Reascult cu durere în suflet cântecul lui Tudor Gheorghe, pe versurile excepționale ale poeziei „Dansează ursul românesc” de Mihai Beniuc, unul dintre marii poeți români ai secolului al XX-lea. Mihai Beniuc a publicat poezia „Ursul românesc” (cunoscută și sub titlul „Dansează ursul românesc”) în anul 1938. Poezia a fost inclusă în volumul său de debut, numit „Cântece de pierzanie”, apărut la Editura ”Miron Neagu” din Sighișoara. Scrisă în perioada interbelică, opera reprezintă o alegorie poetică profundă, inspirată din istoria aspră a Transilvaniei, unde românii au fost supuși, timp de sute de ani, „boierilor” străini. Astăzi, poezia este o alegorie a situației tragice a poporului român și a României în contextul unui control de tip neocolonial. Ursul este totemul unui popor român, cândva liber și mândru, care, odată ținut în lanțuri și de rât, devine un simbol al înlănțuirii și umilinței naționale. E o poezie tristă, dureroasă și actuală. ”Boierii” de astăzi nu mai sunt grofii bogați și îmbuibați, ci trimișii celor puternici, care ne țin „totemul” libertății în lanțuri și în obidă, ca să „dansăm” doar așa cum vor ei.
În versurile „Dansează ursul românesc”, Mihai Beniuc construiește, de fapt, o alegorie socială și politică de o actualitate înfiorătoare: ursul dresat devine imaginea unui popor constrâns să joace după voia altora. Spectacolul are loc în mijlocul orașului, unde mulțimea râde și petrece, iar „boierul” plătește un leu pentru a privi parada, care i se reflectă diabolic pe față. În spatele veseliei apar însă suferința și lipsa de libertate ale animalului. „Boierul” este trimisul celui din afară, aflat pe marginea jocului, care întreține, cu plata sa de „un leu”, jocul românilor ce-și umilesc și înfrâng totemul, simbolul spiritului sălbatic și liber, care acum, după două mii de ani, „joacă” așa cum vor dresorii. Ursul din noi – reprezentând libertatea – este înlănțuit
„Oraşul rîde şi petrece
Vuieşte în chiot
urlă strada
boierul dă un leu cînd trece
prin faţa lui jucînd parada
dansează ursul….. românesc”
”Urlă strada” îmi aduce aminte de cartea mărturisitorului Nicolae Purcărea – ”Urlă haita”. Contrastul dintre atmosfera zgomotoasă — „rîde şi petrece”, „vuieşte în chiot”, „urlă strada” — și starea ursului creează o ironie amară. Cei din jur văd un divertisment. însă cititorul observă o ființă slabă, ținută în frâu și obligată să danseze. Astfel, poezia pune în discuție nepăsarea publicului față de suferința celui transformat în spectacol de circ și „insula plăcerii”. Îmi amintește și de un vers al lui Adrian Păunescu – „râdeți voi de voi” (Chaplin). Tema centrală este înrobirea și rezistența unui popor mândru, astăzi îngenuncheat. Ursul nu este doar un animal dresat, ci un simbol totemic al românului supus, lipsit de libertate și obligat să se conformeze. Românul a devenit sclavul „spectacolului” și al „boierilor” din afara jocului, care îl întrețin și îl plătesc. Versurile „de 2000 de ani dansează” amplifică simbolul, sugerând o suferință îndelungată, transmisă de-a lungul istoriei. Fără ieșire în ”urletul haitei”.
„e mare ridicată-n labe şi blîndă fiara fioroasă
prin blană-i numeri coaste slabe,
dar nu se lasă nu se lasă… danseaza ursul românesc
prin nas le-au petrecut verigă
dar tot mai mormăie urîtul..
