Autor: Marius Niculescu
Există o iluzie care îi urmărește pe mulți dintre oamenii ajunși vremelnic în fruntea unei administrații. După ce ani întregi au privit puterea din afară și au visat momentul în care vor putea decide în numele unei comunități, ajung adesea să creadă că autoritatea conferită de o funcție le oferă și dreptul de a remodela memoria colectivă. Din această iluzie se nasc cele mai multe încercări de a schimba denumiri de străzi, piețe, bulevarde sau parcuri, în speranța că o hotărâre de consiliu va reuși ceea ce nici timpul, nici istoria și nici voința oamenilor nu au făcut până atunci. Numai că memoria orașelor nu funcționează după regulile administrației. Ea nu se votează, nu se publică în Monitorul Oficial și nu poate fi modificată prin simpla înlocuire a unei plăcuțe. Memoria trăiește în limbă, iar limba aparține oamenilor, nu celor care îi conduc vremelnic.
Poate că niciun exemplu nu ilustrează mai bine această realitate decât încercarea de a schimba numele celui mai cunoscut parc al Bucureștiului. În decembrie 2017, impresionată, fără îndoială, de emoția provocată de dispariția Regelui Mihai I, doamna primar Gabriela Firea a propus, iar Consiliul General al Municipiului București a aprobat, ca Parcul Herăstrău să poarte numele fostului suveran. Gestul a fost prezentat drept un omagiu adus unei personalități importante a istoriei României. Intenția putea fi una onorabilă, dar soluția aleasă a fost însă, în opinia mea, profund greșită.
Și nu pentru că Regele Mihai nu ar merita să fie comemorat. Dimpotrivă. Fiecare generație are obligația morală de a-și respecta personalitățile care au marcat istoria națională, indiferent de opiniile politice pe care le putem avea despre ele. Problema nu este persoana Regelui Mihai, ci concepția potrivit căreia memoria unui mare om poate fi cinstită numai prin sacrificarea memoriei unui loc.
Herăstrău nu este un simplu nume înscris pe o hartă. Herăstrău este unul dintre acele cuvinte care au încetat de mult să mai fie simple denumiri geografice și au devenit parte din identitatea Bucureștiului. Pentru milioane de oameni, el înseamnă primul mers pe bicicletă, prima plimbare cu părinții, primul sărut, prima ieșire cu copilul, alergarea de dimineață, concertele de vară, Muzeul Satului, lacul, vaporul, terasele și duminicile petrecute într-un oraș care, măcar acolo, părea să uite de agitația lui permanentă. Există cuvinte care descriu locuri și există cuvinte care descriu bucăți din viața oamenilor. Herăstrău face parte din cea de-a doua categorie.
Tocmai de aceea, numele lui nu mai aparține de mult administrației. El aparține bucureștenilor.
Aceasta este o diferență pe care foarte puțini politicieni o înțeleg. Ei confundă proprietatea juridică cu proprietatea simbolică. În acte, un parc poate aparține municipalității; în realitate însă, el aparține memoriei celor care îl folosesc. Iar memoria nu poate fi expropriată printr-o hotărâre de consiliu.
Marile orașe ale lumii au înțeles de mult acest adevăr. Londra nu schimbă numele Hyde Park ori de câte ori dorește să-și cinstească un monarh. Parisul nu redenumește Bois de Boulogne pentru a omagia un președinte al Republicii. Madridul nu renunță la Retiro, iar Viena nu se gândește să înlocuiască Prater cu numele vreunui împărat, oricât de important ar fi fost acesta. Nu pentru că acele națiuni și-ar respecta mai puțin marile personalități, ci pentru că înțeleg că există un patrimoniu pe care nu ai voie să-l atingi fără un motiv excepțional: patrimoniul numelor.
De fiecare dată când vizităm o capitală europeană admirăm clădirile, muzeele și monumentele, dar uităm că identitatea acelui oraș este păstrată și prin denumirile care au supraviețuit generațiilor. Un oraș nu este alcătuit doar din piatră și beton. El este alcătuit și din cuvinte. Iar aceste cuvinte sunt poate cea mai prețioasă moștenire pe care o lasă o generație celei care vine după ea.
Noi, românii, avem obiceiul ciudat de a trata patrimoniul toponimic ca pe un lucru lipsit de importanță. Considerăm că o stradă poate primi astăzi un nume, mâine altul, iar peste zece ani un al treilea, fără ca orașul să piardă ceva. În realitate, pierde enorm. Pentru că fiecare schimbare rupe încă o verigă din lanțul memoriei colective și transformă istoria într-o succesiune de decizii administrative lipsite de continuitate.
Herăstrău este unul dintre puținele nume care au rezistat tuturor regimurilor politice. A supraviețuit monarhiei, dictaturii regale, statului național-legionar, regimului antonescian, comunismului și celor peste trei decenii de democrație. Niciuna dintre aceste epoci nu a simțit nevoia să-i schimbe identitatea. A fost nevoie de administrația unui primar PSD pentru ca cineva să creadă că poate face ceea ce istoria însăși nu făcuse niciodată.
Iar aici apare adevărata întrebare: de ce?
