de Mounir Kilani
Ultima copertă a revistei Spectator proclamă că „Occidentul trebuie să câștige”. În spatele ursului rus, al dragonului chinez și al templului fisurat se joacă însă o chestiune mai profundă: ce mai înseamnă să câștigi atunci când Occidentul nu mai este singurul care definește regulile lumii — și când trebuie el însuși să înfrunte contradicțiile propriilor sale principii?
Merită să zăbovești asupra unor coperți de revistă puțin mai mult decât ai fi prevăzut.
Cea a Spectator, din luna august 2026, nu caută cu adevărat discreția. Un urs rus și un dragon chinez atacă coloanele unui templu occidental. Pe fronton, o deviză în latină: Sapere aude, „îndrăznește să știi”.
Iar dedesubt, patru cuvinte care dau ansamblului o direcție destul de clară:
The West must win.
Occidentul trebuie să câștige.
Dar Spectator nu se oprește la desen.
Mathias Döpfner, în articolul care însoțește coperta, pornește de la o întrebare destul de revelatoare: de ce trebuie explicat astăzi că este necesar să întărim Occidentul? Dacă suntem obligați să justificăm acest lucru, scrie el în esență, poate că acesta este deja semnul slăbiciunii noastre. Occidentul ar fi devenit un „invalid”.
El precizează apoi ce înțelege prin „Occident”.
Nu este vorba despre geografie.
Este vorba despre o idee.
Atena pentru democrație. Roma pentru dreptul roman. Ierusalimul pentru demnitatea individului. Apoi Iluminismul, cu libertățile civile, separarea puterilor și libertatea de conștiință.
Iată ceva care merită luat în serios.
Pentru că, dacă Occidentul nu este doar un teritoriu, ci o idee, atunci criza sa nu poate fi măsurată doar în tancuri, rachete, PIB sau portavioane.
Întrebarea devine mult mai dificilă:
ce mai conferă forță acestei idei?
Döpfner oferă apoi un răspuns: libertatea.
Revine la Herodot și la lecția pe care o desprinde din căderea tiraniei Pisistratizilor la Atena. Cetățenii, eliberați de stăpân, ar fi descoperit o energie nouă pentru că luptau acum pentru ei înșiși.
Apoi îl invocă pe Kant: ființa umană este imperfectă, iar o societate liberă trebuie tocmai să accepte această imperfecțiune.
Poate că cea mai interesantă frază din textul său este aceasta: cel mai important cuvânt al libertății este „nu”.
Dreptul de a contesta autoritatea, de a refuza un adevăr impus, de a nu te supune pur și simplu pentru că a vorbit o majoritate. O democrație demnă de acest nume trebuie să poată suporta contradicția.
Ideea este puternică.
Dar ea conține deja o întrebare pe care Döpfner nu o duce până la capăt.
O civilizație care revendică libertatea de a spune nu trebuie oare să accepte și ca restul lumii să-i spună nu?
Aici începe geopolitica.
Pentru că lumea exterioară nu mai este alcătuită din puteri care așteaptă să primească categoriile occidentale.
China, Rusia, Iranul — și, în diferite grade, multe alte țări — revendică acum dreptul de a-și decide singure interesele, alianțele și locul în lume.
Acest lucru este poate mai important decât simplul refuz al unei politici occidentale.
Ceea ce se schimbă este capacitatea Occidentului de a defini singur regulile jocului.
Döpfner prezintă China, Rusia și islamismul, în special Iranul, drept marii adversari externi ai Occidentului. Dorința lor de a-l slăbi constituie, în analiza sa, o amenințare comună.
Dar aceste trei provocări nu sunt de aceeași natură.
Rusia pune în primul rând problema puterii militare.
China pune la încercare puterea industrială, comercială și tehnologică.
Iranul dezvăluie altceva: dificultatea de a-ți impune voința într-un mediu pe care nu-l mai controlezi în întregime.
Rusia este o mare putere.
China este o putere sistemică.