mai mormăie
dar nu prea strigă că-i trage cu veriga rîtul
dansează… ursul românesc”
Ursul costeliv simbolizează slăbirea puterilor totemice ale unui neam cândva liber. Mențiunea că ursul „l-au prins de pui în miez de codru” sugerează desprinderea lui de mediul firesc și de libertatea originară. „Codrul”, spațiu al naturii și al independenței, rămâne doar o amintire spre care animalul se întoarce în vis. Românul, răpit din arhetipul său de „codru frate cu românul”, devine, în orașul cosmopolit, asemenea ursului: un înlănțuit fără voință, care joacă pe bani, adică la comandă. Afirmația „dar să mai scape nu e modru” exprimă sentimentul captivității fără ieșire. Portretul ursului reunește forța și vulnerabilitatea: este „mare ridicată în labe”, dar și „blîndă fiara fioroasă”; prin blană i se văd „coaste slabe”. Antiteza dintre aparența impunătoare și slăbiciunea fizică îl face un simbol al unei puteri înăbușite. El pare fioros, dar este, de fapt, o victimă. Detaliul verigii trecute prin nas, precum și amenințarea că aceasta „trage […] rîtul”, fac vizibil mecanismul constrângerii. Ursul mormăie, dar „nu prea strigă”: revolta există, însă este redusă la tăcere prin forță. Deci ”mămăliga nu explodează”?
„de 2000 de ani dansează, l-au prins de pui în miez de codru
hei codrul ăla-l tot visează dar să mai scape nu e modru
dansează…
ursul românesc
oraşul rîde şi petrece vuieşte în chiot
urlă strada”
Poezia opune dramatic cele două planuri: spectatorii, care se distrează și privesc parada, și românii, care își acceptă condiția de „femeie gârbovă” și supusă. Ursul este, în versuri, de fapt „spiritul de libertate încătușat”. Poporul execută un dans impus și îndură durerea subjugării și umilința. Repetarea versului „dansează ursul românesc” capătă, prin context, un sens ironic. Dansul nu înseamnă bucurie, ci supunere. Verbul „dansează” devine imaginea unei conduite impuse, în care ursul trebuie să se miște după regulile dresorului, în timp ce publicul transformă suferința lui în spectacol. „Boierul” poate fi interpretat ca simbol al puterii și al privilegiului: el plătește puțin pentru a participa la spectacol, fără să pară preocupat de condiția celui exploatat. Prin acest personaj și prin reacția mulțimii, textul critică atât abuzul, cât și pasivitatea celor care asistă la el. E o complicitate între ”haita care urlă” și ”boierul care plătește” (turcul plătește – străinul plătește spectacolul).
„boierul dă un leu
cînd trece
prin faţa lui jucînd parada
dansează …. ursul românesc”
Poezia este construită din strofe cu ritm alert, susținut de versuri scurte și de repetiții. Refrenul „dansează ursul românesc” revine ca o formulă de spectacol, dar și ca o sentință dureroasă. Situația se repetă, iar captivitatea continuă. Reluarea aproape identică a începutului spre final sugerează un cerc închis, din care ursul nu reușește să iasă. Poporul român nu se mai poate întoarce la totem, ca simbol al libertății și al neînfrângerii. Limbajul este direct, oral și expresiv. Verbele dinamice — „rîde”, „petrece”, „vuieşte”, „urlă”, „dansează” — evocă agitația mulțimii gregare și nonimului, în timp ce imaginea ursului slăbit și înfrânat creează o tensiune dramatică. Exclamațiile și repetițiile dau textului o sonoritate apropiată de cântec și de strigătul popular.
Concluzionând „Dansează ursul românesc” de Mihai Beniuc folosește imaginea unui animal dresat pentru a exprima condiția unui popor ținut în captivitate și supus unor forțe care îi controlează mișcările. Sub aparența unui spectacol vesel se ascund constrângerea, suferința și dorul de libertate. Refrenul devine astfel o ironie amară pentru tot românul: ursul dansează, dar nu fiindcă vrea, ci fiindcă nu are voie să se oprească. Ca urmare, reîntoarcerea la ursul totemic este o stare de necesitate. Să facem din urs un etnonim. La români se întâlnește destul de des numele ”Ursu”. Este o poezie tristă, chiar dramatică, scrisă de Mihai Beniuc în 1938 și foarte actuală astăzi. Fiecare dintre noi este „ursul care dansează” la comanda „boierilor”, fără să găsească puterea renașterii și a ruperii lanțurilor, pentru a se întoarce la totem, la spiritul liber din vremea când eram înfricoșători și respectați în „miez” de codru, care întotdeauna a fost frate cu românul. Suferința înfiorătoarea după setea de libertae pierdută a ursului ne face să ne simțim solidari cu totemul, care trebuie să renască, sălbatic și înfricoșător din ”pădurea nebună” (teleorman) pentru a supraviețui în libertate poporul. Doar fără lanțuri este demn și liber.
Ionuț Țene
sursă: napocanews.ro
