argentina a jucat din nou cu Anglia. Pe teren au fost unsprezece oameni, dar în memoria colectivă intră și 1806, și Obligado, și Malvinele, și Maradona. Pentru un englez a fost o semifinală. Pentru mulți argentinieni a fost încă un episod din aceeași poveste: aceea în care victoria nu e niciodată garantată, dar demnitatea trebuie apărată de fiecare dată.

sursă: strictsecret.com