Ar fi trebuit să vizitez Armenia prin 2023, an în care am făcut două incursiuni curajoase în Georgia și Kazahstan. Dar începuse conflictul cu Azerbaidjan și Turkish nu mai oferea deloc opțiuni de transfer din Istanbul.

Ideea de a merge la Erevan mi-a venit pur și simplu din necesitate: dacă ești clujean, săptămâna Patimilor e aia cu Untold, nu cea clasică.

Drumul e destul de chinuitor, nu pentru că ar fi lung ca durată de zbor, ci pentru layover și timingul prost. Am plecat cu Turkish din Cluj seara și am ajuns la Erevan la 6 dimineața, stând 4 ore și jumătate degeaba în Istanbul.

De ce Armenia? De ce nu? O națiune de buzunar atât de paradoxală, o națiune care a cucerit lumea și care, de fapt, abia poate să își mai păstreze țara!

O să vă placă acest jurnal de călătorie, știți doar că Alexa scrie incredibil de bine despre locurile pe care le vizitează și veți înțelege și de această dată că suntem adeseori prejudecați, amprentați de percepții false când ne gândim la popoarele de pe această planetă.

Armenia este, cu siguranță, una dintre cele mai nedreptățite țări din lumea asta, nedreptățită atât de istorie, de poziția geografică, dar și de destin, căci destinul ei seamănă cu un lanț de bicicletă copt și vechi ce se tot rupe exact când Armenia pare să mai înainteze câțiva metri prin devenirea ei.

Așa, dacă te uiți doar la nenea ăla chel cu ecuson de bagajist de aeroport, o să crezi că toți armenii sunt năsoși și transpirați, mereu îmbrăcați frumos, cu cămașă albă sau bej și pantaloni de stofă.

Năsoși sunt, dar nu toți.

E dimineață tare în aeroportul pispiric din Erevan, ce pare promițător ca modernizare. E doar o impresie. E un rahat de aeroport sărăcuț, iar grosul a trei avioane, adică câteva pungi de oameni, să fie vreo mie și ceva, suntem îndrumați spre o coadă enormă de alte câteva sute de oameni ce așteaptă cuminți și umflați de somn să li se verifice pașapoartele. E țară non-UE.

Înaintăm greu, dar ce să ne plângem? Sunt alții în situații și mai nasoale:

Dar, la un moment dat, o botoxată iritată se rupe de rând și merge la un terminal, scoate cardul, îl trece deasupra ecranului, ia o chitanță, o dă la ceva gagică ce stătea de pază, iar aia o lasă să treacă pe un coridor VIP ca să nu mai stea la coadă. Cecececece? Zic: ce e asta? Mă informează aia: dacă doriți să plătiți 25 de USD per cap de vită furajată, nu mai trebuie să stați la coada asta mare.

Aham, am plătit.

Bine ai venit la Erevan, Liviule!

O națiune care trăiește cu vedere la ceea ce a pierdut

Acesta e Ararat. Nu-i un simplu munte.

Ca să înțelegeți mai bine ce e Ararat, trebuie să mă îngăduiți câteva paragrafe. Știți că nu-s plictisitor, dar dacă nu mergem împreună prin istoria acestui vulcan, nu vom înțelege nimic despre Armenia.

Ararat e spiritul Armeniei. Iar Armenia nu mai are Araratul între granițele sale. Iar cel mai trist este că toți armenii din Erevan, și nu numai, îl pot privi zi de zi cum stă în tolba politică a turcilor. Şi nu au ce sǎ facǎ. Sunt mici, mereu au fost mici.

Muntele Ararat reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri spirituale, culturale și identitare din lume, dar și un punct central de tensiune geopolitică în istoria modernă a Caucazului (prin Caucaz sǎ înțelegem Georgia, Armenia şi Azerbdaidjan).

Situat în prezent pe teritoriul Turciei, acest masiv vulcanic impresionant cu două vârfuri, Araratul Mare și Araratul Mic, domină vizual peisajul regiunii și granițele a trei state.

