Pacea în Ucraina este cel mai mare dușman al Statelor Unite, dar va reprezenta și o nouă lovitură mortală pentru dominația sa hegemonică globală.
Narațiunea oficială este bine cunoscută și a fost dezbătută și demontată pe larg! Între 8 mai 1945 și 24 februarie 2022, Europa – lumea – nu a cunoscut războiul. Europa și lumea au trăit într-o pace idilică, amenințată doar ici și colo de forțele dictaturii, ale răului și ale terorismului, care au constrâns, în mod uman și democratic, intervenția ocazională, întâmplătoare și excepțională a Statelor Unite și a aliaților săi, motivată de altruism dezinteresat, bunătate nemărginită și o voință de fier de a apăra binele.
Paradisul neoliberal de pe Pământ a luat sfârșit odată cu ceea ce Occidentul colectiv a desemnat drept „invazia” Rusiei în Ucraina, „forțând” o Europă „nedreptățită” să se rearmeze. Rusia „ataca” Europa; Europa era în război, un război declarat de Rusia. Tot ceea ce condusese la ceea ce rușii – la fel cum a făcut NATO în Kosovo – au desemnat drept o „operațiune militară specială” a fost redus brusc la tăcere, iar toți cei care încercau să încadreze problema dintr-o perspectivă istorică și obiectivă au fost catalogați drept putiniști. Reactivarea prejudecăților primare, suprematiste, rusofobe și anticomuniste ale Războiului Rece a ieșit imediat în prim-plan.
Dar, în loc să insistăm asupra proverbialei stupidități, ignoranțe și imbecilități a unei clase conducătoare formate din funcționari de mâna a doua, care aruncă astăzi Uniunea Europeană într-un abis atât de întunecat încât amenință să o distrugă, ceea ce contează este să abordăm, să dezvăluim și să scoatem la lumină ceea ce se ascundea în spatele acestui spectacol tragicomic de proastă calitate.
În timp ce liderii UE, NATO și ai Regatului Unit dădeau glas și trup unui spectacol de stand-up atât de jalnic, încât ar fi putut fi programat de somnorosul Joe Biden, Statele Unite, pe durata perioadei în care și-au pregătit și perfecționat instrumentele de subjugare a Bruxellesului prin intermediul NATO – folosind faimoasele standarde de interoperabilitate –, au preluat controlul nu doar asupra dimensiunilor strategice ale securității UE – precum în cazul renunțării Suediei și Finlandei la neutralitate –, ci au crescut exponențial și comerțul cu armament cu Europa și au ajuns să controleze, ca niciodată înainte, complexul militar-industrial, chiar și în țări care odinioară rezistau cedării independenței lor militare, precum Suedia, Franța, Italia sau Spania.
Ascunsă în spatele unei narațiuni rusofobe care s-a intensificat pe măsură ce Ucraina devenea tot mai destabilizată – rezultatul a două revoluții colorate, Revoluția Portocalie din 2004 și „Revoluția Demnității” din 2014, aceasta din urmă reprezentând o lovitură de stat împotriva unui președinte ales –, structura complexului militar-industrial al statelor membre UE s-a schimbat din punct de vedere calitativ: intrarea capitalului american în companiile militar-industriale europene, supunerea armamentului produs în Uniunea Europeană controalelor americane asupra exporturilor (mecanismele ITAR/EAR – International Traffic in Arms Regulations și Export Administration Regulations) și transformarea mecanismelor comunitare – precum instrumentul SAFE – în canale pentru transferul resurselor europene către industria americană și către datoria SUA. Rezultatul este o pierdere a suveranității care nu mai este doar politică, ci și financiară, tehnologică și operațională.
Extinderea NATO ca deschidere de noi piețe
Extinderile succesive ale NATO – de la valurile din 1999 și 2004 până la aderarea Finlandei și Suediei în 2023-2024 – nu pot fi înțelese exclusiv ca rezultatul unui proces de înțelegere privind securitatea colectivă. A le privi astfel înseamnă să omitem un ansamblu de dimensiuni care fac parte din proces, interacționând cu deciziile luate și contribuind la determinarea acestora.