De ce trebuia ca omagierea Regelui Mihai să se facă tocmai prin renunțarea la unul dintre cele mai iubite și mai vechi nume ale Bucureștiului? De ce memoria unui mare om trebuia construită pe ștergerea simbolică a memoriei unui loc? Bucureștiul dispunea și dispune de suficiente piețe, bulevarde, instituții, clădiri publice sau proiecte noi care ar fi putut purta numele fostului suveran fără ca Herăstrăul să fie atins. Respectul autentic pentru istorie nu înseamnă înlocuire. Înseamnă adăugare. O civilizație matură își îmbogățește memoria; nu o rescrie.
Herăstrău nu este o invenție administrativă și nici un nume ales întâmplător de vreun edil inspirat. El vine din istoria locului, fiind legat de vechiul lac și de instalațiile de tăiat lemnul – herăstraiele – care funcționau odinioară în această zonă a Bucureștiului. Cu mult înainte ca aici să existe alei, poduri, terase, Muzeul Satului sau peluze îngrijite, exista deja numele. Cu alte cuvinte, Herăstrău nu desemnează doar un parc; el desemnează un spațiu geografic și istoric al Capitalei, o parte din biografia orașului. Tocmai de aceea, atunci când schimbi un asemenea nume, nu modifici doar o plăcuță, ci intervii asupra unei memorii care s-a format organic, în decursul mai multor generații.
Poate că unii vor spune că nu este decât un detaliu și că oamenii se obișnuiesc cu orice. Experiența demonstrează însă exact contrariul. Există denumiri care se impun prin decret și există denumiri care se impun prin viață. Primele rezistă atât timp cât există actul administrativ care le susține; celelalte rezistă atât timp cât există oamenii care le rostesc. Între aceste două categorii de nume diferența este uriașă. Unele aparțin statului, celelalte aparțin comunității. Iar atunci când cele două intră în conflict, istoria arată că aproape întotdeauna învinge comunitatea.
Acesta este motivul pentru care administrațiile înțelepte manifestă o prudență aproape sacră atunci când vine vorba despre patrimoniul toponimic. Ele înțeleg că un nume consacrat nu este o simplă convenție administrativă, ci un bun cultural. După cum nu ai dărâma o clădire istorică pentru a construi în locul ei una nouă doar pentru că îți place mai mult, tot astfel nu ar trebui să înlocuiești un nume care face parte din identitatea unui oraș decât în împrejurări cu adevărat excepționale. Denumirile istorice sunt monumente invizibile. Nu sunt construite din piatră, ci din memorie, iar tocmai această natură a lor le face atât de fragile și, în același timp, atât de rezistente.
În România pare să existe însă o fascinație aproape inexplicabilă pentru schimbarea denumirilor. Fiecare generație politică simte nevoia să lase în urmă nu atât opere, cât plăcuțe noi. De parcă istoria unui oraș ar putea fi îmbunătățită prin rebotezarea locurilor pe care oamenii le iubesc deja. Este, în fond, cea mai comodă formă de a crea iluzia unei moșteniri. Să construiești un parc exemplar, un spital modern, o rețea de transport eficientă sau o școală de referință presupune ani de muncă, competență și resurse. Să schimbi un nume presupune o hotărâre de consiliu și câteva indicatoare. Diferența dintre cele două este diferența dintre administrația care creează și administrația care mimează creația.
Tocmai de aceea cred că inițiativa Gabrielei Firea spune mai multe despre felul în care o parte a clasei politice înțelege administrația decât despre memoria Regelui Mihai I. Nu există nicio îndoială că fostul suveran merită respect și că numele său poate fi purtat cu onoare de numeroase instituții sau spații publice. Însă respectul pentru o personalitate istorică nu presupune ștergerea simbolică a unei alte memorii. Cele două puteau și trebuiau să coexiste. Bucureștiul este suficient de mare pentru a-i cinsti pe toți cei care au făcut parte din istoria lui, fără să sacrifice numele care îl definesc.
Există însă un judecător pe care niciun politician nu îl poate influența și pe care niciun partid nu îl poate controla. Acest judecător este timpul. El nu votează în Consiliul General, nu ține conferințe de presă și nu redactează comunicate. El pronunță un singur verdict: acela pe care îl dau oamenii prin felul în care vorbesc. Iar în cazul Herăstrăului verdictul este deja rostit.
Au trecut aproape zece ani de la schimbarea oficială a denumirii și este suficient să asculți câteva conversații într-o stație de autobuz, într-o cafenea, într-un taxi sau într-un birou pentru a înțelege că administrația a pierdut această bătălie. Oamenii nu spun că merg în Parcul Regele Mihai I. Ei spun, simplu și firesc, că merg în Herăstrău. Presa continuă, de cele mai multe ori, să vorbească despre Herăstrău. Agențiile imobiliare folosesc Herăstrău. Bucureștenii își dau întâlnire în Herăstrău. Nimeni nu simte nevoia să explice despre ce loc este vorba, pentru că acest cuvânt face parte din vocabularul firesc al orașului.
Acesta este adevăratul referendum. Nu unul organizat de autorități, ci unul organizat de limbă. În fiecare zi, de mii de ori, bucureștenii votează fără buletine și fără urne. Iar rezultatul este categoric: Herăstrău.
P.S. În jurul anului 1686, pe vremea domnitorului Șerban Cantacuzino, pe malul lacului a fost amplasat un gater (un fierăstrău mecanic pentru tăiat lemn); numele „Herăstrău” provine de la regionalismul „herăstrău” sau „fierăstrău”.