Din punct de vedere religios și universal, celebritatea muntelui se datorează în primul rând tradiției iudeo-creștine și textelor biblice, care indică acest loc ca fiind punctul în care s-a oprit Arca lui Noe după Potopul climatic global.

Această asociere cu renașterea umanității și cu un nou început i-a conferit muntelui o aură sacră universală, transformându-l într-un reper spiritual major pentru milioane de credincioși din întreaga lume și într-o destinație istorică pentru exploratorii aflați în căutarea vestigiilor arcei.

Vǎ spun, chiar şi de la depǎrtare, Ararat e impresionant. Maiestuos şi frumos.

Dar e greu de vizitat. Autoritățile din Turcia cer aplicarea pentru un permis de urcare cu cel puțin 2-3 luni înainte şi impun angajarea unui ghid local autorizat.

Pentru poporul armean, Muntele Ararat reprezintă însă mult mai mult decât un reper geografic sau religios, fiind pilonul central al identității naționale și al conștiinței colective.

Istoria Armeniei este indisolubil legată de acest munte, considerat leagănul civilizației armene și casa zeilor din mitologia precreștină a regiunii.

Asta e tristețea: deși muntele se află în afara granițelor actuale ale Republicii Armenia, el rămâne vizibil din aproape orice punct al capitalei Erevan, oferind o prezență constantă și copleșitoare în viața de zi cu zi a locuitorilor.

Araratul este integrat adânc în arta, literatura, poezia și folclorul armenesc, simbolizând patria pierdută, dar și rezistența în fața vicisitudinilor istoriei. Importanța sa este atât de mare încât profilul muntelui este plasat în centrul stemei de stat a Armeniei, reflectând statutul său de simbol etern al națiunii.

Bine, e amplasat şi pe eticheta unui cognac de 10 ani înfiorǎtor de gustos 🙂

Statutul Araratului ca obiect de dispută își are rădăcinile în reconfigurările teritoriale dramatice de la începutul secolului al XX-lea, în special după tragicele evenimente ale Genocidului Armean, despre care o sa vǎ vorbesc mai jos.

Din punct de vedere istoric, muntele s-a aflat în inima Regatului Armeniei și a provinciilor populate majoritar de armeni timp de milenii. Însă, în urma prăbușirii Imperiului Rus și a Imperiului Otoman, granițele regiunii au fost redesenate radical.

Momentul decisiv a avut loc în anul 1921, când s-a semnat Tratatul de la Kars între marea adunare națională a Turciei și republicile sovietice din Caucaz, sub patronajul direct al Moscovei bolșevice. Prin acest acord diplomatic, muntele a fost cedat oficial Turciei, lăsând comunitatea armeană separată fizic de cel mai important simbol al său, o realitate geopolitică percepută de armeni ca o profundă nedreptate istorică.

Această separare a transformat Muntele Ararat într-un subiect de dispută politică și simbolică de lungă durată între Turcia și Armenia.

Pe parcursul perioadei sovietice, prezența muntelui pe stema Armeniei Sovietice a stârnit proteste oficiale din partea guvernului de la Ankara, care argumenta că includerea unui teritoriu turcesc pe sigiliul unui alt stat reprezintă o pretenție teritorială mascată.

Liderul sovietic Nikita Hrușciov a respins atunci obiecțiile turce printr-o replică faimoasă, întrebând retoric de ce Turcia are semiluna pe steag dacă luna nu îi aparține.

Chiar și după obținerea independenței Armeniei în 1991, tensiunile au persistat, granița terestră dintre cele două țări rămânând închisă timp de decenii din cauza conflictelor regionale și a neînțelegerilor istorice nerezolvate.

În prezent, Muntele Ararat continuă să funcționeze pe două paliere complet diferite, fiind o realitate administrativă turcească și o realitate spirituală armenească.

Pentru autoritățile de la Ankara, masivul reprezintă o zonă de importanță strategică la granița cu Iranul și Armenia, dar și un punct de atracție turistică și alpinism controlat la sânge.

