Ionuț Țene: Respectați ciobanii români urmașii păstorilor valahi! Transhumanța – motorul etnogenezei românești!

Sincer, mă deranjează atitudinea politicianistă de a privi de sus și cu superioritate munca de veacuri a ciobanilor români. Critic, de asemenea, ignoranța puterii politice și a guvernului față de cererile legitime ale acestora. Ciobanii români sunt urmașii direcți ai păstorilor vlahi, care au fost fermentul etnogenezei românești și fundamentul formării națiunii române într-un areal geografic larg, balcanic și central-european. Guvernul, politicienii și instituțiile statului nu au voie să lovească în interesele ciobanilor români și să ignore protestele acestora. Ei sunt urmașii celor care au contribuit la întemeierea poporului și a statului român. Etnogeneza românească nu s-a desfășurat exclusiv în limitele statului român modern și nu poate fi înțeleasă doar prin raportare la spațiul carpato-danubiano-pontic. Formarea și evoluția comunităților românești au avut loc într-un areal mai larg, care a cuprins regiuni din Europa Centrală și de Sud-Est. În acest proces complex, păstorii români, desemnați în izvoarele medievale prin termenii „vlahi” sau „valahi”, au avut un rol esențial. Exonimul vlah a devenit sinonim cu ocupația de bază de cioban. La sud de Dunăre li se spune – de către alte popoare – românilor: ciobani sau păstori, etnia devenind, astfel, o ocupație nobilă milenară de crescători de oi și vite.

În volumele mele, ”Pe urmele valahilor uitați. Despre etnogeneza românilor” și ”Valahii gorali, Vlași și Valassko. O perspectivă istoriografică” (Ed. Casa Cărții de Știință), am evidențiat cu acribie importanța comunităților pastorale în conservarea și răspândirea elementului romanic. Din această perspectivă, păstorii nu au fost simpli crescători de animale, ci adevărați purtători și transmițători ai limbii, tradițiilor, normelor juridice și formelor de organizare socială românească. Prin transhumanță și prin deplasările de-a lungul munților, văilor și marilor cursuri de apă, aceste comunități au menținut legături între grupuri aflate la distanțe considerabile. Mobilitatea lor a contribuit la păstrarea unor trăsături culturale și lingvistice comune, chiar și în perioade în care spațiul sud-est-european era fragmentat politic și afectat de migrații, conflicte și schimbări demografice.În Evul Mediu, granițele politice erau instabile, iar comunitățile pastorale se deplasau în funcție de anotimp, de resursele disponibile, de condițiile economice și de contextul militar. Din acest motiv, arealul locuit sau influențat de vlahi nu a coincis întotdeauna cu limitele unor state sau provincii istorice. Spațiul carpato-dunărean a reprezentat unul dintre principalele nuclee ale formării poporului român. De aici, dar și din spații geografice balcanice, prin deplasări pastorale, contacte economice, schimburi culturale și, în anumite cazuri, prin colonizări, elemente de limbă și cultură romanică au ajuns în numeroase regiuni îndepărtate din Balcani și Europa Centrală, pe fondul unei populații autohtone traco-geto-dace și chiar ilirice. Prezența vlahilor este menționată sau asociată cu teritorii precum: Transilvania, Maramureșul, Moldova și Țara Românească; Serbia, Macedonia, Albania și Grecia; Munții Pindului și regiunea Tesaliei; Moravia, Slovacia și Polonia; Ucraina Subcarpatică și alte regiuni ale arcului carpatic. Această răspândire nu trebuie însă înțeleasă ca o ocupare uniformă și simultană a tuturor acestor teritorii. În unele zone au existat comunități stabile, iar în altele au fost prezente grupuri sezoniere sau comunități care au fost ulterior asimilate. Cu toate acestea, urmele păstrate în limbă, toponimie, organizare socială și tradiții indică existența unor contacte istorice importante între aceste regiuni și lumea românească.

Transhumanța presupunea deplasarea sezonieră a turmelor între pășunile montane de vară și cele de câmpie sau de deal, utilizate în timpul iernii. Aceste deplasări urmau trasee cunoscute și transmise din generație în generație. Păstorii se orientau de-a lungul văilor, trecătorilor și cursurilor de apă, transformând relieful într-o adevărată rețea naturală de circulație. Unul dintre cele mai cunoscute exemple ale prezenței valahe în Europa Centrală îl reprezintă regiunea numită Moravia Vlahă, situat în estul actualei Republici Cehe, precum și arealul valahilor gorali din Carpații Păduroși polonezi. Începând din Evul Mediu, grupuri de păstori asociate fenomenului vlah au străbătut zona arcului carpatic și au contribuit la dezvoltarea unei economii pastorale adaptate reliefului montan. Carpații au fost ”autostrada etnogenezei românești” din Timoc până în Tatra, iar pe culmile montane balcanice până în Pind și Epir, iar spre nord până în Silezia. Comunitățile valahe au adus cu ele practici de creștere a animalelor, forme de organizare a pășunilor și norme proprii de conviețuire. În timp, multe dintre aceste grupuri au fost asimilate lingvistic de populația slavă locală. Totuși, memoria prezenței lor s-a păstrat în denumirea regiunii, în tradițiile pastorale și în anumite cuvinte din vocabularul local. Păstorii valahi nu erau grupuri dezorganizate, lipsite de reguli și instituții. În mai multe regiuni din Europa Centrală și de Sud-Est, comunitățile valahe au funcționat în baza unor norme cunoscute în istoriografie sub denumirea de Ius Valachicum, adică „dreptul valah” sau „legea românească”. Acest Ius Valachicum (Legea Vlahilor) era un sistem juridic nescris, dar recunoscut de regatele vecine (Ungaria, Polonia) și de cnezii sârbi. Spre deosebire de populația sedentară, legată de glie, păstorii valahi beneficiau de un statut privilegiat: libertatea de mișcare, dreptul de a purta arme pentru protecția turmelor și dreptul de a-și alege proprii conducători. Acest cadru administrativ le-a permis să funcționeze ca structuri sociale autonome — adevărate „romanii populare” — în interiorul altor regate, asigurând conservarea identității etnice.

