Autor: Adrian Severin
În a doua jumătate a lunii noiembrie 2026, în China, la Shenzhen, este probabil să aibă loc o întâlnire a președinților Chinei, Rusiei și SUA, care mai mult ca sigur vor încerca să găsească o soluție pentru a se ajunge la pace în Ucraina, și fără îndoială vor aborda problematica unei noi ordini globale. În cele ce urmează sunt câteva gânduri adresate acestora cu speranța că le pot fi de folos.
CONFERINȚA DE LA CASABLANCA
Între 14 și 24 ianuarie 1943, la Casablanca, în Maroc, a avut loc o întâlnire (intrată în istorie cu numele de Conferința de la Casablanca) între Președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, și primul ministru britanic, Winston Churchill, menită a stabilii pașii de urmat în războiul puterilor euro-atlantice aliate împotriva puterilor Axei. Cu acest prilej, în cadrul unei conferințe de presă ținute la finalul discuțiilor, Roosevelt a făcut, fără să se fi pus de acord în prealabil cu interlocutorul său și cu atât mai puțin cu liderul „Franței libere”, generalul De Gaulle, neinvitat la eveniment, celebra declarație privind capitularea necondiționată a Germaniei. Potrivit acesteia, coaliția anti-nazistă se angaja să ducă războiul cu Germania și celelalte puteri aliniate pe Axa Berlin-Roma-Tokyo până când Reichul nazist era adus în situația de a capitula fără condiții, deci, fără drept la negocieri.
Deși Churchill a fost luat prin surprindere de afirmația radicală a lui Roosevelt, conceptul fiind discutat anterior doar în linii mari între ei, în numele Marii Britanii a exprimat pe loc acordul total față de abordarea anunțată.
URSS, și ea absentă la Casablanca, a aderat oficial la principiul capitulării necondiționate, câteva luni mai târziu, cu prilejul Conferinței de la Moscova, a miniștrilor de externe american, britanic, sovietic și chinez, în octombrie 1943. Ulterior, cu ocazia Conferinței „celor trei mari” de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), Stalin a confirmat adeziunea sovietică la linia politică stabilită la Casablanca, devenită astfel strategie de război comună și implacabilă a întregii coaliții.
Dacă la Casablanca Churchill acceptase viziunea lui Roosevelt întrucât nu își permitea să îl contrazică pe aliatul american de care avea totală nevoie în război, la Teheran, aliații occidentali au obținut, prin atragerea lui Stalin, garanția că acesta nu va face o pace separată cu Hitler. Amintirea Pactului Ribbentrop-Molotov era încă vie.
În ceea ce îl privește pe liderul sovietic, autor al doctrinei „tovarășului de drum”, și el dorea să se asigure că odată Reichul pus în genunchi, tovarășii occidentali nu se vor înțelege cu el în dauna Moscovei. În plus, pentru a oferi garanția cerută de aceștia, Stalin a solicitat și un angajament ferm privind deschiderea unui al doilea front în Franța, la schimb cu promisiunea sa de a se alătura războiului cu Japonia, odată ce războiul din Europa era terminat.
Acordul părea pragmatic și echilibrat. Nu a fost nici pragmatic nici echilibrat.
Pretenția capitulării necondiționate a Germaniei, departe de a o împinge pe aceasta la a se preda, a determinat-o să lupte până la capăt, prelungind suferințele, mărind volumul pierderilor umane și materiale, distrugând țări și adâncind ura între popoare. Opoziția germană a fost și ea descurajată și practic dusă spre anihilare. Un patriot german ar fi fost gata să își asume riscuri pentru a răsturna regimul hitlerist, dar nu ar fi putut-o face știind că urmarea trebuia să fie nu negocierea păcii, ci capitularea. Răsturnarea dictaturii ar fi fost un act de salvare; capitularea, un act de trădare.