Pentru armenii din întreaga lume, muntele rămâne un simbol al nostalgiei, al supraviețuirii și al speranței de reconciliere, un uriaș de piatră care amintește zilnic de complexitatea istoriei Caucazului.

Hakob e gras și simpatic, știe engleză și e recepționer la Hotelul National, unde ne-am făcut rezervare prin Booking, dar are o veste cam proastă la 7 dimineața, cât e ora la care îi călcăm pragul: nu este curent, a picat sau s-a ars ceva, l-a sunat pe meșter, nu se știe când vine, nu ne poate nici caza, nici măcar face o cafea.

Mihaela pufăie, căci e obosită. În mod suspect, eu nu-s nervos câtuși de puțin, am lăsat-o pe un scaun și m-am dus să explorez străzile din jurul hotelului, căci suntem în centrul Erevanului. Ceva mişto tot gǎsesc eu.

Capitala are un aer bun, încă nu-s 40 de grade, dar aerul e cumva familiar, parcă aș fi în București. Am dat iama într-o alimentară și mi-am luat o lipie și pește sărat, ronțăi de zor și mă doare în cur de viață.

O tânără ce merge dormind se oprește brusc în fața unei cafenele. Mă opresc și eu să văd ce face. De fapt, e angajata cafenelei. Se apleacă și deschide ușa, mă vede și mă invită. E mândră că poate vorbi cu mine în engleză și îmi face o cafea senzațională.

Erevan aduce enorm cu Bucureștiul, dar nu e un oraș oarecare, e unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume.

Îmi dau seama repede că e mult peste Tbilisi (foto jos).

Tbilisi e mai urât și mai negativ ca atmosferă, iar poporul georgian e mai brut, mult mai brut decât cel armean.

O fi mai săracă națiunea armeană, dar Erevan îți dă o stare incredibilă de bine.

E rar pentru mine să nu mă enervez deloc în vreo călătorie din asta mai ciudată. În Erevan nu m-am iritat în nicio situație: am râs, aia e, a întârziat taxiul, aia e, nu are doamna rest, nu-i bai. M-am bucurat zi de zi să mișun prin măruntaiele Erevanului. Ohoooo, și ce măruntaie am găsit! O să vedeți.

Armenia e o tara de buzunar, dar poporul ei e… popor.

Aparent, în 2026, țara asta are doar 2,9 milioane de oameni ce fac lucrul cel mai neașteptat cu putință: încearcă să trăiască în viitor, nu în trecut. Iar experimentul e sângeros, fascinant și complet neînțeles la noi.

Dar aritmetica națiunii armene sfidează logica statală.

Iar pe linia asta, Armenia plânge ca și România: două treimi din popor trăiește în afara țării. Estimările vorbesc de 8 până la 11 milioane de armeni pe glob, din care, așa cum am zis, doar vreo 3 milioane trăiesc în Armenia — restul de 5 până la 8 milioane sunt afară.

În Rusia sunt între 1,5 și peste 2 milioane, concentrați la Moscova, Krasnodar, Soci și Rostov. În Statele Unite, în jur de 1-1,5 milioane, cu epicentrul în California — Glendale, Burbank, Los Angeles cu a sa Little Armenia. Franța găzduiește una dintre cele mai mari comunități europene, estimată la 500-600 de mii, cu Marsilia drept inimă istorică — orașul unde au acostat vapoarele cu supraviețuitori după 1915. Plus Liban, Argentina, Siria, Iran, Australia. Fiecare comunitate cu școlile ei, bisericile ei, ziarele ei, partidele ei.

Diaspora asta trimite bani, face lobby, ține limba în viață — și, paradoxal, e adesea mai naționalistă decât țara însăși.

Armeanul din Los Angeles, care n-a pierdut niciun fiu în tranșeele Karabahului, îi cere Erevanului intransigență.

Armeanul din Gyumri, care a pierdut, vrea doar să nu mai vină încă un război.

Am zis ca voi explica, pentru ca am vizitat ambele tari, diferentele dintre Armenia si Georgia.