Iranul nu este nici una, nici cealaltă.
Și, totuși, este suficient ca o criză iraniană să ia amploare pentru ca Washingtonul să privească spre Beijing, Beijingul să-și analizeze aprovizionarea cu energie, Moscova să-și recalculeze interesele, Europa să-și evalueze propriile vulnerabilități, iar piețele mondiale să reacționeze.
O putere de nivel mediu poate provoca astfel mișcări în cazul unor puteri mult mai importante decât ea.
Aceasta este o caracteristică a lumii contemporane pe care vechile reprezentări geopolitice o surprind cu dificultate.
Lumea nu mai este organizată doar de cei mai puternici. Este organizată și de interdependențe.
O criză locală poate afecta energia, apoi piețele, apoi alegerile politice. Efectele nu rămân în locul în care a început criza.
Prin urmare, coloanele templului nu sunt independente.
Ele comunică.
Un cutremur la una dintre ele poate fi resimțit la celălalt capăt.
Poate că asta arată coperta fără să vrea.
Döpfner are dreptate asupra unui punct esențial: Occidentul este fragilizat.
Dar de către cine?
China, Rusia, Iranul? Sau de el însuși?
Răspunsul este probabil mai puțin confortabil decât simpla desemnare a unui adversar.
Puterile care contestă Occidentul pot exploata slăbiciunile sale, uneori le pot accelera, uneori pot provoca apariția unora noi. Ele nu sunt însă responsabile pentru toate cele care existau deja.
Dezindustrializarea Europei nu a început la Moscova. Dependența de anumite lanțuri de producție chineze nu a fost impusă Berlinului de Beijing. Dificultățile demografice nu vin de la Teheran. Iar criza de încredere care traversează mai multe societăți occidentale nu poate fi explicată în întregime printr-o propagandă venită din exterior.
Ursul și dragonul lovesc în coloane. Dar nu ei au construit neapărat fisurile.
Döpfner însuși oferă un exemplu deosebit de revelator: China.
El consideră intrarea Beijingului în Organizația Mondială a Comerțului, în 2001, drept una dintre marile greșeli ale politicii comerciale occidentale. Ideea Wandel durch Handel — schimbarea Chinei prin comerț — ar fi produs efectul invers: Occidentul ar fi contribuit la consolidarea unei puteri care a devenit ulterior concurentul său. El ia în special industria auto germană drept exemplu al acestei dependențe devenite vulnerabilitate.
Se poate discuta diagnosticul. Întrebarea, însă, rămâne.
Comerțul nu este întotdeauna neutru.
O relație economică poate îmbogăți ambii parteneri și, în timp, poate crea o dependență ale cărei consecințe apar abia atunci când relațiile se tensionează.
Din acest moment, economia încetează să mai fie doar o chestiune de prețuri și piețe. Devine o problemă de libertate de decizie.
Cel care depinde de ceea ce altul îi poate refuza nu mai este pe deplin liber.
Occidentul a vrut mult timp să creadă că interdependența va face geopolitica secundară.
Descoperă că aceasta poate deveni și o vulnerabilitate strategică.
Döpfner merge și mai departe în ceea ce privește inteligența artificială. El vede în competiția dintre Statele Unite și China o bătălie care va depăși cu mult tehnologia: cel care va stăpâni IA va dispune de un avantaj economic, industrial și politic considerabil.
Și aici subiectul ne readuce la aceeași întrebare.
O putere nu se mai măsoară doar prin ceea ce deține, ci prin ceea ce mai știe să facă.
Să producă o tehnologie. Să o înțeleagă. Să o perfecționeze. Să dispună de cercetători capabili să o facă să evolueze. Să controleze infrastructurile care permit utilizarea ei.
Este mai puțin vizibil decât un portavion și mult mai dificil de reconstruit după ce a fost pierdut.
O civilizație poate păstra o armată puternică, o monedă solidă și o influență diplomatică considerabilă. Dacă depinde însă în mod durabil de capacitățile celorlalți, autonomia sa ajunge să aibă o limită.