Așa s-a ajuns ca la terminarea războiului, într-adevăr, prin capitularea necondiționată a Germaniei, cu toții, învinși și învingători, să fie la pământ: cu cimitire pline, infrastructuri distruse, economii ruinate și orașe devastate. Cu toții, dar cu o excepție: SUA.
Spre deosebire de URSS, care nu și-a putut acoperi pierderile imense produse de război decât ocupând din punct de vedere militar și politic o jumătate de Europă și prădând-o de tot ce avea mai bun, ocupație care peste câteva decenii avea să fie ghiuleaua legată de piciorul puterii sovietice, SUA termina lupta cu un teritoriu neatins de ostilități (cu excepția nesemnificativă a Pearl Harbour, în îndepărtatul Hawai), cu o industrie de război care se dezvoltase imens și scosese societatea americană din recesiunea anilor 1929-1933, cu trezoreria plină și cu creanțe importante rezultate din comercializarea armamentului. O atare poziție de superioritate economică, a consolidat ocupația celeilalte jumătăți de Europă, adunând deopotrivă pe aliații și pe adversarii din război. Creditele acordate în vederea refacerii economiei acestora au avantajat puterea americană, permițând instaurarea ordinii globale numite „pax americana”.
Cu imperiile coloniale europene puse la pământ ca urmare a purtării războiului până la capitularea necondiționată a Germaniei și disperate să primească ajutor american, SUA nu a avut mari probleme să lichideze vechea ordine globală colonială și să deschidă piețele altădată monopolizate de europeni pentru produsele economiei sale. Măreția postbelică a Americii s-a obținut nu prin reparațiile plătite de învinșii europeni, ci din renta imperială plătită de aliații europeni duși la sapă de lemn ca urmare a aplicării strategiei lui Roosevelt privind capitularea necondiționată a Germaniei.
Oare nu cumva asta a preconizat Roosevelt prin declarația de la Casablanca, înghițită de „tovarășii săi de drum” orbiți de dorința distrugerii puterii germane rivale. O putere pe care apoi chiar SUA a reabilitat-o sub pretextul de a o avea ca aliat în Războiul Rece cu Rusia.
Intenționat sau nu, strategia capitulării necondiționate a făcut ca principalele părți beligerante, cele de la care pornise războiul, și care își epuizaseră energia înainte ca SUA să intervină și să încline balanța în favoarea capitulării germane, să se găsească la egalitate, la finele conflagrației, sub aspectul pierderilor. Din această situație singurul câștigător real a fost SUA. Ea a fost în măsură astfel să impună regulile ordinii mondiale pentru câteva decenii.
DOCTRINA BRZEZINSKI-NULAND vs. DOCTRINA GORCEAKOV
Zbigniew Brzezinski, cunoscutul politolog și consilier pentru securitate națională în administrația Carter, polonez prin naștere și rusofob prin vocație, a formulat o teorie cu care cu greu ar putea fi cineva în dezacord. Potrivit acesteia, Rusia fără Ucraina ar fi o mare putere regională, în timp ce Rusia împreună cu Ucraina ar fi un imperiu. Prin urmare, lupta împotriva imperialismului rusesc înseamnă lupta pentru a despărți Ucraina de Rusia. Simplu, la obiect și clar.
Pornind de aici, odată cu destrămarea URSS, au fost definite două căi de urmat.
Una a fost aceea a confruntării cu Rusia, respectiv cea a Războiului rece după Războiul rece, acum numit „război hibrid”, având ca obiectiv minimal diminuarea puterii ei prin împingerea către est și învăluirea sau îndiguirea prin sud (în Transcaucazia și Asia Centrală), și ca obiectiv maximal fragmentarea ei în mai multe state suverane mici.