Douăzeci de ani, Georgia a fost vedeta pro-occidentală a Caucazului: reforme, Saakashvili, steaguri UE pe fiecare clădire, războiul din 2008 purtat ca pe un wild card.

Armenia era ruda săracă, prizoniera Moscovei, cu bază militară rusească la Gyumri și economie legată ombilical de Kremlin.

În 2026, rolurile s-au inversat complet.

Georgia, cu relația cu Bruxelles-ul înghețată și în plin regres democratic, își pierde rolul construit în două decenii, iar acel rol e preluat, din necesitate, de Erevan — Summitul Comunității Politice Europene s-a ținut în mai 2026 la Erevan, prima dată în Caucazul de Sud.

Țara care avea 20% din teritoriu ocupat de ruși cochetează cu Moscova.

Țara pe care Moscova a „protejat-o” fuge spre Vest.

Haha, Istoria are un simț al umorului pe care niciun scenarist Netflix nu-l poate concura.

Diferența ține și de mentalitate, nu doar de conjunctură.

Georgianul e extrovertit, mediteranean fără mare caldă, un popor de toast-uri interminabile și ospitalitate teatrală, convins că lumea îi datorează admirație.

Era să mă bat de multe ori pe străzile sau în mallurile din Tbilisi, pentru că am față de… „rus”. Mă abordau pe stradă cretini care îmi aruncau vorbe urâte, zicând că sunt rus împuțit. Se calmau cu greu când le ziceam că sunt român.

Armeanul e altfel construit: introvertit, calculat, cu memoria genocidului lipită în ADN și cu o întrebare permanentă în ceafă — cine ne mai trădează de data asta?

Georgia are ieșire la mare și turiști; Armenia are șah obligatoriu în școli și un alfabet propriu inventat la anul 405, pe care îl venerează ca pe o relicvă.

Georgia se definește prin ce arată. Armenia, prin ce a supraviețuit.

Discuție sensibilă – armenii şi evreii. Suferința armenilor e pe silent, a evreilor în toate manualele

Comparația cu evreii e una dintre cele mai incomode lecții despre cum funcționează memoria lumii.

Biografiile celor două popoare sunt aproape trase la indigo.

Două neamuri antice, fără imperiu propriu în epoca modernă, cu religia și alfabetul drept singură patrie portabilă.

Două popoare de negustori și meșteșugari, împinse de istorie în rolul de minoritate-intermediar: evreii cămătarii și croitorii Europei, armenii bancherii și bijutierii Orientului.

Amândouă popoare au fost urâte pentru exact același motiv — reușeau prea bine în case străine.

Amândouă popoare acuzate de aceleași lucruri, cu aceleași cuvinte: lăcomie, clan, loialitate dubioasă.

În Imperiul Otoman, armenilor li se spunea, fără ironie, „evreii Orientului”.

Iar când imperiile-gazdă au intrat în agonie, ambele popoare au fost alese drept explicație, nu întâmplător: minoritatea prosperă și fără stat e victima perfectă, pentru că poate fi jefuită cu profit și ucisă fără consecințe.

Fatalitatea comună a evreilor și armenilor se rezumă crud de simplu: au fost pedepsite pentru succes de către gazdele lor aflate în faliment.

Legătura dintre cele două exterminări e de filiație directă, asta consider eu, fiindcǎ genocidul armean a fost repetiția generală a Holocaustului, iar naziștii au studiat genocidul armean cu creionul în mână.

Istoricul Stefan Ihrig a documentat fascinația presei și elitei germane interbelice pentru „soluția” turcească și pentru Atatürk.

Concluzia reținută la Berlin a fost una singură: se poate. Poți extermina un popor întreg, în văzul lumii, și lumea trece mai departe.

Hitler a spus-o explicit generalilor săi în ‘39, cu întrebarea lui despre cine își mai amintește de armeni.

Genocidul armean reprezintă exterminarea sistematică și premeditată a populației armene din Imperiul Otoman, orchestrată de guvernul Junilor Turci în timpul Primului Război Mondial.

