Autor: Aurel Badea
Maia Sandu a promis, când a venit la putere, că va schimba totul. Că va aduce ordine, transparență, prosperitate. Că Moldova va merge spre Europa, iar cetățeanul va simți, în sfârșit, că trăiește într-un stat care îl apără, nu îl jefuiește. Aceste opt luni de guvernare Munteanu mai târziu, realitatea este alta. Și poate cel mai grăitor semn al eșecului nu este nici justiția blocată, nici spitalele în ruină, nici drumurile pline de gropi. Este ceva mai simplu și mai dureros: banii.
Republica Moldova a primit, în aceste opt luni, sume uriașe de bani din partea Uniunii Europene, a Statelor Unite, a instituțiilor financiare internaționale. Sute de milioane de euro, zeci de milioane de dolari, fonduri de urgență, granturi, împrumuturi preferențiale. Banii au intrat în conturile de la Chișinău. Unde s-au dus, însă, nimeni nu poate spune cu exactitate. Și, mai grav, cetățeanul de rând nu simte nimic din ei.
Nu există niciun spital renovat cu acești bani. Nu există niciun drum reparat, niciun școlar care să primească manuale noi, niciun pensionar care să spună că pensia i-a crescut datorită acestor fonduri. Banii au venit, au trecut prin sistem și au dispărut în același hău birocratic care a înghițit și furtul miliardului, și toate celelalte sume despre care s-a vorbit, dar nu s-a făcut dreptate.
Iar acum, când totul se prăbușește, când premierul Munteanu demisionează pe 3 iulie 2026, invocând că nu își mai poate exercita mandatul în acord cu propriile principii, Maia Sandu iese la rampă cu aceeași rețetă uzată: consultări cu fracțiunile parlamentare, asigurări că parcursul european rămâne neschimbat, promisiuni că va găsi un nou prim-ministru. De parcă problema ar fi numele de pe ușa guvernului, nu sistemul din spatele ușii.
Dar nu despre asta este vorba. Și Vladimir Filat, fostul premier, a avut dreptate când a spus: nu contează cine va deveni prim-ministru. Nu contează ce program de guvernare va prezenta și câte remanieri vor mai urma. Să cerem ceea ce contează cu adevărat: depolitizarea instituțiilor statului, eliminarea privilegiilor nejustificate și desfășurarea unor anchete reale în cele mai răsunătoare dosare de corupție. Schimbarea prim-ministrului nu schimbă sistemul. Însă schimbarea sistemului schimbă orice prim-ministru.
Ce s-a întâmplat, de fapt, în aceste opt luni? Guvernul Munteanu a venit cu promisiuni de reformă. A plecat cu o demisie misterioasă, din motive de principiu, fără să explice de ce. Iar în spatele acestei demisii stă, cum stă mereu în Republica Moldova, un scandal — salariile de la MoldATSA, o întreprindere de stat, un alt episod din lungul șir de privilegii nejustificate, de bani publici aruncați în direcții opace, de oameni numiți politic care își umflă conturile în timp ce țara sărăcește.
MoldATSA nu este un caz izolat. Este simptomul unei boli cronice: statul moldovean, în loc să fie un instrument al cetățeanului, a devenit un instrument al celor puțini, al clientelei politice, al celor care știu să se plaseze în poziții cheie. Salariile exorbitante de la întreprinderile de stat, numirile politice în funcții de conducere, contractele atribuite fără transparență — toate acestea sunt fețe ale aceleiași monede. Iar moneda aceasta se cheamă corupție sistemică, nu reformă.
Guvernul Sandu-Munteanu vorbește despre reforme, despre modernizare, despre aliniere europeană. Dar reforma costă, iar banii aceia ar fi trebuit să se vadă. Unde sunt consultanții plătiți cu zecile de mii de euro pentru proiecte care nu se finalizează niciodată? Unde sunt rapoartele de monitorizare, studiile de fezabilitate, strategiile de dezvoltare — toate acele documente scumpe care justifică cheltuieli, dar nu produc nimic concret? Unde sunt achizițiile publice transparente care, în practică, înseamnă aceleași firme de casă, aceleași contracte supraevaluate, aceeași rotire a banilor în interiorul unui sistem care nu s-a schimbat, ci doar și-a schimbat eticheta?