O alta era asocierea politică a Rusiei la NATO (fără a fi membru și a participa la deciziile strategice), Consiliul Europei și G7, cu păstrarea Ucrainei ca stat-tampon sau stat-punte între spațiul euro-atlantic extins până la Prut (și eventual până la Nistru) și Federația Rusă. Pe o asemenea temelie adversarii din Războiul Rece se puteau aduna într-un „Parteneriat pentru pace”, anticipând un posibil „Pact defensiv global” (susținut la mijlocul anilor 1990 și de România).
Abordarea din urmă era consolidată, din perspectiva Occidentului colectiv, prin instituționalizarea cooperării politice între NATO și Ucraina (după un model asemănător celui folosit în relația cu Rusia), admiterea Ucrainei în Consiliul Europei, precum și prin integrarea ei economică, asocierea politică, armonizarea instituțională și uniformizarea legislativă în raport cu UE. (Intrarea în UE și deci acceptarea participării Kievului la procesul decizional european a fost supusă, sub diferite pretexte, unor amânări sistematice generate în special de reticența „motorului franco-german” de a împărți puterea cu un stat de dimensiunile și având resursele celui ucrainean.)
În logica acestei strategii, în 1994, la Budapesta, reprezentanții SUA, Marii Britanii și Rusiei, au încheiat cu Ucraina un Memorandum, potrivit căruia, armamentul nuclear lăsat de URSS pe teritoriul ucrainean era transferat în proprietate rusă (ca succesor principal al URSS, Rusia era deja proprietarul de drept), iar în schimb cei trei „garantau” integritatea teritorială a Ucrainei, respectiv se angajau să nu recurgă la forță în relația cu aceasta, „cu excepția cazurilor de autoapărare și a altora înscrise în Carta ONU”. Tripla garanție astfel oferită presupunea excluderea intrării Ucrainei în alianță cu unul sau altul dintre garanți împotriva altuia sau altora. Încălcarea acestei obligații implicite conducea la pierderea automată a beneficiului garanției.
Prima variantă aici menționată, era integral conformă cu doctrina Brzezinski. Cea de a doua, amintea de vechea doctrină a cancelarului țarist Alexandru Gorceakov care, după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii (1853-1856), pe când toți se așteptau la o politică revanșardă, revizionistă și izolaționistă, a lansat o strategie de politică externă pusă sub ghidajul maximei „La Russie ne boude pas, elle se recueille”. Ceea ce în traducere literală ar însemna „Rusia nu se bosumflă, ea se reculege”, iar într-o traducere care exprimă spiritul expresiei ar fi „Rusia nu se ofensează, ci se reinventează” sau, și mai bine, „Rusia nu se ofensează, ci se asociază”. Și astfel, asociindu-se Prusiei, a obținut, în 1871, după victoria acesteia asupra Imperiului Francez și proclamarea celui de al II-lea Reich German, anularea neutralității militare în Marea Neagră, iar apoi, la Congresul de la Berlin din 1878, recuperarea celor trei județe din Sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail).
Revenind la doctrina lui Gorceakov, după reculul suferit la finele Războiului Rece, Rusia, a acceptat dezintegrarea imperiului sovietic cu convingerea că va primi în compensație integrarea în structurile geopolitice și geoeconomice ale Occidentului colectiv – „casa comună europeană”, după expresia lui Mihail Gorbaciov.
Întrucât nici una dintre părți nu era sigură că această „asociere” sau „integrare” va funcționa, fiecare și-a luat garanții suplimentare.
SUA, în spatele zâmbetelor prietenești, a căutat să slăbească aliații potențiali ai Rusiei din Balcanii de vest (Federația Iugoslavă) și totodată, prin albanizarea peninsulei balcanice să își croiască un drum sigur spre Marea Neagră, iar de acolo spre Caucazul de sud, Marea Caspică și Asia Centrală. În paralel și-a trimis „consilieri” în Georgia și a trecut la organizarea unei prezențe militare în fostele republici sovietice central asiatice.