Campania de distrugere a început oficial la 24 aprilie 1915, când autoritățile otomane au arestat și ulterior au executat sute de intelectuali și lideri comunitari armeni din Constantinopol. Acest act inițial a decapitat elita culturală și politică a comunității, facilitând implementarea măsurilor radicale care au urmat împotriva populației civile lipsite de apărare.

Mecanismul principal al genocidului a constat în deportări forțate în masă, cunoscute sub numele de marșurile morții, prin care sute de mii de oameni au fost goniți din căminele lor spre deșertul sirian din regiunea Deir ez-Zor.

Pe parcursul acestor deplasări epuizante, deportații, în majoritate bătrâni, femei și copii, au fost supuși foametei cronice, deshidratării, bolilor și atacurilor brutale din partea bandelor armate și a trupelor paramilitare. Bărbații armeni mobilizați anterior în armata otomană fuseseră deja dezarmați și trimiși în batalioane de muncă forțată, unde majoritatea au fost executați în secret.

Numărul total al victimelor este estimat de istorici între un milion și un milion și jumătate de morți, o pierdere demografică și culturală imensă care a dus la dispariția aproape completă a prezenței armene milenare în Anatolia. Supraviețuitorii împrăștiați în toate colțurile lumii au format diaspora armeană modernă, purtând cu ei trauma unei catastrofe naționale profunde.

Dar există însă și un fir invers, luminos, pe care puțini îl cunosc: romanul „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh”, epopeea rezistenței armene scrisă de un evreu austriac, Franz Werfel, a circulat pe ascuns în ghetoul din Varșovia, unde tinerii evrei îl citeau ca pe un manual de insurecție.

Iar primul om care a urlat în lume despre măcelul din 1915 a fost Henry Morgenthau, ambasadorul american la Constantinopol — evreu.

Vedeți? Cele două popoare s-au recunoscut unul în altul cu mult înainte ca politica să le despartă.

Dar de ce genocidul evreilor a devenit mai… celebru decât cel al armenilor?

Nu exagerez, genocid evreilor a devenit reperul moral absolut al civilizației, cu muzeu la Washington, zi de doliu la ONU și un cuvânt — Shoah — pe care nimeni serios nu îndrăznește să-l conteste, iar celălalt a rămas o notă de subsol.

De ce? Nu pentru că șase milioane ar cântări moral altfel decât un milion și jumătate.

E trist ce urmeazǎ sǎ vǎ zic, dar explicația e o listă de accidente istorice, fiecare în defavoarea armenilor.

Primul și decisivul: călăul evreilor a pierdut războiul, călăul armenilor l-a câștigat pe al lui.

Germania a fost ocupată, judecată la Nürnberg, silită să-și deschidă arhivele și să-și predea vinovăția la școală.

Dar Turcia a ieșit din propriul dezastru cu o victorie militară, a îngropat tratatul care o dezmembra și a obținut la Lausanne, în 1923, o pace fără niciun cuvânt despre armeni.

Nürnberg contra Lausanne: un genocid cu proces și unul cu amnistie tacită.

Al doilea ghinion: camerele de filmat. Nu e ironie, nu îmi permit. E perspectiva mea.

Holocaustul a fost imprimat pe peliculă — munții de cadavre de la Bergen-Belsen au intrat pe retina lumii și n-au mai ieșit.

Armenii au murit în deșert, departe de obiectivele foto sau de camerele de filmat, iar puținele fotografii au fost făcute pe furiș, cu riscul vieții, de câțiva misionari și de un neamț, Armin Wegner, care le-a ascuns în valiză.

Un genocid fără imagini e un genocid care se poate nega.

Al treilea ghinion: unde s-au creat diasporele. Supraviețuitorii evrei și copiii lor au ajuns masiv la New York și Los Angeles, adică fix în camerele de comandă ale culturii mondiale — presă, universități, Hollywood.

Supraviețuitorii armeni au ajuns la Alep, Beirut, Marsilia și abia târziu în California.

