AcasăExterneVăduva lui Steve Jobs e “eminența cenușie” a Kamalei Harris!
Data publicării: octombrie 1, 2024 11:03

Văduva lui Steve Jobs e “eminența cenușie” a Kamalei Harris!

Data publicării: octombrie 1, 2024 11:03

DISTRIBUIE:

Puține personalități au cultivat o prietenie mai importantă cu Kamala Harris, acum candidatul democrat la Președinția Statelor Unite, decât Laurene Powell Jobs, care a fost căsătorită timp de decenii cu unul dintre cei mai renumiți antreprenori americani, Steve Jobs, omul de la Apple. Văduva lui Steve Jobs este una dintre armele secrete ale Kamalei Harris, scrie agenția The New York Times.

Când Kamala Harris a depus jurământul ca senator al SUA în ianuarie 2017, a pozat pentru o fotografie obișnuită la Capitoliu, împreună cu familia ei. Apoi, ea i-a cerut viitorului ei șef, Joe Biden, o favoare: să îi mai îngăduie o fotografie.

„Haideți, toată lumea”, a spus doamna Harris, făcând cu mâna altor 12 persoane. „Familia mea extinsă este aici”. Primul membru al anturajului ei care s-a apropiat de Biden s-a întâmplat să fie unul dintre cei mai bogați oameni din lume: Laurene Powell Jobs.

Filantropul care controlează o avere în valoare de peste 11 miliarde de dolari a stat chiar în spatele umărului drept al lui Biden, alăturându-se celei mai bune prietene a Kamalei Harris și altor persoane din cercul său intim. Biden a profitat de cele 60 de secunde râvnite cu Powell Jobs, întrebând despre fiul ei și vorbind despre ambițiile sale în domeniul cercetării cancerului.

O prietenie veche de 20 de ani

Ceea ce le leagă este o prietenie care durează de douăzeci de ani, timp în care Powell Jobs a fost confidenta, consiliera și finanțatoarea vicepreședintei actuale și candidată a democraților la alegerile prezidențiale din noiembrie. Acum, odată cu candidatura lui Harris, cea mai bogată femeie din Silicon Valley apare ca un protagonist puternic din culise, mai ales că văduva lui Steve Jobs a donat milioane de dolari unei organizații care o sprijină pe Harris.

Personalul vicepreședintelui o numește „L.P.J.” și nu există dubii că Laurene Powell Jobs va avea o mare influență, sau cel puțin acces, la o potențială Administrație Harris. Timp de două decenii, Powell Jobs și vicepreședinta au frecventat aceleași cercuri din Silicon Valley și au participat reciproc la evenimentele de familie: Powell Jobs a fost unul dintre cei 60 de invitați la nunta lui Harris cu Doug Emhoff, iar vicepreședinta a fost invitată anul acesta la nunta fiului lui Powell Jobs.

„Sunt o capitalistă. Cred în piața liberă”, a declarat Kamala Harris în timpul unui discurs pe care l-a ținut la Clubul Economic din Pittsburgh, unde și-a prezentat mai detaliat planul economic. „Primul pilon” va fi reducerea costurilor: în ciuda progreselor, pentru americani „costul vieții continuă să fie încă prea mare”, a subliniat ea. „Al doilea pilon” este „investiția în inovare și antreprenoriat”, în timp ce obiectivul celui de-al treilea este ca America să devină lider mondial în noile tehnologii.

Rol în scoaterea lui Biden din cursa electorală

Ea a jucat un rol ascuns, dar esențial, în scoaterea lui Biden din cursa pentru Casa Albă, ceea ce a deschis calea pentru o candidatură a lui Harris.

„Laurene are un dar pentru prietenie, în special pentru prietenii vechi – ea este loială tribului”, a declarat David Bradley, care a vândut revista The Atlantic companiei doamnei Powell Jobs, Emerson Collective. „Kamala Harris face parte din acest cerc de prieteni”.

Darren Walker, președintele Fundației Ford, s-a aflat toamna trecută la un dineu la Washington, alături de Powell Jobs, Harris și Doug Emhoff, soțul Kamalei Harris. Femeile, își amintește el, păreau deosebit de în largul lor. „Era reședința vicepreședintelui”, a spus el, „dar ele stăteau pe canapea ca niște prietene vechi”. La pește și legume africane, a spus Walker, au discutat despre artă și au povestit despre călătoriile lor recente în Africa.

„Nu s-a menționat niciun lider politic”, a spus el. „Nimeni nu l-a menționat pe Trump. Nimeni nu l-a menționat pe președinte”.

Politicienii folosesc adesea cuvântul „prieten” pentru a descrie patronii care le pot susține campaniile și carierele. Nici doamna Harris, nici doamna Powell Jobs, care își protejează cu zel intimitatea, nu au dorit să comenteze pentru jurnaliștii care au scris articolul din The New York Times. Dar, în interviuri, mai multe persoane care cunosc bine legătura dintre ele au descris o prietenie autentică, construită pe baza unei filosofii politice comune, a unui interes pentru artă și cultură și a provocărilor lor ca femei aflate în lumina reflectoarelor.