În ceea ce o privește, Rusia a definit spațiul ocupat de noile state independente desprinse din URSS ca fiind „vecinătatea sa apropiată” și s-a dotat cu motive de intervenție acolo alimentând o serie de crize cu față etno-culturală, dar cu caracter geopolitic. Este vorba despre crizele devenite în curând înghețate din Osetia de Sud, Abhazia, Abjaria, Nagorno-Karabah și Transnistria. Cea din urmă era, de fapt, menită să fie folosită ca punct de supraveghere pentru Ucraina, deocamdată lăsată fără focare de război civil pe teritoriul său, dar amenințată de însăși eterogenitatea sa etno-culturală, economică și geopolitică.
Pentru început, SUA și aliații săi europeni au testat terenul pentru aplicarea doctrinei Brzezinski. În acest sens a fost susținută secesiunea Ceceniei. Succesul operațiunii ar fi fost de natură să taie coridoare de comunicație importante dintre Rusia și zona petrolieră din Azerbaidjan, precum și să inspire mișcări similare în alte republici federate nord caucaziene cum ar fi fost Ingușetia, Kabardino-Balkaria sau Daghestan. Era prima încercare de rupere de teritorii din Federația Rusă. Pentru a opri contagiunea, regimul Elțîn, inclusiv la insistențele partenerilor occidentali, a acordat o autonomie sporită celorlalte republici federate și regiuni ale Federației ruse, nu numai slăbind puterea guvernului federal, dar și creând premisele unor mișcări centrifuge apte a o fragmenta politic.
Planul, susținut, fie și cu unele ezitări, inclusiv de o Românie temătoare de resuscitarea instinctelor imperiale expansioniste ruse, părea că merge bine, până când s-a putut constata că SUA este capabilă și dispusă să sprijine mișcările de destructurare a Federației ruse, dar nu este nici capabilă nici dispusă să transforme teritoriile și populațiile desprinse din aceasta, multe încă având o cultură și un sistem de organizare tribale, în națiuni moderne apte de o autoguvernare eficientă într-un regim de ordine și legalitate. Așa se explică de ce, după ce obținuse recunoașterea independenței și suveranității din partea Rusiei, Cecenia, devenită rapid un stat eșuat, s-a întors sub puterea Rusiei, precum și de ce, Președintele Putin, fără prea multă opoziție, dacă nu cumva cu o largă aprobare populară, a redus prerogativele și privilegiile subiectelor federației, readucându-le sub autoritatea fermă a Moscovei.
Pentru România aceasta a fost o lecție dură, care, inclusiv în condițiile refuzului primirii ei în NATO, în anul 1997, a schimbat sensul politicii sale externe (cel puțin până la adoptarea doctrinei „marelui Licurici” de către regimul neo-cezarist al lui Traian Băsescu), nu îndepărtându-se de SUA, ci sprijinind reorientarea SUA, împreună cu aliații săi din NATO și cu UE, către planul B, respectiv cel al asocierii parteneriale. Printre altele, această nouă abordare (în cazul României, neîmpărtășită de Președintele Băsescu, în contradicție cu guvernul Tăriceanu) a împiedicat invitarea Ucrainei și Georgiei ca să devină membre NATO în 2008, la Summitul de la București, în ciuda dorinței manifestate de administrația Bush Jr. Ulterior acestei date, aplicarea planului B a mers mai departe, dar încrederea în viabilitatea lui a fost zdruncinată.
A fost nevoie de intervenția nefastă a neoconservatoarei fundamentaliste Victoria Nuland pentru a opri complet aplicarea doctrinei neo-gorciakoviste (susținută și de tandemul româno-polonez, care crease trilaterala România-Ucraina-Polonia) exact pe când ea începuse să dea roade (inclusiv cu referire la Ucraina), și a se reveni la doctrina Brzezinski în forma ei cea mai agresivă, materializată, cu referire la Ucraina, în „revoluția portocalie” din 2004 și în „Euromaidanul” cu lovitura de stat din 2014.