Când Hollywoodul a vrut totuși să facă marele film, MGM a pregătit în anii ‘30 ecranizarea lui Musa Dagh — dar a îngropat-o sub presiunea directă a Ankarei, transmisă prin Departamentul de Stat.

Optzeci de ani mai târziu, istoria s-a repetat în digital: „The Promise”, filmul din 2017 despre genocid, a fost bombardat pe IMDb cu zeci de mii de note de 1 înainte de premieră, de conturi care nu văzuseră filmul.

Schindler are lista lui, armenii s-au ales cu rating sabotat.

Al patrulea accident a fost şi el dur: URSS.

Timp de șaptezeci de ani, memoria armeană n-a avut voie să existe nici măcar acasă.

Armenia era republică sovietică, iar Moscova, care nu voia scandal cu Turcia, a ținut subiectul sub obroc. Abia în 1965, la semicentenar, sute de mii de armeni au ieșit în stradă la Erevan — una dintre primele demonstrații de masă neautorizate din istoria URSS — și au smuls regimului memorialul de la Țițernakaberd.

Evreii au construit Yad Vashem într-un stat propriu; armenii au fost nevoiți să-și cerșească dreptul la doliu de la propriul guvern.

Mai e un motiv, tare trist şi el, pur juridic și puturos ca un pârț: negarea Holocaustului e infracțiune într-o mulțime de țări europene, dar în 2015, la CEDO, în cazul Perinçek contra Elveției, Marea Cameră a decis că negarea genocidului armean e opinie protejată de libertatea de exprimare. Fain, nu?

Același continent, două genocide, două feluri de adevăr.

De fapt, e un concurs subteran al suferinței. Nu între popoare — între memoriile lor instituționalizate.

În jurul Holocaustului s-a construit, legitim, doctrina unicității: crima absolută, incomparabilă, iar orice comparație e privită de unii gardieni ai memoriei ca o diluare sau un sacrilegiu.

Evreii au fost foarte rǎi pe acest subiect.

Decenii la rând, parlamentul israelian a respins metodic recunoașterea genocidului armean, râgâind motive penibile: alianța cu Turcia și reflexul de a nu împărți statutul de victimă fondatoare.

În timp ce în Ierusalimul vechi, în Cartierul Armenesc — pentru că da, un sfert din orașul sfânt al evreilor e, de un mileniu și jumătate, armenesc — comunitatea se topește și se judecă pe terenuri cu dezvoltatorii.

Existǎ o parte şi mai jenantǎ în dreptul evreilor: în vreme ce recunoașterea întârzia, echipamentul israelian ajunsese să domine importurile de armament ale Azerbaidjanului.

În septembrie 2023, avioane încărcate cu tehnică militară israeliană decolau spre Baku cu câteva zile înainte de ofensiva care a golit Karabahul, iar estimările vorbesc de 70% din arsenalul azer provenit din Israel.

Urmașii unui genocid au înarmat epurarea etnică a urmașilor celuilalt.

Apoi, tupeul recent al Israelului. E tupeul de rit nou, pe care il vedem şi în masacrul din Gaza. Țǎrǎnia politicǎ.

Pe 28 iunie 2026, guvernul israelian a aprobat în unanimitate recunoașterea genocidului armean — dar nu dintr-o criză târzie de conștiință, ci pe fondul rupturii totale cu Turcia lui Erdoğan — iar votul final din Knesset a fost suspendat în iulie, înainte de vacanța parlamentară.

Reacția Erevanului? Glacială. Guvernul a transmis că Armenia nu are de ce să răspundă și că refuzul de a participa la instrumentalizarea genocidului servește intereselor țării.

După 110 ani de cerșit recunoaștere, armenii au primit-o de la cine nu mai voiau, când nu le mai folosea, din motive care n-aveau nicio legătură cu ei.

Cadoul a ajuns după înmormântare.

Răceala asta arată cât de adâncǎ e prǎpastia dintre cele două popoare. Evreii au tras după Auschwitz concluzia că memoria fără putere e doar durere, și au convertit-o în putere: stat, armată, bombă, lobby, lege.