Cu fiecare nouă extindere, asistăm la o întreagă mișcare a fluxurilor de capital, cunoștințe, proprietate industrială și informații, care tind să capete un caracter unidirecțional, de la periferie către un centru care – nu fără rezistență – tinde să concentreze avantajele rezultate în beneficiul propriei strategii. În acest sens, fiecare nou membru admis este confruntat cu condiționalități menite să asigure adoptarea standardelor Alianței (Acordurile de standardizare, STANAG), care funcționează ca mecanisme de armonizare și standardizare din punct de vedere normativ, industrial și operațional în raport cu modelul american.
Aceste standarde tehnice, în număr de peste 1.200, sunt ulterior incorporate în Acordurile de standardizare pe care membrii Alianței trebuie să le semneze, într-un mod similar cu ceea ce trebuie să facă statele membre ale UE atunci când doresc să adere, angajându-se, prin acordurile de aderare, să respecte cerințele stabilite în acestea.
Pentru a materializa toate acestea, propriul Plan de acțiune al NATO privind producția de apărare consacră NATO drept organism care stabilește standardele și cerințele, impunând interoperabilitatea și standardizarea munițiilor și sistemelor ca o condiție a coeziunii Alianței. Această armonizare este, în primul rând, benefică pentru țările care caută acces la o piață privilegiată a armamentului, cu fonduri practic nelimitate. Problema este că, prin acceptarea acestor cerințe, ele se supun, de asemenea, unor reguli dictate, în esență, de Statele Unite – marii producători și vânzători de armament din cadrul Alianței, dar, mai presus de toate, cei care stabilesc ritmul dezvoltării tehnologice, asigurându-se că, din punct de vedere tehnologic, se află întotdeauna la frontiera celui mai avansat stadiu al tehnicii.
Legea gravitației standardului NATO indică o puternică atracție către Statele Unite
Nu se poate spune că schema nu este bine concepută; totul pare foarte echilibrat și transparent, așa cum se întâmplă și în celelalte cazuri în care arhitectura internațională poartă amprenta Statelor Unite și în care ni se cere să fim convinși că acestea sunt parteneriate între egali. Și aici, unii sunt mai egali decât alții.
Astfel, primatul SUA în cadrul STANAG-urilor nu este unul formal sau oficial, întrucât procesul este, la prima vedere, consensual și multilateral. Cu toate acestea, primatul său este structural, vertebral, organizat prin intermediul a cinci tipuri de mecanisme.
a) STANAG-urile ca standarde reciclate din standardizarea tehnică americană
O parte semnificativă a acestor STANAG-uri a fost pur și simplu adoptată din standardele Departamentului american al Apărării, așa cum este, de exemplu, MIL-STD-1553 (o magistrală de date pentru avionică), publicată de Forțele Aeriene ale SUA în 1973 și adoptată de NATO în 1981 sub forma STANAG 3838. Astăzi, acest echipament este integrat în Eurofighter Typhoon, Tornado, Rafale, Gripen, Leopard 2, NH90, Meteor și Storm Shadow/SCALP – adică în programele europene „suverane” prin excelență, prezentate publicului, precum în cazul Rafale, drept imune la controalele americane asupra exporturilor. Întreținerea standardului nu este realizată de NATO, ci de Departamentul american al Apărării și de Society of Automotive Engineers. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că proiectul european FCAS a fost pus în pericol – acesta urmărea producerea unui avion de luptă de generația a șasea imun la controalele americane asupra exporturilor.
