Autor: Prof. Glenn Diesen
Teoria liberală sugerează că interdependența economică creează pace, deoarece ambele părți câștigă economic din relațiile pașnice. Cu toate acestea, teoria liberală este una total defectuoasă, deoarece presupune că statele acordă prioritate câștigului absolut (ambele părți câștigă și nu contează cine câștigă cel mai mult). În realitate, din cauza competiției de securitate din sistemul internațional, statele trebuie să se concentreze pe câștigul relativ (cine câștigă mai mult). După cum a recunoscut Friedrich List: „Atâta timp cât există diviziunea rasei umane în națiuni independente, economia politică va fi la fel de adesea în contradicție cu principiile cosmopolite”. [1]
În toate relațiile interdependente, o parte este întotdeauna mai dependentă decât cealaltă. Interdependența asimetrică dă putere statului mai puțin dependent să stabilească condiții economice favorabile și să obțină concesii politice de la unul mai dependent. De exemplu, UE și Moldova sunt interdependente, dar interdependența asimetrică are ca rezultat că UE își păstrează autonomia și câștigă influență.
„Echilibrul dependenței” se referă la o înțelegere geoeconomică a echilibrului realist de putere. Într-un parteneriat interdependent asimetric, partea mai puternică și mai puțin dependentă poate extrage puterea politică. Partea mai dependentă are, prin urmare, stimulente sistemice pentru a restabili echilibrul dependenței prin sporirea autonomiei strategice și diversificarea parteneriatelor economice pentru a reduce dependența de actorul mai puternic.
Rivalitatea geoeconomică presupune concurența pentru putere prin denaturarea simetriei în cadrul parteneriatelor economice interdependente pentru a spori atât influența, cât și autonomia. Cu alte cuvinte, asta înseamnă a te face mai puțin dependent de alții, în timp ce crești dependența altora. Diversificarea parteneriatelor economice poate reduce propria dependență de un stat sau regiune, în timp ce afirmarea controlului asupra piețelor strategice diminuează capacitatea altor state de a diversifica și de a-și reduce propria dependență.
Fundația Geoeconomică pentru Dominația Occidentală
Dominația geoeconomică de secole a Occidentului este produsul interdependenței asimetrice prin dominarea noilor tehnologii, a piețelor strategice, a coridoarelor de transport și a instituțiilor financiare.
După dezintegrarea Imperiului Mongol, coridoarele de transport terestre ale vechiului Drum al Mătăsii, care alimentaseră comerțul și creșterea, au dispărut. Ulterior, puterile maritime occidentale au devenit proeminente, încă de la începutul anilor 1500, prin afirmarea controlului asupra principalelor coridoare de transport maritim și înființarea „Imperiilor Porturilor Comerciale”. Puterile navale de frunte, cum ar fi Marea Britanie, au fost, prin urmare, istoric mai înclinate spre comerțul liber, deoarece aveau mai mult de câștigat și riscau mai puțin controlând rutele comerciale. Tacticile maritime ale lui Alfred Thayer Mahan la sfârșitul anilor 1800 s-au bazat pe acest raționament strategic, deoarece controlul oceanelor și a continentului eurasiatic de la periferie a pus bazele puterii militare și economice a SUA.
Progresele din Revoluția Industrială au creat un echilibru al dependenței, mult în favoarea Occidentului. Adam Smith a remarcat că descoperirile Americii și Indiilor de Est au fost „cele două cele mai mari și mai importante evenimente înregistrate în istoria omenirii”. [2] Cu toate acestea, el a recunoscut, de asemenea, că această concentrare extremă a puterii în Europa a creat o relație distructivă de exploatare:
„Totuși, pentru indigeni, atât din Indiile de Est, cât și din Indiile de Vest, toate beneficiile comerciale care ar fi putut rezulta din acele evenimente au fost scufundate și pierdute în nenorocirile îngrozitoare care au avut loc. Aceste nenorociri, totuși, par să fi apărut mai degrabă dintr-un accident decât din cauza acelor evenimente în sine. La momentul special în care au fost făcute aceste descoperiri, europenii aveau superioritatea forței, astfel încât aceștia au fost capabili să comită cu impunitate orice fel de nedreptate în acele țări îndepărtate”. [3]
Samuel Huntington are o viziune similară:
„Timp de patru sute de ani, relațiile inter-civilizaționale au constat în subordonarea altor societăți față de civilizația occidentală… Sursa imediată a expansiunii occidentale a fost, însă, tehnologică: inventarea mijloacelor de navigație oceanică pentru a ajunge la popoare îndepărtate și dezvoltarea capacităților militare pentru cucerirea acelor popoare… Occidentul a câștigat lumea nu prin superioritatea ideilor, valorilor sau religiei sale (la care puțini membri ai altor civilizații au fost convertiți), ci, mai degrabă, prin superioritatea sa în aplicarea violenței organizate. Occidentalii uită adesea acest fapt; neoccidentalii, nu”. [4]
După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au devenit hegemon, datorită puterii sale militare, dar și a celei geoeconomice constând în ponderea sa mare în PIB-ul global, superioritatea tehnologică, dominația industrială, instituțiile Bretton Woods, controlul asupra piețelor/resurselor strategice și control asupra coridoarelor cheie de transport.