Cetățeanul moldovean a așteptat. A așteptat ca prețurile să scadă, ca salariile să crească, ca măcar o porțiune de drum național să fie asfaltată cum se cuvine. A primit, în schimb, inflație, facturi mai mari la energie și aceleași promisiuni goale. Avem sprijin internațional, spun cei de la guvernare. Da, sprijinul există, dar el nu se traduce în bunăstare. Se traduce în dependență, în condiționalități, în rapoarte de țară care laudă progresele guvernului Sandu, în timp ce oamenii obișnuiți își numără ultimii lei pentru pâine și medicamente.
Să ne uităm la cifre. Sute de milioane de euro din fonduri europene. Zeci de milioane de dolari din ajutor american. Împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional cu condiționalități care, teoretic, ar trebui să reformeze sistemul. Unde sunt rezultatele? Unde sunt investițiile străine directe care ar trebui să vină după astfel de semnale de încredere? Unde sunt locurile de muncă create, exporturile stimulate, infrastructura modernizată?
Răspunsul este trist și simplu: nu există. Banii se evaporă în consultanțe, în proiecte care nu se finalizează, în achiziții publice supraevaluate, în salarii și privilegii pentru cei din interiorul sistemului. Iar cetățeanul rămâne cu promisiunile. Întotdeauna cu promisiunile.
Justiția, teoretic piatra de temelie a programului Sandu, a rămas blocată. Dosarele mari ale corupției — furtul miliardului, schemele din vămi, privatizările dubioase — zac în aceleași sertare, adunând praf, așteptând un moment de curaj politic care nu mai vine. S-a numit un procuror general. S-au făcut câteva arestări spectaculoase, mediatizate excesiv. Apoi, tăcere. Justiția selectivă nu este reformă. Arestarea unor figuri secundare, în timp ce cei care au condus sistemul rămân liberi și chiar vocali în spațiul public, nu este curățenie. Este o mimare a justiției, o piesă de teatru pentru consum electoral, nu o reformă structurală.
Economia, la fel. Guvernul Sandu-Munteanu a intrat în funcție într-un moment de criză economică profundă. Răspunsul? O retorică pro-europeană lipsită de substanță economică. Atragerea investițiilor, modernizarea agriculturii, sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii — toate acestea rămân lozinci pe fundalul unei realități tot mai sumbre. Inflația a erodat puterea de cumpărare a cetățenilor. Prețurile la utilități, la alimente de bază, la combustibili au crescut constant. Guvernul a preferat să blameze contextul internațional, războiul din Ucraina, criza energetică globală — orice, numai să nu-și asume propria impotență în a gestiona resursele interne.
O guvernare responsabilă nu se scuză cu contextul; găsește soluții în ciuda lui. Moldova rămâne cea mai săracă țară din Europa, iar guvernarea Sandu nu a produs niciun mecanism concret de redresare. Fondurile europene, promisiunea eternă a sprijinului extern, vin cu viteza melcului și cu condiționalități care, de regulă, nu se traduc în bunăstare pentru cetățeanul de rând, ci în consultanțe, proiecte și rapoarte de monitorizare.
Relațiile externe, la fel de problematice. Pro-orientarea europeană a guvernului Sandu s-a dovedit a fi, în practică, o formă sofisticată de clientelism geopolitic. Dependența de sprijinul extern — fie el european, american sau din partea instituțiilor financiare internaționale — a transformat guvernarea de la Chișinău într-un exercițiu de supunere diplomatică, nu de negociere în interes național. Moldova a acceptat sancțiuni, a acceptat condiționalități, a acceptat presiuni fără a obține, în schimb, garanții concrete de securitate energetică, economică sau teritorială.