Acest exemplu ilustrează foarte bine modul în care un echipament american ajunge în interiorul tehnologiei europene, oferind astfel Casei Albe, pe tavă, controlul asupra exportului acestui echipament, în timp ce, în sens invers, nicio altă țară NATO nu poate impune vreo restricție asupra exporturilor de echipamente militare americane. Standardizarea NATO constituie astfel un fir de legătură care transformă cerințele americane în cerințe NATO, impunând indirect adoptarea unor tehnologii pe care doar Statele Unite le stăpânesc pe deplin. Este cazul în care se poate spune că standardele NATO, înainte de a fi astfel, deja erau.
b) Cazul controlului criptografic
Acest exemplu este și mai pernicios și mai rușinos pentru presupusii „aliați”. Varianta americană a Link-16 (o rețea militară criptată de comunicații tactice de date, rezistentă la bruiaj) include componente clasificate drept „NOFORN (not releasable to foreign nationals)”, iar „Link-16 al NATO” reprezintă doar subsetul componentelor care pot fi transferate în conformitate cu reglementările privind controlul exporturilor.
Mai exact: pentru ca un aliat să poată interopera cu activele americane, este necesară o încărcare criptografică autorizată în mod corespunzător de SUA, ceea ce implică o decizie de autorizare din partea National Security Agency (NSA) și deschiderea unui dosar Foreign Military Sales pentru obținerea autorizației corespunzătoare. Cu alte cuvinte: standardul este multilateral, dar cheia care îl activează este unilaterală și americană, oferind Statelor Unite o putere dominantă asupra tuturor informațiilor și informațiilor militare ale NATO, precum și puterea de a porni sau opri tehnologia în cauză, făcând inutil echipamentul european.
c) Dominarea infrastructurii de testare și calificare
Aceasta este una dintre cele mai importante componente ale dominației strategice americane asupra armamentului NATO, întrucât principalul eveniment de testare a interoperabilității al Alianței, CWIX (Coalition Warrior Interoperability Exploration, Experimentation, Examination and eXercise), cu peste 30.000 de teste sau exerciții de interoperabilitate în 2026, este organizat de Allied Command Transformation, cu sediul în Norfolk, Virginia – unul dintre cele două comandamente strategice ale NATO –, și se desfășoară la Joint Force Training Centre din Bydgoszcz, Polonia. Laboratoarele militare americane funcționează, de asemenea, ca noduri permanente ale CWIX (de exemplu, laboratorul Marinei SUA din San Diego), ceea ce înseamnă că o mare parte a validării are loc, fizic sau prin conexiune la distanță, pe teritoriul și pe sistemele americane.
Controlarea întregului proces înseamnă păstrarea competențelor, a know-how-ului, a expertizei și a aparatului tehnologic aferent. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi în mod adecvat despre un sistem de apărare al UE dacă toate aceste valențe absolut fundamentale, structurale – adevărata coloană vertebrală – se află în mâinile unei singure țări. Este un caz în care putem recurge la una dintre expresiile cele mai frecvente ale lui Scott Ritter: „Europa nu are nimic!”. Prin „Europa”, înțelegeți „Uniunea Europeană”, pentru că Rusia este, de asemenea, „Europa” și are totul, iar acesta este una dintre cele mai amenințătoare caracteristici pe care le deține această națiune pentru Statele Unite.
d) Greutatea financiară a Statelor Unite, agravată de supunerea și declinul economic al UE
Statele Unite finanțează aproximativ 22% din bugetele comune ale NATO, asigură o parte semnificativă din personalul structurii de comandă și găzduiesc sediul ACT din Norfolk. Un document al Congressional Research Service (CRS) consemnează că ponderea SUA în fondurile comune s-a situat, în mod istoric, între 22% și 25% și că abilitatea NATO de a „efectua plăți către contractori americani” depinde în mod direct de alocările Departamentului Apărării – NATO, în calitate de cumpărător și finanțator al infrastructurii comune (NSIP), reprezintă, de asemenea, un canal de venituri pentru industria americană.
e) Puterea de atracție aparține Statelor Unite
STANAG-urile tind să standardizeze echipamentele pe care armatele aliate le operează efectiv – iar echipamentele dominante sunt americane: 58% din importurile de armament ale țărilor europene membre NATO în perioada 2021-2025 au provenit din Statele Unite, iar 12 țări europene membre NATO (13, incluzând Elveția) au comandat sau selectat peste 600 de avioane F-35. Atunci când NATO standardizează interfețele, mesajele și testele, „sistemul de referință” în raport cu care celelalte sisteme sunt calificate este, în practică, sistemul american, ceea ce conduce, cel puțin, la achiziționarea unui set de valențe și sisteme din Statele Unite.