De la Casa europeană comună a lui Gorbaciov la „Europa Mare”
După dispariția comunismului, Rusia și-a propus să se integreze cu Occidentul pentru a forma o „Europă Mare”, bazată pe conceptul lui Gorbaciov de „Cămin european comun”. Dezvoltarea economică și prosperitatea au necesitat integrarea cu Occidentul ca principal centru economic al sistemului internațional.
Cu toate acestea, americanii și europenii au fost reticenți în a accepta o Europă Mare. Occidentul și-a propus să construiască o nouă Europă fără Rusia, ceea ce a necesitat revigorarea politicii de bloc. Ultimatumul către Rusia a fost fie să accepte o poziție subordonată ca ucenic permanent al Occidentului, fie să fie izolată și astfel să devină subdezvoltată, din punct de vedere economic, și irelevantă. Occidentul a sprijinit doar instituții europene precum NATO și UE, care au sporit progresiv puterea de negociere colectivă a Occidentului pentru a maximiza interdependența asimetrică cu Rusia. A face Rusia să se supună instituțiilor europene acolo unde Rusia nu are un loc la masă este posibil în condiții de interdependență asimetrică extremă. Cooperarea presupune, ulterior, concesii unilaterale, iar Rusia ar trebui să accepte deciziile Occidentului.
Înstrăinarea Rusiei nu ar conta dacă aceasta ar continua să devină mai slabă. William Perry, secretarul american al apărării între 1994 și 1997, a recunoscut că ai săi colegi din Administrația Clinton erau conștienți de faptul că expansionismul NATO și excluderea Rusiei din Europa au alimentat furia și divergențele:
„Nu am ascultat argumentul lor [al Rusiei] și am spus că [noi] nu suntem de acord cu acel argument… Practic, oamenii cu care mă certam când am încercat să pun punctul rusesc…. răspunsul pe care l-am primit a fost într-adevăr: ‘Cui îi pasă ce cred ei? Sunt o putere de rangul aș treilea’. Și, bineînțeles, acest punct de vedere a fost transmis și rușilor. Atunci am început să alunecăm pe acea cale”. [5]
Visul unei Europe Mari a eșuat din cauza incapacității Rusiei de a crea un echilibru de dependență în interiorul Europei. Inițiativa Moscovei pentru Europa Mare a urmărit obținerea unei reprezentări proporționale la „masa” europeană. În schimb, parteneriatele nefavorabile asimetrice cu Occidentul care au urmat au permis unilateralismul occidental mascat în multilateralism, în care Occidentul își putea maximiza atât autonomia, cât și influența.
„Cooperarea” a fost ulterior conceptualizată de Occident într-un format profesor-elev/subiect-obiect, în care Occidentul ar fi un „socializator”, iar Rusia ar trebui să accepte concesii unilaterale. Declinul Rusiei ar fi fost gestionat pe măsură ce extinderea sferei de influență a UE și NATO în est diminua treptat rolul Rusiei în Europa. „Integrarea europeană” a devenit un proiect geostrategic cu sumă zero, iar statelor din vecinătatea comună li sa prezentat o „alegere civilizațională” de a se alinia fie cu Rusia, fie cu Occidentul.
Proiectul „Europa Mare” al Moscovei a fost întotdeauna destinat eșecului. Politica de „înclinare către o parte” a lui Elțin nu a fost răsplătită și împărtășită de Occident, ci a făcut Rusia vulnerabilă și expusă. Rusia și-a neglijat partenerii din est, ceea ce a lipsit Rusia de puterea de negociere necesară pentru a dezbate tema unui format mai favorabil pentru Europa. Brzezinski a remarcat că o cooperare cu Occidentul a fost „singura opțiune a Rusiei – chiar dacă tactică”, și „a oferit Occidentului o oportunitate strategică. A creat premisele expansiunii geopolitice progresive a comunității occidentale din ce în ce mai adânc în Eurasia”. [6]
Putin reformează Inițiativa Europei Mari
Elțîn a recunoscut, până la sfârșitul anilor 1990, că politica de „înclinare spre o parte” a fost exploatată de Occident și a cerut diversificarea parteneriatelor economice ale Rusiei. Cu toate acestea, nu existau puteri în Est cu intențiile sau capabilitățile de a contesta dominația occidentală. Putin a încercat să revigoreze Inițiativa Europei Mari, punând capăt erei concesiunilor unilaterale și, în schimb, întărind puterea de negociere a Rusiei. Rusia nu s-ar integra în Occident prin concesiune unilaterală, ci s-ar integra cu Occidentul ca un egal.