Aici devine problematic acel „must win” de pe copertă.
Pentru că a câștiga nu este o strategie. Este un rezultat. Mai întâi trebuie să știi ce vrei să obții.
Dacă Döpfner răspunde că obiectivul este păstrarea libertății, raționamentul său își regăsește întreaga forță. Dar atunci trebuie să ducă această idee până la capăt.
A păstra libertatea nu înseamnă doar să-i respingi pe cei care o amenință. Presupune să păstrezi condițiile care o fac posibilă: să poți încă produce, forma, inova, construi și transmite; să dispui de energia, infrastructurile și competențele necesare pentru a-ți decide viitorul fără să depinzi permanent de cei care ar putea, într-o zi, să aleagă să nu ți le mai furnizeze.
O societate care nu mai controlează suficient condițiile materiale ale autonomiei sale poate rămâne liberă din punct de vedere juridic. Totuși, libertatea sa de alegere devine mai dificil de exercitat.
Poate că aceasta înseamnă să întărești Occidentul: nu doar să-i sporești puterea, ci să-i redobândești capacitatea de a acționa.
Nu doar să te reînarmezi.
Nu doar să sancționezi.
Să redevii capabil.
Döpfner vede, de asemenea, o amenințare din interior. El evocă politica europeană privind migrația, antisemitismul, mișcarea woke și ceea ce consideră a fi o formă de vinovăție occidentală devenită distructivă. Îngrijorarea sa este cea a unui Occident care ar ajunge să se întoarcă împotriva lui însuși până în punctul în care nu ar mai ști de ce ar trebui să-și apere propriile valori.
Aici raționamentul său devine mai discutabil.
Unele dintre crizele pe care le descrie sunt reale. Dar societățile occidentale sunt mai complexe decât categoriile în care le încadrează uneori. O civilizație poate cunoaște tensiuni, poate greși, se poate reforma și chiar se poate contrazice fără ca toate acestea să constituie în mod necesar o voință de autodistrugere.
Și, mai ales, propriul său argument despre „nu” ar trebui să se poată aplica și aici.
Poți apăra Occidentul și să-i spui nu.
Poți ține la principiile sale fără să consideri că toate politicile desfășurate în numele lor sunt în mod necesar juste. Poți apăra libertatea fără să-i transformi pe cei care o apără în autorități cărora le-ar fi interzis să li se conteste deciziile.
Altfel, apărarea unei idei sfârșește prin a deveni o obligație de a-i aproba pe cei care pretind că o reprezintă.
Iar aceasta ar contrazice tocmai libertatea pe care Döpfner o plasează în centrul demonstrației sale.
Mai există, în sfârșit, o altă fisură, mai discretă, pe care coperta nu o arată.
Dacă Occidentul se definește, după cum amintește Döpfner, prin capacitatea de a spune nu autorității arbitrare, adevărului impus și constrângerii, această capacitate are valoare doar dacă se aplică și propriei persoane.
O civilizație care proclamă statul de drept trebuie să accepte să-și supună propriile decizii legii. Cea care afirmă demnitatea egală a individului nu poate rezerva beneficiul acesteia în funcție de circumstanțe. Cea care apără libertatea de conștiință trebuie să poată suporta disidența atunci când aceasta devine incomodă.
Altfel, ceva se deplasează.
Principiile încetează să mai fie reguli cărora acceptăm să ne supunem. Devin instrumente pe care le folosim atunci când ne servesc interesele.
Și aceasta nu este doar o chestiune morală. Este o chestiune de putere.
Într-o lume multipolară, ceilalți privesc. Ei observă mai puțin ceea ce marile puteri spun despre valorile lor decât modul în care le aplică atunci când sunt puse la încercare.
Atunci când un principiu se pretinde universal atât timp cât ne servește interesele și devine relativ de îndată ce le contrazice, poate că își păstrează numele, dar pierde o parte din autoritatea sa.
