Mihail Neamțu: Negustorul din Gdansk și banii fără miros!

Cum gândește premierul globalist de la Varșovia? Care sunt resorturile ideologice ale acțiunilor sale politice? Cum arată lumea interioară a puciștilor lui Donald Tusk?Pentru a afla răspunsurile la aceste întrebări urgente, vă propun să parcurgem biografia exemplară a unui progresist fanatic.

Donald Tusk s-a născut la 22 aprilie 1957, la Gdańsk, într-un oraș teutonic, hanseatic, prusac și, mai târziu, polonez. Relația cu Berlinul se va dovedi, decenii mai târziu, fatală.

Tatăl său era tâmplar de meserie, dar a murit prematur. Mama, asistentă medicală, a supravegheat creșterea tânărului Donald într-un cartier sărac. Puștiul era pasionat de fotbal și iute la replică, fiind înzestrat o memorie selectivă.

Nu i-a plăcut niciodată să le spună prietenilor un adevăr inconfortabil: faptul că bunicul Józef Tusk fusese încorporat forțat în Wehrmacht, ca atâția alți pomeranieni.

Eticheta de „neamț” îl va urmări toată viața. La Universitate, Tusk a studiat istoria, intrând devreme în opoziția studențească anticomunistă, iar mai târziu asumându-și o viață modestă de muncitor și zugrav.

S-a apropiat de cercurile liberale care l-au făcut să citească pe Karl Popper înainte ca George Soros să-l transforme într-un evanghelist al globalizării.

După căderea Cortinei de Fier, Tusk a fondat Congresul Liberal-Democrat (KLD), a intrat în Sejm în 1991 și a fuzionat cu partidul Uniunea Libertății, alături de intelectualii lui Tadeusz Mazowiecki și Bronisław Geremek.

Liberalul de ieri se pregătea să devină progresistul de mâine.

În 2001, s-a născut pentru Tusk un nou proiect: Platforma Civică (PO), gândită nu ca un salon de dezbateri, ci ca o mașină electorală centristă, blândă cu excesele neomarxiștilor, dar mereu critică la adresa dreptei conservatoare a fraților Kaczyński. Pentru Tusk, o națiune e doar o narațiune și, în ultimă instanță, o ficțiune.

Influențată de ideile doamnei Angela Merkel, Platforma Civică a început să conteste orice formă de naționalism și discurs identitar creștin.

Era mai important să banalizezi avortul și să ridici vârsta de pensionare (transferând fondurile private de pensii către sistemul public) decât să promovezi creșterea sporului demografic într-o Europă cu profil geriatric tot mai accentuat.

În pofida retoricii pro-europene, Tusk n-a fost niciodată străin de acuzația de corupție. Între 2009 și 2012, o „casă de economii” din Gdańsk a funcționat ca o schemă Ponzi și a lăsat în urmă aproximativ 18.000 de păgubiți. Fiul premierului, Michał Tusk, avea legături strânse (ca angajat) cu taman compania aeriană a controversatului om de afaceri aflat, precum Sorin Ovidiu Vântu & FNI, chiar în inima unei scheme financiare scandaloase.

A urmat, doi ani mai târziu, scandalul înregistrărilor din restaurantul „Sowa & Przyjaciele”, scoțând la iveală miniștri și înalți funcționari apropiați de Tusk, care vorbeau despre politica națională cu vocabularul unor chelneri ieșiți din tura de noapte.

Prietenii de la Bruxelles l-au salvat pe Tusk, oferindu-i poziția de președinte al Consiliului European.

N-a fost promovat pentru că stăpânea engleza lui Shakespeare, ci pentru că era dușmanul arhetipal al lui Kaczyński. I-a enervat și pe britanici atunci când a spus că există un loc special în iad pentru cei care au promovat Brexitul în Londra, Liverpool sau Newcastle…

În 2019, Tusk a preluat conducerea Partidului Popular European (PPE), aplaudând excluderea partidului Fidesz al lui Viktor Orbán, acuzat de porniri patriotice excesive.

În toți acești ani, loialitatea față de Bruxelles a fost mai presus de orice atașament local. Religia lui Tusk? Puterea. El și-a întărit vizibilitatea, și-a extins rețeaua de influență, a primit comenzi, aspirând peste toate la titlul de guvernator al Poloniei cu mandat european.

Începând cu 15 octombrie 2023, Tusk a construit o majoritate alături de stângiștii radicali. „Pro-europenii” au decis atunci să schimbe judecătorii Curții Constituționale și să altereze, astfel, echilibrul relațiilor de putere din statul polonez.

Obiectivul?

Promovarea agendei Ursulei von der Leyen: pro-migrație, pro-euro și pro-război. Polonia naționalistă trebuia destabilizată: prea multă liniște, prea multă religie, prea multă normalitate!

Mesajul n-a fost îmbrățișat de majoritatea polonezilor sătui de isterie și sărăcie. La 1 iunie 2025, candidatul lui Tusk, progresistul Rafał Trzaskowski, a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Karol Nawrocki, istoric și fost director al Muzeului celui de-al Doilea Război Mondial din Gdańsk, susținut de PiS. Descumpănit și dezorientat, Alex Soros a oftat adânc.

Momentul de șoc la Bruxelles a venit atunci când noul lider Karol Nawrocki a refuzat un împrumut de 44 de miliarde de euro pentru programul de apărare (SAFE), argumentând că ar îndatora generații întregi, fără să întărească neapărat capacitatea de apărare a Poloniei.

Subscribe

Cei aflați „de partea bună a istoriei” i-au pus atunci gând rău președintelui legitim al Poloniei. În numele cui? În numele revoluției permanente numită „justiția de tranziție.”

În fond, Tusk e primul lider de la Varșovia care acceptă primatul dreptului european asupra Constituției poloneze și care folosește banii europeni drept pârghie împotriva adversarilor interni.

Pentru Donald Tusk, suveranitatea e un cuvânt vulgar — un ideal vetust, un substantiv gol de conținut.

Miza acestor zile? Capturarea întregii puteri executive și judecătorești, în numele democrației de rit nou, care disprețuiește poporul și „pleava societății.”

Donald Tusk a uitat clasa muncitoare călcată-n picioare chiar de către Comisia Europeană (vezi cazul anulării alegerilor din România). Negustorul din Gdańsk a învățat că banii n-au miros, dar au o ideologie: globalismul.

sursă: mihailneamtu.substack.com