Dunărea, Prutul, Nistrul și Vardarul nu au fost doar repere geografice, ci și axe ale schimburilor economice și culturale. De-a lungul lor au circulat oameni, turme, produse, cuvinte, tehnici și tradiții. În acest fel, drumurile pastorale au devenit și drumuri ale comunicării dintre comunități. Transhumanța a avut mai multe efecte asupra evoluției comunităților românești. În primul rând, a favorizat contactul constant dintre grupuri. Păstorii care coborau din munți intrau în legătură cu populații de câmpie, negustori, agricultori și alte comunități pastorale. În al doilea rând, aceste contacte au contribuit la transmiterea unor obiceiuri, credințe, tehnici de lucru și norme comunitare. În al treilea rând, mobilitatea pastorală a contribuit la menținerea unui fond lingvistic comun, limitând izolarea totală a grupurilor românești. Într-o epocă marcată de fragmentare politică și de deplasări de populații, transhumanța a reprezentat un important factor de coeziune. Păstorii au funcționat ca o rețea umană care lega regiuni ce nu aveau întotdeauna relații politice directe. Munții le-au oferit comunităților pastorale atât resurse economice, cât și protecție. În perioade de instabilitate, invazii sau conflicte, zonele montane greu accesibile puteau deveni refugii naturale. Acolo, păstorii își puteau păstra modul de viață, formele de organizare comunitară și credința. Spre deosebire de comunitățile sedentare din câmpie, mai expuse incursiunilor și schimbărilor politice, grupurile pastorale dispuneau de o mobilitate care le permitea să evite, cel puțin temporar, presiunile exercitate de populațiile migratoare sau de autoritățile locale. Retragerea în munți nu însemna însă izolarea definitivă. Atunci când condițiile deveneau mai favorabile, păstorii coborau din nou în văi și în zonele de câmpie, reluând schimburile economice și contactele cu populațiile sedentare. Această alternanță dintre refugiu și revenire a contribuit la păstrarea unor forme de continuitate culturală și lingvistică. Noi, românii, suntem personaje semantice din balada ”Mioriței”. Impactul acestor migrații pastorale este vizibil și astăzi prin dovezi incontestabile. În Moravia (regiunea Valašsko), deși populația a fost asimilată lingvistic de slavi, vocabularul pastoral local păstrează termeni de origine română precum baci, brânză, colibă, găleată, vatră sau strungă.

În timp, s-a conturat o civilizație pastorală românească adaptată muntelui, întemeiată pe mobilitate, solidaritate și autonomie locală. Stânele, așezările de vale, drumurile de transhumanță și punctele de trecere au format o rețea discretă, dar rezistentă, capabilă să supraviețuiască transformărilor politice ale Evului Mediu. Rolul păstorilor în etnogeneza românească nu trebuie separat în mod artificial de contribuția populațiilor sedentare. Cele două componente au avut funcții diferite, dar s-au completat reciproc. Populațiile agricole au asigurat stabilitatea așezărilor, continuitatea vetrei de locuire și conservarea tradițiilor locale. Păstorii au adus mobilitate, au conectat regiuni îndepărtate și au favorizat circulația unor elemente culturale și lingvistice comune. Întâlnirea dintre lumea pastorală și cea agricolă a creat un circuit permanent de bunuri, practici, credințe și norme sociale. Prin urmare, etnogeneza românească trebuie privită ca rezultatul interacțiunii dintre comunități sedentare și comunități mobile, dintre spațiul montan și cel de câmpie, dintre continuitatea locală și circulația regională. Importanța păstorilor în formarea și păstrarea identității românești nu se măsoară doar prin numărul comunităților sau prin durata prezenței lor într-un anumit teritoriu. Ea trebuie înțeleasă mai ales prin capacitatea acestor grupuri de a transmite și de a conecta comunitățile românești.

De-a lungul veacurilor, păstorii au traversat munți, văi și frontiere politice, au întreținut schimburi între regiuni și au conservat forme de solidaritate comunitară. Prin transhumanță, au contribuit la difuzarea limbii române, tradițiilor și unor modele de organizare socială într-un spațiu mult mai larg decât cel al granițelor politice moderne. În acest sens, păstorii vlahi pot fi considerați unul dintre „motoarele nevăzute” ale etnogenezei românești. Ei nu au lăsat întotdeauna monumente sau documente numeroase, însă au lăsat urme în limbă, în toponimie, în tradiții și în memoria comunităților. Istoria lor demonstrează că identitățile se formează nu doar în capitale și în centre politice, ci, mai ales, pe drumuri de munte, la stâne și în spațiile de întâlnire dintre comunități. Astfel, cererile ciobanilor români de astăzi sunt legitime. Ei reprezintă o parte importantă a patrimoniului spiritual și cultural al poporului român, păstrat de-a lungul a două milenii. Cine lovește azi în ciobanul român lovește, de fapt, în ființa națională.

Ionuț Țene

sursă: napocanews.ro