ÎNTRE PARTENERIATUL PENTRU DEZVOLTARE CU RUSIA ȘI EXPANSIUNEA NATO
Practic, războiul Occidentului colectiv cu Rusia, purtat prin intermediul Ucrainei, pe teritoriul ei și pe seama vieții cetățenilor ei, a început în 2014, iar nu în 2022. Până atunci, după eșecul doctrinei Brzezinski în Cecenia, se tatonase fezabilitatea doctrinei Gorceakov.
Rusia nu obiecta la integrarea europeană a Ucrainei. Rezerve existau mai degrabă în rândul statelor membre ale UE și, în special, cele cu influență dominantă, precum Germania și care nu vedeau cu ochi buni apariția unui concurent de dimensiunile geografice și demografice ale fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene. Pe deasupra stat slav și ortodox.
În aceste circumstanțe, se convenise, cu caracter provizoriu, dar și cu convingerea că nimic nu durează mai mult decât provizoriul, ca Ucraina să nu împartă cu UE instituțiile, respectiv forurile de decizie politică, dar să fie un stat asociat din punct de vedere economic și politic (era avută în vedere cu precădere politica externă unională), care să evolueze din punctul de vedere al ordinii legislative și administrative pe linii conceptuale convergente cu Uniunea, să creeze o vecinătate estică a acesteia sigură, democratică și guvernată de lege, fiind totodată o punte sau o placă turnantă aptă a conecta spațiul Europei politice cu cel rusesc. Prin Ucraina, UE urma să aibă acces la piața rusă, iar Rusia la piața europeană. În acest sens și în acest spirit, între UE și Ucraina urmau să se încheie un Tratat de asociere și stabilitate, un Acord de liber schimb și o Convenție pentru eliminarea vizelor de călătorie.
O atare abordare a atras sau a presupus și proclamarea principiului potrivit căruia integrarea europeană a Ucrainei era cu atât mai fezabilă cu cât relațiile dintre UE și Rusia erau mai bune, în timp ce parteneriatul dintre UE și Rusia era cu atât mai fezabil cu cât relațiile dintre Ucraina și Rusia erau mai bune. Lansarea unui Parteneriat pentru dezvoltare între UE și Rusia, care avea ca scop atât cooperarea economică ruso-europeană, cât și, prin liberalizarea accesului la tehnologie și la piața investițiilor, odată cu garantarea securității energetice a UE, debarasarea Rusiei de statutul de putere petro-dependentă, a fost expresia concretă a acestei viziuni.
Evident, apărea astfel spectrul unei comunități euro-asiatice care genera o maximă indispoziție la Washington, dar europenii, dependenți din punct de vedere al securității militare de SUA, nu dădeau semne că apropierea de Rusia avea ca scop îndepărtarea de America.
Viabilitatea legăturii strategice transatlantice era menținută de ceea ce Donald Rumsfeld numea „Noua Europă”, respectiv de statele central și est europene, foste locatare ale „lagărului sovietic” (precum Polonia și România) care cereau SUA să rămână un actor european.
Rusia nu respingea această „europenizare” a politicii americane. Ceea ce nu accepta Moscova era extinderea NATO; iar asta întrucât doctrina de apărare a Rusiei era sintetizată de propoziția „nici un alt iunie 1941!”. Cu alte cuvinte, obsesia planificatorilor politicii de securitate și apărare a Rusiei era aceea de a nu mai lăsa o mare putere militară, unitară sau plurală, să se apropie de granițele sale și să poată declanșa prin surprindere un atac de mare anvergură, precum fusese lăsată Germania nazistă după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov. Amintirea dureroasă, nu numai glorioasă, a Marelui Război pentru Apărarea Patriei din 1941-1945, nu permitea Federației Ruse o altă opțiune, cu atât mai mult cu cât granița sa post-sovietică occidentală era în mare aceeași cu dezastroasa (ca demnitate și vulnerabilitate) graniță stabilită prin tratatul de la Brest-Litovsk, în 1918, în urma înfrângerii în războiul cu Reichul german.