Prima donație

Powell Jobs a donat 500 de dolari pentru prima candidatură a Kamalei Harris la funcția de procuror districtual din San Francisco în 2003. În anul următor, au participat la Marșul pentru viața femeilor din Washington, D.C., făcând parte dintr-un grup de femei lider din Bay Area, își amintește Andrea Dew Steele, care a organizat grupul. „Ea a fost de ajutor la începutul carierei lui Kamala”, și-a amintit Dew Steele.

Femeile și-au petrecut următoarele două decenii călătorind printre elitele din Silicon Valley. Au participat una la evenimentele de familie ale celeilalte. Chiar și atunci când cariera Kamalei Harris a dus-o pe aceasta în Sacramento și Washington, au mers împreună în călătorii personale, uneori Harris zburând cu avionul privat al Laurenei Powell Jobs. Au acordat prioritate meselor individuale atunci când s-au aflat în același oraș: au fost văzute împreună la Quince, localul din San Francisco, și au fost văzute odată discutând cu Rupert Murdoch la restaurantul de lux Nobu Malibu.

Revenirea doamnei Powell Jobs în viața publică și politică în anii care au urmat de la moartea soțului ei, în 2011, din cauza cancerului, a fost prudentă și deliberată. Ea a început să facă donații politice mai mari și să facă lobby la Washington, presându-l pe președintele Barack Obama cu privire la educație în cadrul unei întâlniri cu ușile închise cu alți miliardari din domeniul tehnologiei în timpul campaniei sale de realegere din 2012, potrivit unei persoane care a fost prezentă în sală atunci.

Powell Jobs era, la fel ca răposatul ei soț, o enigmă – dar avea ambiții mari. Politicienii au început să o caute. Michelle Obama a invitat-o să stea în loja ei în timpul discursului lui Obama despre Starea Uniunii în 2012. Hillary Clinton a cultivat-o, iar Powell Jobs a găzduit un eveniment de 20 de persoane, cu 200.000 de dolari de persoană, pentru campania prezidențială din 2016 a lui Hillary Clinton. Ea a legat o prietenie cu Kevin McCarthy, fostul președinte republican al Camerei Reprezentanților.

Cu toate acestea, expansiunea imperiului doamnei Powell Jobs, vast chiar și printre miliardarii ambițioși din Silicon Valley, este uneori un obstacol. Cumpărarea aproape totală a The Atlantic de către Powell Jobs în 2017 a făcut-o uneori să fie reticentă în a se implica mai mult în politică. Ea le-a spus altor democrați că, în calitate de proprietar de facto al unei mari companii media – Powell Jobs chiar și-a încercat norocul în jurnalism, intervievând-o pe Harris pentru un eveniment găzduit de The Atlantic – nu ar trebui să fie un actor partizan cu drepturi depline, spre frustrarea unora din echipele ei și a Kamalei Harris. Ea a refuzat să ajute în mod semnificativ candidatura prezidențială a lui Harris în 2019.

Dezbaterea Biden-Trump a făcut-o să se implice

Powell Jobs a vizitat Casa Albă în mandatul Biden-Harris de nouă ori, dar nu a iubit întotdeauna administrația.

Primii ani ai mandatului de vicepreședinte al Kamalei Harris au fost deosebit de dificili, deoarece a fost criticată pentru eforturile sale privind imigrația ilegală și au existat relatări despre nemulțumire în rândul personalului său. Potrivit unei persoane care a fost informată cu privire la această relație, ea s-a sprijinit frecvent pe Powell Jobs, făcându-i confidențe cu privire la impactul pe care îl avea examinarea publică, iar Powell Jobs i-a împins pe alți democrați să o apere mai viguros.

Dar relația doamnei Powell Jobs cu Biden a fost mai complicată. Aceasta a fost un acționar majoritar la Apple și Disney și s-a arătat deranjată de unele poziții politice ale lui Biden, pe care le consideră antitehnologie. Ea și-a exprimat frustrarea față de ceea ce a considerat a fi retorica ostilă a președintelui cu privire la oamenii bogați și Silicon Valley.

Apoi a urmat dezbaterea din iunie.

După performanța dezastruoasă a lui Biden în fața fostului președinte Donald J. Trump, Powell Jobs și-a exprimat față de alți donatori democrați importanți îngrijorarea profundă cu privire la capacitatea lui Biden de a câștiga alegerile. Unul dintre principalii săi consilieri, David Simas, un fost membru al personalului lui Obama care îi supraveghează cercetarea politică, a distribuit altor donatori date despre focus-grupuri și sondaje care descriau un tablou dezastruos. Mai mulți donatori au declarat că cercetările domnului Simas i-au încurajat să se mobilizeze împotriva lui Biden.

În timp ce Biden insista că nu va părăsi cursa, Harris a încercat în liniște să își analizeze opțiunile și să navigheze prin politica sensibilă a momentului. Printre cei la care a apelat pentru consiliere s-a numărat și Powell Jobs.

După câteva săptămâni, Powell Jobs a participat la Convenția Națională Democrată de la Chicago, stând uneori în loja exclusivistă a familiei și prietenilor Kamalei Harris și asistând la acceptarea oficială a nominalizării partidului pentru funcția de președinte.

sursă: digi24.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img