Autor: Octavian Hoandră
”Răul nu strigă întotdeauna. Uneori vine zâmbind, oferindu-ți soluții, ordine, sens. Iar în clipa în care ai început să-l justifici, ai început să-l slujești.”
Ideea răului absolut are nevoie, cu siguranță, de o dimensiune sacralizată, deoarece simpla rațiune umană comună, așa cum o știm noi, nu poate înțelege pe deplin de ce oamenii aleg, uneori, cu seninătate, să distrugă.
Când Hannah Arendt a asistat la procesul lui Eichmann, a observat că nu era un monstru, ci un funcționar mediocru care „doar și-a făcut treaba”.
Aceasta a fost revelația: răul extrem poate fi comis de oameni „normali”, prin conformism, lipsă de gândire critică și obediență.
Astăzi, răul politic este și mai banal — pentru că e diluat în limbaj administrativ: nu se mai spune „oprim asistența socială”, ci „optimizăm fluxurile de redistribuire”. Fragmentat între comitete, norme, softuri, neomarxismul sorosist de tip USR nu mai are un chip clar, ci o interfață. Făcut de echipe, nu de indivizi: responsabilitatea e împărțită, deci se evaporă. Este, deci, scuzabil prin cifre și „context”. Ca și când ai scuza uciderea unor oameni în spitale, spunând că da, așa e, dar „indicatorii de sănătate publică au fost peste medie”.
România este în situația în care a fost ”împinsă” de neomarxismul european. Partidele cel mai puțin votate de români – USR, satelitele lui Cioloș plus ONG-urile care au fost și vor fi aduse în raza deciziei asupra soartei României – conduc, practic, țara.
Politologul Alina Mungiu Pippidi – cel mai calificat exponent intelectual al neomarxismului și al lui George Soros afirmă despre Useriști Oana Țoiu și Ionuț Moșteanu, cei care dețin, – stupefiant -, ministere cheie în guvernul Bolojan: „Te întrebi a cui politică de Externe și Apărare o vor face ei?”, arătând că că deciziile sunt impuse, că politicienii nu sunt liberi și că liantul între partide sunt diferiți oameni ai serviciilor de informații.
Tragismul politicii românești este că oameni care au aparținut partidelor vechi, chiar istorice, s-au transformat subit în neomarxiști sui-generis. Este relevantă distrugerea PNL , contopirea lui în neomarxismul odios și aneantizarea PSD. Scopul – cel de a rămâne conectați la bani și funcții -, i-a transformat în profitori ai îngenuncherii României în fața noilor stăpâni, pariziano-bruxellezi.
Există idei care își pierd strălucirea, nu în contact cu dușmanii lor, ci cu propriile lor consecințe. Una dintre ele este socialismul, azi, avortat în neomarxism sorosist, de tip USR.
George Orwell, el însuși un intelectual de stânga, dar profund neîncrezător în dogmele ideologice, ridică în eseul său „Can Socialists Be Happy?” o întrebare esențială și tulburător de simplă: dacă socialiștii – azi ușor de recunoscut după apelativul ”neomarxiștii” -, visează aparent la o lume mai dreaptă, de ce această lume, și chiar ei înșiși par atât de lipsiți de bucuria de a trăi?
Să vedem, așadar, cum arată văzută din exterior, ”fericirea” unui neomarxist comun, simpatizant sau membru USR.
Dimineața nu-l prinde niciodată în pat. La ora 07:00 e deja treaz, nu pentru că așa simte, ci pentru că i-a vibrat smartwatch-ul. Ridică obosit storurile automate și își privește reflexia într-un ecran negru de laptop închis: ochi încă adormiți, gulerul cămășii călcat de ieri, o cravată pe care o poartă doar „când e cazul”. Azi nu e cazul. Are doar două „call-uri interne” și o ședință cu ONG-ul partener despre „impactul ecologic al micro-deciziilor urbane”. Își ia ghiozdanul – nu rucsac, nu geantă, ci acel artefact urban optimizat pentru funcționalitate – și iese din garsoniera care miroase vag a cafea proastă și a oboseală cronică. Trotineta îl așteaptă în față, tăcută, cu bateria la 93% – exact cât are el energie emoțională pentru azi.
Pornește printre mașini, printre oameni, printre vieți care par și mai automate decât a lui. Ajuns la birou, badge-ul îi deschide toate ușile. Înăuntru e liniște de bibliotecă digitală: tastaturi, scaune ergonomice, oameni în tăcere semi-concentrată. O lume în care nu se urlă, nu se râde tare, nu se trăiește. Se aliniază obiectivele. Se planifică sustenabilitatea. La ora 13:00 mănâncă un bol vegan din alge cu nume ciudat și tofu afumat.
Comandat printr-o aplicație care exploatează eficient, dar ecologic. Îi trimite livratorului un „Mulțumesc mult, să ai o zi bună!” – căci el e omul empatiei digitale. Și-a trecut chiar și în bio: „Human-centered thinker. Sustainability enthusiast. DEI advocate.” Dar în esență, nu se mai simte centrat nici pe sine. Are o relație – sau poate două, în paralel. Una în realitate, una în mesaje. Nimic pasional. La sex n-a mai ajuns de luni bune.