Cine putea refuza Rusiei dreptul de a simți așa și a-și concepe astfel securitatea?! Totul era ca acest drept să poată coexista cu dreptul vecinilor și foștilor sateliți ai Rusiei (inclusiv Ucraina) de a-și construi propria securitate în condițiile fricii față de imperialismul rusesc acumulate în decursul istoriei.
ÎNTRE INTEGRAREA EUROPEANĂ ȘI INTEGRAREA EURO-ATLANTICĂ A UCRAINEI
Iată de ce, periodic, de-a lungul timpului, ecourile și impulsurile brzezinskiste se făceau iarăși simțite, concretizându-se în încercarea de a asocia integrarea europeană a Ucrainei cu intrarea ei în NATO. În deceniul 1990 și apoi până la Summitul de la București din 2008, inclusiv România, în paralel cu propria sa dorință de a deveni membru al alianței defensive politico-militare nord-atlantice, a urmărit și susținut extinderea NATO în Ucraina.
De ce România? Motivele sunt mai multe. Pe de o parte, întrucât nici o țară membră a unei alianțe militare nu vrea să fie plasată pe linia întâi a frontului. Pe de altă parte, pentru că, ținând seama de sentimentele tradițional nu tocmai bune ale ucrainenilor față de români, pentru siguranța României era bine ca ambele state să facă parte din aceeași alianță disciplinată de puterea americană, care în trecut reușise să țină în frâu disputele unor state tradițional adverse precum Turcia și Grecia sau Franța și Germania. În fine, fiindcă apartenența Ucrainei la NATO ar fi exclus o alianță viitoare ruso-ucraineană care ar fi readus Ucraina în sfera de influență a Rusiei și Rusia, indirect, la frontiera română.
Problema a fost, însă, că ori de câte ori tema intrării Ucrainei în NATO a fost abordată Rusia a transmis că pentru ea aceasta este inacceptabil, tot așa cum inacceptabilă a fost pentru SUA amplasarea de armament sovietic în Cuba vecină, și, dacă pasul va fi făcut el va însemna război, cu riscul dispariției statului ucrainean.
În anul 2007, după ce acordul de concesionare către Federația Rusă a portului Sevastopol, pentru a fi folosit ca bază a flotei militare ruse din Marea Neagră, expirase, Președintele ucrainean Viktor Ianukovici (așa zisul „pro-rus”) a explorat posibilitatea ca acesta să nu mai fie reînnoit. Încercarea s-a dovedit a fi prea temerară și concesionarea a fost prelungită în 2010 cu 25 de ani.
După ce, în 2008, la Summitul NATO de la București, sub presiune americană (susținută entuziast de România neo-cezarului Traian Băsescu), chiar dacă nu se putuse conveni asupra primirii Ucrainei și Georgiei în NATO, li se promisese, totuși, că ușa alianței le rămâne deschisă, Moscova nu mai putea renunța la Sevastopol, chiar dacă păstrarea lui însemna un conflict militar cu Occidentul euro-atlantic. Pentru ca flota rusă să nu mai existe în Marea Neagră trebuia revenit la Congresul de la Paris, din 1856, iar asta presupunea un alt război al Crimeii, de care nimeni nu avea (încă) nevoie.
Insistența Rusiei de a-și menține prezența militară în Marea Neagră, precum și de menține Ucraina și Georgia în afara NATO, ca și înghețarea crizelor inter-etnice din fostele republici sovietice caucaziene și Republica Moldova, nu mărturiseau intenția Moscovei de a reface URSS sau Imperiul Țarist, așa cum s-au grăbit să afirme autorii narativelor războinice occidentale, ci hotărârea ei fermă de a obține un statut relevant ca putere de rang superior în ordinea globală multipolară post-americană. Pentru Rusia aceasta nu era o problemă de orgoliu sau un plan de dominare într-o nouă sferă de influență, ci o opțiune existențială.