Într-o manieră mai mult sau mai puțin obscură, rezultatul financiar al întregului ecosistem militar-industrial este bine exprimat de cifrele SIPRI, care arată ce a însemnat acest lucru în ceea ce privește piața armamentului: între 2021 și 2025, Europa a fost, pentru prima dată în ultimele două decenii, principala destinație a exporturilor americane de armament (38%), înregistrând o creștere de 217% comparativ cu perioada 2016-2020. „Interoperabilitatea” a devenit astfel argumentul juridico-tehnic care legitimează întreaga dependență structurală.
Adevărații proprietari ai industriei europene de apărare
Dar primatul SUA asupra complexului militar-industrial al NATO nu se încheie aici. În ciuda discursurilor frumoase ale Ursulei von der Leyen despre „autonomia strategică”, încurajatoare pentru cei supraexpuși informației dominante și oficiale, nimic din ceea ce ține de NATO, reînarmarea UE și Fortăreața Europa nu are legătură cu „autonomia strategică”.
Dovada o reprezintă modul în care capitalul american a pătruns în companiile complexului militar-industrial al UE. Marii campioni europeni din domeniul apărării au astăzi structuri de acționariat puternic americanizate.
Potrivit unei analize din iunie 2025:
- Rheinmetall (Germania): aproximativ 28% din companie se afla în mâinile investitorilor instituționali americani la sfârșitul anului 2024 – printre aceștia BlackRock, Morgan Stanley, Bank of America și Goldman Sachs, fiecare cu aproximativ 5% din drepturile de vot. În 2022, această pondere era de 40%.
- Leonardo (Italia): din cele 50% din acțiuni administrate de investitori instituționali, fondurile americane reprezintă 57% – adică 28,5% din totalul companiei. Printre acestea se numără BlackRock, Capital Research & Management și Vanguard. Investitorii europeni și britanici administrează doar aproximativ 12%.
- În septembrie 2024, Italia a autorizat în mod expres BlackRock să-și majoreze participația în Leonardo peste pragul de 3%.
- BAE Systems (Regatul Unit): interesele instituționale americane controlează aproape 44% din compania britanică.
- Airbus SE: majoritatea celor 74% din capitalul aflat în free-float este dominată de administratorii de active, cu o prezență americană foarte importantă, reprezentată de Capital Group, BlackRock sau Vanguard.
- Fincantieri S.p.A.: cu aproximativ 36% din capitalul aflat în free-float, BlackRock, Vanguard sau State Street dețin poziții importante. În calitate de client al unor bănci precum Jefferies sau JP Morgan, Fincantieri este astfel deschisă intrării capitalului american.
- Safran: aproximativ 75%-80% din capital este în free-float, iar BlackRock, Capital Group, Vanguard și TCI sunt principalii acționari. Investitorii americani reprezintă cea mai mare categorie în rândul acționarilor, reprezentând de regulă între 35% și 42% din Safran – mai mult decât Franța.
- Saab: cel mai mare acționar este familia Wallenberg, care a reprezentat unul dintre principalele vehicule ale aderării Suediei la NATO. În acest sens și, coincidență, expunerea Saab la Statele Unite există prin emiterea de datorii, dependentă de ratingul acordat de S&P, cu sediul în SUA, iar printre cei mai mari acționari ai săi se numără BlackRock, Vanguard, Capital Group, VanEck și Global X ETFs. În plus, expunerea sa la controalele americane asupra exporturilor este brutală, deoarece dependența tehnologică este foarte mare, în special în cazul avioanelor de luptă Gripen.