Ursul și dragonul pot lovi în coloane. Dar o civilizație le poate și fragiliza singură atunci când înscrie Sapere aude pe fronton, ezitând în același timp să privească ceea ce se fisurează în interior.
Rămâne atunci întrebarea esențială.
De ce trebuie să câștige Occidentul?
Răspunsul lui Döpfner este clar: pentru că, altfel, câștigă tiranii.
Dar poate că trebuie să inversăm propoziția.
Occidentul nu ar trebui să caute să câștige pur și simplu pentru că adversarii săi trebuie să piardă. Ar trebui să caute să rămână suficient de puternic pentru a nu fi obligat să-și piardă libertatea.
Nuanța pare mică.
Nu este.
În primul caz, geopolitica devine o competiție permanentă. În al doilea, puterea redevine un mijloc.
Să fii capabil să reziști, să negociezi, să descurajezi, uneori să te retragi și alteori să-ți impui interesele nu înseamnă că celălalt trebuie să dispară. Înseamnă pur și simplu că îți păstrezi libertatea de a alege.
Adevărata putere începe poate de aici: să nu depinzi de înfrângerea celuilalt pentru a fi tu însuți.
Poate că aici coperta Spectator devine mai interesantă decât sloganul său.
Ea arată un templu, doi dușmani și o deviză: Sapere aude. Dar nu arată ceea ce menține cu adevărat edificiul în picioare: capacitatea de a produce, de a transmite, de a inova și de a pregăti viitorul.
O idee supraviețuiește doar dacă o societate este încă în stare să-i dea o realitate.
Aceasta este poate una dintre vulnerabilitățile Occidentului: nu faptul că nu mai știe ce deține, ci că uneori a uitat ce trebuie să producă pentru a păstra ceea ce deține.
Așadar, da, The West must win.
Dar poate nu victoria pe care o sugerează coperta.
A câștiga nu înseamnă neapărat să învingi Rusia, să limitezi China sau să neutralizezi Iranul. Poate însemna ceva mai dificil: să-ți păstrezi capacitatea de a-ți decide propriul viitor.
O asemenea victorie nu se proclamă. Se construiește prin capacitățile pe care le-am evocat, dar și prin posibilitatea de a suporta dezacordul, de a te corecta și de a-ți spune nu ție însuți.
Aici Sapere aude își dobândește adevăratul sens.
Îndrăznește să știi.
Îndrăznește să știi că lumea s-a schimbat.
Îndrăznește să știi că celelalte puteri nu mai sunt obligate să accepte categoriile occidentale.
Îndrăznește să știi că nu toate fisurile vin din exterior.
Și, mai ales, îndrăznește să le privești pe cele care se află în interior.
Pentru că o civilizație nu își pierde puterea doar atunci când este învinsă. O pierde și atunci când nu mai crede suficient în propriile principii pentru a și le aplica sieși.
Așadar, The West must win.
Nu neapărat împotriva cuiva.
Pentru ceva.
Poate pentru a redescoperi ceea ce Döpfner plasează la începutul raționamentului său: o idee suficient de puternică pentru a suporta contradicția, suficient de liberă pentru a accepta să i se spună nu și suficient de sigură pe ea însăși pentru a-și privi propriile fisuri.
Templul este încă în picioare.
Coloanele sunt încă acolo.
Dar lumea din jur s-a schimbat.
Și poate că prima victorie a Occidentului nu ar consta în a-și doborî adversarii. Ar consta în a ști, în sfârșit, de ce vrea să rămână în picioare.
Notă:
Mathias Döpfner, jurnalist și conducător al grupului Axel Springer, este autorul analizei care însoțește această copertă și ale cărei principale teze le examinăm aici.
Coperta revistei Spectator:
https://spectator.com/home-page-3?edition=us%2F
Articolul lui Mathias Döpfner:
https://spectator.com/article/theres-still-time-to-save-the-west/
sursă: reseauinternational.net