O SOLUȚIE PENTRU EVITAREA RĂZBOIULUI CU RUSIA ÎN VECINĂTATEA APROPIATĂ COMUNĂ: FINLANDIZAREA ȘI FEDERALIZAREA
Împinsă iarăși către realismul politic gorciakovist, Europa, prin toate principalele sale entități politice multilaterale – OSCE, Consiliul Europei și Uniunea Europeană – au adăugat politicii vizând asocierea Ucrainei simultan cu dezvoltarea parteneriatului cu Rusia, o politică trans-caucaziană de natură a evita transformarea Caucazului de sud într-o altă zonă de confruntare ruso-occidentală prin stimularea constituirii unui Commonwealth transcaucazian asociind Georgia, Azerbaidjanul și Armenia. Aceasta idee a fost văzută atât ca o soluție pentru rezolvarea conflictelor interetnice din regiune, cât și pentru crearea unei puteri regionale suficient de mari spre a-și permite neutralitatea și a ține la distanță, sub aspect geostrategic, atât Rusia, cât și SUA și UE.
Succesul unui asemenea proiect ar fi putut da un impuls și proiectului finlandizării (neutralizării) și federalizării Ucrainei, acceptat de Moscova și fără dezavantaje pentru Bruxelles; ceea ce ar fi făcut din Ucraina un vecin comun al Rusiei și NATO cu virtutea unei sfere de securitate pentru amândouă.
Unul dintre principalii promotori ai acestei politici a fost Adrian Severin (autorul textului de față) care: i. în calitate de Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE, în cursul vizitei efectuate în Caucaz, în perioada 21-29 octombrie 2001, la întâlnirile avute cu Președinții celor trei state sud-caucaziene, ca și cu președinții parlamentelor acestora și miniștrii lor de externe,
a lansat ideea cooperării regionale și a pus în discuție soluții regionale pentru depășirea conflictelor înghețate; ii. în calitate de raportor al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin Raportul privind Conceperea unui Pact de Stabilitate pentru Caucazul de sud (Doc. 11082/ 18.10.2006), urmat de adoptarea Rezoluției 1525 și Recomandării 1771, a conceput înființarea unui Commonwealth Transcaucazian sau Sud Caucazian ca piață comună de liberă circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, ca uniune monetară, economică și fiscală, precum și ca spațiu comun de justiție, securitate și dezvoltare, funcționând în condiții de neutralitate militară a regiunii, din care toate forțele străine trebuiau să se retragă, toate consacrate în cadrul unei conferințe internaționale la care ar fi trebuit constituit și un fond comun din care să fie sprijinit financiar proiectul; iii. în calitate de raportor alternativ al Parlamentului European cu privire la „Conceperea unei politici mai eficiente a UE pentru Caucazul de Sud – de la promisiuni la acțiuni” (Rezoluția 2007/2076 /INI/ 17.01.2008), ocazie cu care rezoluția și recomandarea mai înainte amintite ale Consiliului Europei au fost preluate ca bază de acțiune politică la nivelul UE.
Această abordare, ca și poziția susținută de împuternicitul Parlamentului European pentru relația cu Ucraina și raportor permanent al Parlamentului European pentru relația dintre UE și Rusia (același Adrian Severin), referitoare la finlandizarea (neutralitatea) și federalizarea (modificarea structurii politice și administrative a statului ucrainean în așa fel încât să reflecte compoziția lui etno-culturală și istoria compunerii lui din teritorii aparținând altor state) Ucrainei, au primit acordul Rusiei.
Iată linia care, atât timp cât a fost menținută a asigurat pacea regiunii și a exclus orice amenințare rusă la adresa Europei.
(Va urma)