Nu din lipsă de oferte, ci dintr-un soi de lehamite tăcută. Se gândește uneori că sexul între bărbat și femeie e un concept cam vintage, dar nu are energie să-l înlocuiască cu altceva. Nici pentru o revoluție erotică n-a mai rămas timp. Când vorbește cu cineva despre „intimitate”, zâmbește vag și schimbă subiectul către „echilibrul dintre viața profesională și cea personală”, deși e clar că la el sunt una și aceeași. Când își amintește de ultima dată când a fost fericit, nu-și amintește nimic concret. Poate o călătorie în Islanda. Sau poate doar o după-amiază în care nu a primit mailuri.
Participă activ la cauze: luptă cu pancarte împotriva corupției, plantează copaci cu ONG-ul companiei, salvează gîngănii opunându-se șantierului unde ar putea fi o hidrocentrală, promovează diversitatea la locul de muncă, se implică în campanii de reciclare. Dar când vine seara și închide Slack-ul, nu știe cui i-ar spune „mi-e dor”. Nu știe nici dacă i-ar răspunde cineva.
Doar își pune trotineta la încărcat, își scoate shake-ul proteic din ghiozdan și se uită în gol câteva secunde. O singură dată pe săptămână plânge. Nu tare, nu teatral. Doar puțin. Ca o eliberare planificată.
Mâine o ia de la capăt. Are un workshop despre empatie. Se cere prezență fizică. Cea emoțională, nu e obligatoriu să existe…
La prima vedere, întrebarea despre fericirea acestor specimene umane pare banală, chiar retorică. Dar Orwell o transformă într-o lentilă puternică, prin care este observată atent o întreagă direcție de gândire utopică. Autorul observă, cu finețea unui moralist că majoritatea utopiilor socialiste – de la Bellamy la Wells – oferă o societate ordonată, rațională, lipsită de inegalități, dar și de culoare, imprevizibil, umor sau plăcere. Nimeni nu râde, nimeni nu bea un pahar de vin, nimeni nu flirtează. Lumea ideală este, paradoxal, o lume moartă.
Această observație se transformă într-o critică subtilă și profundă a unei anumite rigidități morale a gândirii de stânga. Orwell sugerează că, în efortul lor de a repara nedreptatea socială, mulți socialiști ajung să se teamă de tot ce ține de plăcere individuală. Luxul este suspect, frumusețea este frivolă, fericirea devine un moft burghez. Astfel, visul egalitar al societății perfecte riscă să se transforme într-un regim de austeritate emoțională. A fi de stânga, în viziunea lui, nu înseamnă a nega bucuria, ci a o elibera de privilegiu. O lume dreaptă trebuie să fie și o lume vie, nu doar una corectă.
Mai mult decât o simplă polemică ideologică, eseul devine o meditație asupra naturii umane. Orwell pare să spună că, indiferent de sistemul politic, omul rămâne o ființă care râde, visează, iubește și, mai ales, greșește. Orice proiect social care ignoră această dimensiune este sortit eșecului – nu pentru că e greșit în teorie, ci pentru că e neuman în practică.
În cele din urmă, „Can Socialists Be Happy?” nu este doar un eseu despre socialism. Este o reflecție despre limitele raționalismului tâmpit sau interesat, aplicat vieții, despre pericolul ideologiilor care transformă oamenii în rotițe perfecte, controlabile, ale unei mașinării ideale. Orwell ne amintește că imperfecțiunea, cu toate riscurile ei, este sursa secretă a fericirii.
M-am întrebat, adesea, cum arată fericirea lui George Soros. Am citit undeva o descriere relevantă a acestui – hai să-i spunem, totuși -, om.
”Un om bogat și bătrân, un speculant care a provocat căderea lirei sterline britanice în 1992, criza din Asia 1997, criza financiară din 2008.
El sponsorizează extrema stângă. Când era tânăr a dat evrei pe mână naziștilor, deși el însuși este evreu. În urmă cu câțiva ani George Soros era un miliardar a cărui critică profundă la adresa capitalismului era foarte apreciată la Forumul Economic Mondial de la Davos. Un comerciant de valută, care se afla printre primii treizeci cei mai bogați oameni ai planetei, dar care a donat cea mai mare parte a averii sale, în valoare de miliarde de dolari, unei fundații. Sunt adevăruri demonstrate. Românii știu pe pielea lor ce a însemnat Soros, ajuns ”ca din întâmplare” la București, în primele ore după evenimentul ”decembrie 1989”. Ascunse sub finanțări generoase pentru intelectuali, ziare, etc., adevăratele intenții s-au relevat curând după aceea. Distrudgerea și subjugarea justiției, cu largul concurs al mizeriei umane Băsescu, și până la dirijarea ONG-urilor pe care le finanța, în cazul Roșia Montană. Nu e de mirare că subvențiile lui și ”idealurile” propagate au atras mulți nevinovați.
Totuși, trebuie să recunosc că există și un mod revoluționar de fericire useristă, pe care (în parte!) o accept și eu.
Oana‑Maria Bogdan, fostă consilieră și membră a PLUS/USR afirmă cu un curaj și o clarviziune care o onorează:
„Aș desființa agricultura și nu aș domestici animalele. Cred că am fi oameni mult mai buni dacă, în calitate de descendenți ai vânătorilor și culegătorilor, nu am avea proprietăți și am trăi în grupuri în loc de cupluri.”
Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunțării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparțină unui om, trib, neam sau corporație, vom reuși să conviețuim armonios pe planeta Pământ. Eu am încredere că acest lucru se va întâmpla în timpul vieții mele.”