- Indra: această companie spaniolă, al cărei cel mai mare acționar este statul, este deținută de marii administratori americani de active, precum Fidelity, BlackRock, Vanguard și T. Rowe Price.
Este imposibil să nu stabilim o legătură între NATO și formatul și caracteristicile intrinseci ale complexului militar-industrial al Uniunii Europene, atât de omniprezentă este prezența capitalului american în principalele sale companii de armament. De la standardul NATO la dominația capitalului, trecând prin tehnologiile vectoriale, precum cele asociate sistemelor celor mai avansate – în special comunicații, calcul, inteligență artificială, senzori și nanotehnologii –, acestea sunt diferitele forme prin care Statele Unite utilizează mecanisme pentru a absorbi resurse și pentru a determina politicile europene de apărare.
Am putea aprofunda și alte mecanisme, precum:
- Controlul vânzărilor și exporturilor: un guvern european care dorește să vândă o platformă ce conține componente americane are nevoie de autorizarea Washingtonului – un proces care poate dura zile, săptămâni sau luni și care poate fi blocat din motive politice.
- Controlul datelor și al software-ului: sistemele moderne de armament depind de actualizări continue ale software-ului, de biblioteci de amenințări și de date pentru misiuni. Cine controlează software-ul controlează platforma – inclusiv posibilitatea unor backdoor-uri sau a sistării asistenței în cazul unui conflict.
- Efectul de descurajare: expunerea la „contaminarea” ITAR afectează programe întregi și competitivitatea exporturilor europene, deoarece cumpărătorii internaționali caută platforme lipsite de un veto politic extern.
Pe de altă parte, instrumentul SAFE (Security Action for Europe) pune la dispoziție împrumuturi de până la 150 de miliarde de euro, finanțate prin emiterea de obligațiuni ale UE pe piețele de capital, permițând câștiguri consistente – fie prin achiziții directe din Statele Unite, fie prin redevențe și câștiguri rezultate din dominația financiară, în special prin speculații și dividende.
În acest domeniu, deși Regulamentul (UE) 2025/1106 permite ca până la 35% din costul componentelor produsului final să provină din afara UE/Ucrainei/SEE-AELS, am văzut deja că, chiar și atunci când cumpărăm din interior, este posibil să cumpărăm din exterior. Decizia de a cumpăra de la companii europene sau naționale nu înseamnă că, într-o mare măsură, câștigătorul final nu este Statele Unite.
Războiul din Ucraina: afacerea perfectă
Acum, dacă a existat un catalizator pentru acest întreg aranjament, acel catalizator a fost războiul din Ucraina – de aici și necesitatea Statelor Unite de a împiedica încheierea conflictului printr-o victorie totală a părții ruse. O asemenea victorie, prin încheierea conflictului pe care ar presupune-o, ar avea, sunt înclinat să cred, puterea de a tempera o mare parte din isteria pe care Casa Albă o exploatează astăzi pentru a supune UE și a o transforma în principalul client al lumii, determinând-o să cheltuiască mai mult pentru cheltuieli militare asociate Statelor Unite (luând în considerare toți factorii) decât întregul buget militar al Republicii Populare Chineze, care este al doilea ca mărime din lume.
Finalul rusesc care se prefigurează, mai devreme sau mai târziu, va avea puterea de a obliga UE să decidă dacă va folosi ceea ce nu are pentru a arunca împotriva Federației Ruse sau dacă, în sfârșit, popoarele sale vor asculta vocile rațiunii și vor impune negocierea și un acord de securitate care să ne aducă pacea pe care o merităm. Această pace este cel mai mare dușman al Statelor Unite, dar va reprezenta și o nouă lovitură mortală pentru dominația sa hegemonică globală.
De aici, disperarea cursei către Moscova în numele lui Trump și la cererea cavalerilor bunăvoinței!
sursă: strategic-culture.su
