Autor: Oana-Medeea Groza
Pe fondul îngrijorărilor legate de escaladarea conflictelor din vecinătatea României, de la războiul din Ucraina până la tensiunile tot mai acute din Iran, actualitatea internațională se transformă într-un flux continuu de evenimente care influențează direct securitatea, economia și poziționarea strategică a țării noastre. Ritmul alert al acestor crize sistemice amplifică incertitudinea regională, afectând comerțul exterior, cooperarea economică și viața de zi cu zi a cetățenilor români, iar România riscă să devină fie un actor marginalizat, fie un simplu spațiu de contact între puteri ce își dispută influența în zona extinsă a Mării Negre. În acest context volatil, atenția se îndreaptă tot mai mult către Franța, stat care, prin acțiunile sale din ultimul an, pare să-și contureze ambiția de a redeveni principalul vector de direcție al Uniunii Europene și unul dintre pilonii esențiali ai arhitecturii geopolitice occidentale, fapt analizat de expertul în geopolitică Ștefan Popescu, alături de geopoliticiana Daria Gușă, în cadrul emisiunii „Geopolitica Noii Lumi”, la Radio Gold FM.
Mai multe evenimente geopolitice din ultimii ani au revelat, treptat, tendința și dorința Franței de a redeveni o putere centrală în cadrul Uniunii Europene, lucru vizibil din inițiativele sale pe planul politicii externe, cum a fost, de pildă, diferențierea de SUA la summitul ONU de acum un an și faptul că francezii au luat partea palestinienilor în conflictul cu Israelul. De atunci, Emmanuel Macron a organizat și a participat la o serie de întâlniri la nivel înalt, cu lideri mondiali importanți, ai sferei puterilor emergente, precum Narendra Modi și Xi Jinping. Totodată, Franța a participat ca actor important la summitul G7 și a încercat coagularea țărilor membre ale UE în jurul unui proiect comun de securitate.
Franța încearcă, așadar, să-și redefinească rolul în Europa, printr-o strategie pe termen lung, care combină ambiția istorică, presiunile geopolitice și instinctul de supraviețuire al unei puteri tradiționale aflate în defensivă. Analistul Ștefan Popescu explică limpede că Parisul nu mai urmărește statutul de „mare putere globală”, ci acela de „putere de echilibru”, capabilă să încline balanța în momente-cheie ale competiției dintre marile centre de putere. Franța, este astăzi, prinsă între trei vulnerabilități majore: presiunea migratorie internă, pierderea influenței în Africa francofonă și ascensiunea Germaniei. „Reînarmarea Germaniei ridică pentru Franța o problemă foarte mare”, avertizează Popescu, amintind că Berlinul și-a fixat ca obiectiv anul 2039 pentru finalizarea ciclului de reînarmare: „sigur, ei explică acest lucru prin ciclurile de planificare politică, dar totuși 2039 sună foarte prost, fiind momentul marcării a 100 de ani de la intrarea în Polonia spre a o dezmembra”. În paralel, emanciparea statelor africane din zona Sahelului, care se reorientează spre Rusia și China, lovește direct în ceea ce Ștefan Popescu numește „unul dintre fundamentele statutului Franței de putere cu amprentă globală”. De aici și activismul francez în Europa, în Ucraina și în proximitatea Mării Negre, unde Parisul caută să compenseze pierderea terenului african și să rămână relevant într-un moment în care „există un risc tot mai pregnant ca puterile tradiționale să fie marginalizate”.
În acest context, România și Marea Neagră devin pentru Franța un spațiu de învățare, testare și repoziționare strategică: „prezența în România le permite să amelioreze acest minus pe care îl au forțele militare, să studieze ce înseamnă un război de mare intensitate”, spune Ștefan Popescu, adăugând că implicarea francezilor în Ucraina este și o formă de răspuns la intrarea Rusiei în Africa francofonă. Totodată, Franța privește cu rezervă tendința Statelor Unite de a trata direct cu Beijing și Moscova, fără a mai implica puterile europene: „ei observă cu foarte mare îngrijorare tendința Statelor Unite de a trata numai cu cei mari”. De aceea, Parisul încearcă să ocupe spațiile lăsate libere de Washington, în Europa de Est, în Canada, în Orientul Mijlociu, pentru a evita irelevanța strategică. În acest joc, România nu este neapărat un „gol” lăsat de SUA, ci un laborator geopolitic în care Franța își ajustează instrumentele militare, își testează capacitatea de proiecție și își pregătește poziția pentru momentul în care Europa va intra într-o nouă etapă de competiție internă și externă.