Armenii, după un secol de memorie fără nicio putere, testează acum teza inversă: că supraviețuirea se cumpără cu renunțare — la Karabah, la revendicări, la statutul de victimă ca profesie.

Io zic cǎ unul dintre cele două popoare se înșală. Aflăm noi în deceniul ăsta care.

E searǎ. Un pakistanez de la glovoul armean, cǎ şi aici a ajuns contagiosul Glovo, se dǎ jos de pe scuter şi îi pune într-o farfuriuțǎ nişte mâncare unui maidanez.

Doi tineri şi-au dat întâlnire.

Erevan te va şoca cu numărul uriaș de magazine sau tarabe de flori, sunt deschise non-stop la fiecare colț de stradă, iar asta se datorează unei culturi extrem de puternice a oferitului de cadouri, combinată cu o producție locală masivă.

Armenii folosesc florile ca pe un limbaj universal de comunicare, e ceva minunat.

Mihaela e pusă serios pe cotrobăit, mă cară prin ganguri și ulițe, nu ratăm nimic.

Azi are o surprizǎ pentru mine. Mergem în Kond, un cartier ciudat al Erevanului. Şi chiar e ciudat. Nu vrea sǎ-mi zicǎ despre ce e vorba.

Dar eu am citit deja despre Kond.

Kond este cel mai vechi district care a supraviețuit în Erevan, capitala Armeniei, e o adevărată „capsulă a timpului” ce datează încă din secolul al XVII-lea.

Am putea zice cǎ e o mahala cum nu mai sunt azi.

În timp ce restul centrului istoric a fost complet remodelat în perioada sovietică de către arhitectul Alexander Tamanyan, acest cartier a scăpat de demolări, păstrându-și intact farmecul medieval și structura de labirint.

Numele „Kond” provine din limba armeană și înseamnă „deal lung” sau „colină rotunjită”, făcând referire la poziționarea sa geografică deasupra zonei centrale moderne a orașului, deși în perioada stăpânirii persane zona era cunoscută sub numele de Tepebashi.

Kond funcționează astăzi ca un oraș în interiorul orașului, oferind un contrast izbitor cu bulevardele largi și clădirile din tuf roz specifice Erevanului modern. Străzile sale sunt extrem de înguste, adesea de doar un metru lățime, fiind abrupte și pavate neregulat, în timp ce casele vechi sunt construite din cărămidă de lut, piatră de râu și lemn, adăpostind curți interioare ascunse și uși masive din lemn îmbătrânit.

Fiind un fost nod comercial important, cartierul păstrează urmele unei vechi comunități multiculturale, unde se pot vedea încă ruinele unei moschei persane din anul 1687, numită Moscheea Tepebashi, dar și Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost reconstruită la începutul secolului al XVIII-lea.

În ultimii ani, artiști locali și internaționali au transformat zidurile crăpate ale cartierului într-o galerie de artă urbană în aer liber, plină de graffiti și picturi murale colorate care atrag turiștii pasionați de fotografie. Totuși, din cauza izolării și a lipsei investițiilor în infrastructură, multe locuințe suferă de degradare structurală severă, iar unele zone nu au beneficiat de facilități moderne de bază, precum rețele sigure de gaz sau canalizare optimă, până de curând.

În ciuda acestor neajunsuri, Kond e un loc incredibil unde comunitatea locală trăiește după reguli nespuse de secole, oferind vizitatorilor șansa de a vedea haine puse la uscat la ferestre, copii jucându-se printre arcadele vechi și localnici ospitalieri dispuși să te invite la o cafea tradițională în curtea lor.

Asta era surpriza. Am ajuns în casa ei. Ne-a omenit cu coniac, lebenițǎ rece şi cafei la ibric.

Am vrut sǎ fur cǎțelul, dar nu se putea, e in patrimoniul UNESCO.

Urmeazǎ şi alte episoade despre armeni şi Erevan.

Vezi tu, cititorule, aşa ceva nu prea mai citeşti prin România. De aia te rog sǎ mǎ sustii cu 26 de lei pe lunǎ. Strict Secret e un produs media aparte.