Transnistria rămâne un cal troian rusesc la granița de est, iar guvernul de la Chișinău nu a avut curajul — sau competența — să abordeze problema cu instrumente politice reale, nu doar cu declarații de principiu. Iar acum, când premierul demisionează și președinta anunță consultări, parcursul european rămâne neschimbat, spun ei. Dar ce folos are un parcurs european dacă drumul duce tot spre sărăcie?
Administrația publică, în aceste opt luni, a fost un haos birocratic și un festival de numiri politice. Instituțiile centrale funcționează în aceeași logică a clientelismului de partid și a birocrației inerte. Nu s-a produs o depolitizare a instituțiilor, ci o repolitizare — de data aceasta, în favoarea noii echipe de la putere. Funcționarii publici, experții tehnici, oamenii care țin sistemul în picioare sunt tratați cu același dispreț ca și înainte. Performanța nu contează; loialitatea politică da. Iar asta, doamnă președintă, nu este reformă. Este doar o schimbare de gardă, nu o schimbare de sistem.
Social, situația este dezastruoasă. Sistemul de pensii, sistemul de sănătate, educația, infrastructura — toate aceste domenii au rămas în aceeași stare de degradare. Guvernul Sandu-Munteanu a promis măsuri urgente, planuri de acțiune, reforme structurale. Opt luni mai târziu, spitalele funcționează în aceleași condiții precare, școlile în aceleași clădiri degradate, drumurile în același stadiu de ruină. Cetățeanul de rând nu simte reforma. Simte doar că speranța pe care a investit-o se evaporă, lăsând în urmă un gust amar și un sentiment familiar: dezamăgirea.
Și acum, în iulie 2026, când Alexandru Munteanu își anunță demisia, invocând principii și convingeri, dar fără să explice public, fără formule diplomatice și fără echivoc motivele reale ale plecării sale, rămâne doar versiunea prezentată de Maia Sandu și de anturajul său politic. Dar cetățeanul moldovean nu este prost. El știe că atunci când un premier pleacă după opt luni, nu pleacă din principii. Pleacă pentru că ceva s-a rupt. Și acel ceva este încrederea — încrederea că acest sistem poate fi schimbat, încrederea că banii străinilor vor ajunge la oameni, încrederea că „zâna reformelor” chiar aduce reforme.
Maia Sandu a fost numită zâna reformelor. Opt luni de guvernare Munteanu mai târziu, zâna s-a dovedit a fi doar o iluzie optică. Banii au venit, banii au plecat, premierul a demisionat, iar Moldova a rămas la fel de săracă, la fel de obosită, la fel de dezamăgită. Iar acum, președinta anunță că va iniția consultări pentru un nou prim-ministru. Să ne amintim: aceasta este a treia oară când Maia Sandu numește un premier. Prima dată, Natalia Gavrilița a plecat după un an și jumătate, lăsând un sistem neschimbat. A doua oară, Dorin Recean a fost înlocuit. A treia oară, Alexandru Munteanu a demisionat după opt luni. De fiecare dată, aceeași poveste: promisiuni, dezamăgire, plecare.
Poate că Vladimir Filat a avut cea mai bună definiție: schimbarea prim-ministrului nu schimbă sistemul. Însă schimbarea sistemului schimbă orice prim-ministru. Problema este că, în Republica Moldova, nimeni nu pare dispus să schimbe sistemul. Toți vor doar să se schimbe pe ei înșiși, să ocupe un scaun mai bun, să aibă acces la banii care vin și care pleacă, fără să lase urme.
Și poate că aceasta este cea mai dură lecție: că în politica de la Chișinău, indiferent cine vine la putere, indiferent câte demisii spectaculoase se produc, indiferent câte sute de milioane de euro promit europenii sau americanii, banii străinilor nu sunt niciodată ai oamenilor. Sunt ai sistemului. Iar sistemul, se pare, nu s-a schimbat deloc. Zâna reformelor a rămas doar un basm electoral, iar cetățeanul moldovean, treaz din vis, își numără din nou ultimii lei, așteptând următorul premier, următoarea promisiune, următoarea dezamăgire.