Strategia Franței în Europa de Est și în Marea Neagră se înscrie într-o logică mai largă de repoziționare globală, în care Parisul încearcă să rămână prezent în toate spațiile unde se negociază viitoarea arhitectură de securitate europeană. Așa cum subliniază geopoliticianul Ștefan Popescu, „prezența în România răspunde și acestui obiectiv de a ocupa parțial spațiul lăsat de americani și de a putea fi prezenți, angajându-se într-un raport, participând la raporturile de forță din regiune”. Franța nu vine în România ca lider, ci ca observator activ, ca actor care vrea să fie „prins în marele proces de negociere” și să nu lase spațiul strategic doar în mâinile Germaniei, Statelor Unite, Rusiei sau Turciei. În același timp, Ștefan Popescu a remarcat că „România, din păcate, este mai mult o zonă de studiu, o zonă în care se raportează la Federația Rusă”, ceea ce arată că Parisul nu vede Bucureștiul ca pe un partener de echilibrare, ci ca pe un punct de sprijin într-o regiune disputată de puteri mai mari. De aceea, Franța își concentrează resursele limitate pe parteneriate strategice cu state care îi pot oferi câștiguri geopolitice imediate: Polonia (tratatul de la Nancy), Ungaria (acordul strategic pregătit), statele nordice (cooperare inclusiv nucleară), Marea Britanie, India, Indonezia, Canada.
În Africa, Franța renunță la logica bazelor militare clasice și trece la „dezvoltarea unor rețele politico-militaro-economice”, încercând să recupereze terenul pierdut în Sahel. Toate acestea arată că Parisul operează cu o hartă globală, nu regională, iar România intră în această hartă doar ca spațiu de prezență, nu ca spațiu de investiție strategică profundă. În paralel, competiția cu Germania rămâne axul central al politicii franceze: Parisul are imaginație geopolitică, inițiativă și o viziune globală, în timp ce Berlinul are resurse financiare, ambiția de a deveni „prima putere militară convențională și tehnologică a continentului”, dar este fragil politic și afectat de dezindustrializare. Franța încearcă să lărgească proiectul european tocmai pentru a dilua greutatea Germaniei, adăugând Turcia, Caucazul de Sud, Asia Centrală, Kazahstanul, spații care îi permit să fie prezentă în negocierile cu Rusia și să-și extindă libertatea de mișcare. În acest context, relația Europei cu China devine inevitabilă: Germania este mai vulnerabilă la competiția chineză, Franța are un capitalism controlat de stat, iar retorica anti-China este „decuplată de realitate”, după cum apreciază Ștefan Popescu. Cooperarea cu Beijingul va fi necesară, dar dificil de echilibrat, iar Europa va trebui să accepte că nu mai poate dicta regulile jocului global. În final, atât Franța, cât și Germania sunt puteri cu probleme structurale, iar divorțul lor strategic arată că Europa riscă să devină „un teritoriu de dispută” între puteri extra-europene. România, prinsă între aceste dinamici, rămâne un spațiu în care Franța este prezentă, dar nu angajată pe termen lung, iar autoritățile române încearcă, pe bună dreptate, „să îi convingă pe americani să rămână aici”.
Episoadele din noul sezon al emisiunii „Geopolitica Noii Lumi”, moderată de Daria Gușă, pot fi urmărite săptămânal, joia, pe Radio Gold FM, începând cu ora 13. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, pe contul de YouTube Radio Gold FM Romania dar și pe platforma goldtv.ro