Moscova a început să adopte meșteșugurile economice ca instrument principal pentru restabilirea puterii rusești și să urmărească integrarea progresivă cu Occidentul. Renaționalizarea resurselor energetice a asigurat că industriile strategice ale Rusiei funcționează în interesul statului mai degrabă decât al oligarhilor, care erau curtați de Occident și aveau tendința de a folosi aceste industrii pentru a-și impune controlul asupra statului. Cu toate acestea, Occidentul a rezistat dependenței energetice de Rusia, deoarece risca să creeze mai multă simetrie în relații și chiar să ofere Rusiei o voce în Europa. Narațiunea „armei energetice” rusești a luat naștere pe măsură ce europenilor li s-a spus să reducă orice dependență de Rusia, condiție impusă pentru un Kremlin mai ascultător.
Inițiativa Eurasia Mare
Inițiativa pentru Europa Mare a Rusiei a „murit”, în cele din urmă, când Occidentul a sprijinit lovitura de stat de la Kiev, din 2014, pentru a trage Ucraina pe orbita euro-atlantică. Făcând din Ucraina o linie de front, în loc de o punte, a fost evident că orice integrare progresivă cu Europa devenise un vis utopic. În plus, sancțiunile anti-rusești au obligat Rusia să-și diversifice conectivitatea economică. În loc să încerce să rezolve criza din Ucraina prin implementarea acordului de pace de la Minsk, NATO a început să construiască o armată ucraineană pentru a schimba realitățile de pe teren. Rusia a început să se pregătească pentru o viitoare ciocnire, făcându-și economia rezistentă la sancțiuni.
Odată cu ascensiunea Asiei, Rusia a găsit o soluție. Rusia a început să se diversifice, departe de dependența excesivă de Occident, și să îmbrățișeze noua Inițiativă Eurasia Mare. În loc să fie izolată la periferia Europei, Rusia a dobândit putere și influență economică prin dezvoltarea de noi industrii strategice, coridoare de transport și instituții financiare internaționale în cooperare cu țările din Est. În timp ce Rusia este întâmpinată cu ostilitate în vestul stagnant, ea a fost îmbrățișată în estul mai dinamic. Nu numai că ambițiile Căminului european comun al lui Gorbaciov au fost abandonate, ci și politica occidental-centrică de 300 de ani, de la Petru cel Mare încoace, s-a încheiat.
Un parteneriat strategic cu China este indispensabil pentru construirea unei Mari Eurasii. Cu toate acestea, Rusia a învățat lecțiile din eșecul Europei Mari, evitând dependența excesivă de o China mai puternică din punct de vedere economic. Interdependența asimetrică care apare în cadrul unui astfel de parteneriat permite Chinei să obțină concesii politice, ceea ce ar face ca Rusia să fie insustenabilă pe termen lung. Moscova caută un echilibru al dependenței în parteneriatul său strategic cu Beijing, care presupune diversificarea parteneriatelor economice în Marea Eurasie. Deoarece China nu caută un rol hegemonic în Eurasia Mare, ea a salutat eforturile Rusiei de a-și diversifica parteneriatele economice.
În cadrul Inițiativei Europei Mari, europenii au avut acces la energie rusească ieftină și s-au bucurat de o piață rusă uriașă pentru exporturile de produse manufacturate. Mai mult, strategia geoeconomică a Rusiei de a se integra cu Occidentul a dus la un tratament preferențial pentru corporațiile occidentale. Sub Eurasia Mare, Europa va trece printr-o dezindustrializare, deoarece energia rusească ieftină și oportunitățile de piață merg către Asia, ceea ce sporește și competitivitatea Asiei față de Europa. Europenii continuă să-și incendieze propria casă cu sancțiuni nechibzuite, în speranța că acestea vor afecta și economia Rusiei. Cu toate acestea, în timp ce Europa nu se poate diversifica departe de Rusia, Rusia se poate diversifica departe de Europa.
În mod ideal, Europa ar fi unul dintre numeroșii parteneri economici ai Rusiei în Inițiativa Eurasia Mare. Reînvierea liniilor de demarcație militarizate pe continentul european îi face pe europeni să se bazeze excesiv pe SUA, iar Rusia devine prea dependentă de China. Prin urmare, este nevoie de stimulente sistemice puternice pentru a restabili o anumită conectivitate economică între europeni și ruși după Războiul din Ucraina, deși va fi într-un format al Marii Eurasii, deoarece Europa Mare nu mai poate fi reînviată.
[1] List, F. 1827. Outlines of American Political Economy, in a Series of Letters. Samuel Parker, Philadelphia.
[2] A. Smith, An Inquiry into the nature and causes of the Wealth of Nations, Edinburgh: Adam and Charles Black, 1863, p.282
[3] J. Borger, ‘Russian hostility ‘partly caused by west’, claims former US defence head’, The Guardian, 9 March 2016.
[4] S.P. Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, New York, Simon and Schuster, 1996, p.51.
[5] Ibid.
[6] Z. Brzezinski. The Choice: Global Domination or Global Leadership. Basic Books, New York. 2009. P. 102.
Articolul se bazează pe fragmente din articolul meu anterior cu același titlu: Glenn Diesen, „Russia, China and the „Balance of Dependence” in Greater Eurasia”, Valdai Discussion Club, martie 2017
sursă: glenndiesen.substack.com
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza
