Astăzi, generația mea merge, de voie, de nevoie, la Catena – farmacia inimii. Acum cincizeci de ani mergea, tot pentru inimă, de bunăvoie, la Cenaclul Flacăra. Nu ne obliga nimeni, nu ne încolona niciun profesor sau activist pentru a umple Sala Polivalentă. O făceam în căutarea speranței, fiindcă speranța nu se dădea pe cartelă și nu era prevăzută în planul cincinal. Și totuși, apărea când te așteptai mai puțin: strecurată discret în paginile unui roman de Marin Preda, Constantin Țoiu sau Petru Popescu, într-un cântec ori într-o poezie șoptită la primul cenaclu de la Teatrul „Ion Creangă” sau cântată, mai târziu, de o sală întreagă prin orașele țării.
Oamenii din mahalaua copilăriei mele nu-i iubeau pe comuniști și cu atât mai puțin pe sovietici. Mama văzuse, la aprozarul de la colțul străzii – de fapt, un mic centru de achiziție –, cum soldații de ocupație puseseră armele la ceafa unor tineri. I-a salvat Maidanek, gestionarul, un om de toată isprava, care îi ajuta pe toți grădinarii și zarzavagiii din cartier să-și vândă marfa. Fusese în lagăr și vorbea rusește, astfel că tinerii au scăpat doar cu spaima. Unii, mai glumeți, spuneau că rușii ne sunt cumnați, fiindcă o țin pe sora noastră, Basarabia, așa cum Zmeul Zmeilor o ținea pe Ileana Cosânzeana.
Dej îi invitase politicos, la sfârșitul anilor ’50, să închidă ușa după ei la plecare. Nu cred că le-a plăcut invitația, fiindcă, după o vizită la Moscova, a plecat și el dintre noi, răpus de un cancer galopant. A venit apoi Piticul, Nea Nicu, Pingelică, devenit mai târziu Geniul Carpaților și Tovarășul, care a schimbat definitiv macazul. La început, lumea a privit cu neîncredere. Însă primii ani, culminând cu 1968, cu „primăvara de la Praga” și lecția de demnitate românească, au udat, asemenea unei ploi mult așteptate, răsadurile speranței.
Deținuții politici fuseseră eliberați. Comunismul de mâine devenea socialismul de azi. Nimeni nu se îndestula, dar nici nu murea de foame. Ne păcălea cineva? Poate. Dar ne păcălea frumos: ne trimitea în tabere, ne organiza concerte, ne deschidea, timid, o fereastră către o altă lume. Oamenii aveau atunci ceva ce astăzi nu găsești nici măcar la Catena: de doi bani speranță.
Și astfel, un poet – un bolovan de om, intempestiv, vulcanic, negustor de cuvinte, ziarist format în școala lui Pamfil Șeicaru – a creat o grădină a speranței, pe care a numit-o Cenaclul Flacăra.
În cuvintele lui Adrian Păunescu, realismul socialist era răstălmăcit până la limita acceptabilului. Vorbele peltice, dar curajoase, ale „cârmaciului suprem” erau îmbrăcate într-un limbaj care să lase speranța vie. Utopia comunistă căpăta, prin vocea poetului, credibilitatea lui Zorba în fața dezastrului. A criticat acolo unde a putut, a lăudat atunci când câinii de pază îl înconjurau amenințător, a plâns după „Basarabia pe cruce” și după Bucovina lui Eminescu.
Anii au trecut, iar istoria și-a schimbat judecătorii. Astăzi, mulți privesc acea epocă doar prin lentila ideologiei și uită oamenii care au trăit-o. Uită că, într-o lume cenușie, orice fereastră deschisă spre cultură devenea un orizont. Cenaclul Flacăra nu a învins comunismul, dar, pentru milioane de tineri, a învins, fie și pentru câteva ore, frica, resemnarea și sentimentul că nu mai există viitor. Cei care n-au trăit acele vremuri confundă adesea compromisurile cu capitularea și uită că, uneori, singura formă de rezistență posibilă era aceea de a păstra vie speranța. Cenaclul Flacăra nu a fost o revoluție, dar nici simpla anexă culturală a regimului. A fost o tribună pe care s-au spus lucruri ce nu se puteau spune oriunde și un loc în care milioane de tineri au simțit că România înseamnă mai mult decât lozinci și congrese.
Astăzi, cei care și-au făcut o profesie din a vântura hârdăul cu rahat al istoriei încearcă să-l coboare de pe piedestal și să-l răstignească pentru vina de a fi vândut speranță. Fără a fi ei înșiși fără de păcat, aruncă piatra în numele neo-marxismului și al progresismului.
Dar poeții au un avantaj asupra demolatorilor: nu mor odată cu ei. Din eternitate, Adrian Păunescu le răspunde și astăzi:
„Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea
acelora ce merg spre monumente,
mă vor călca-n picioare, mă vor tunde,
mă vor ceda-nscenării indecente.
Nu-i loc de mine, n-are loc porumbul
să crească și să vină în hambare
de-acest poet retoric și habotnic
care-a ajuns în glume populare.
Nu-i loc de mine; dacă zic de bine
sunt bănuit de fals și lingușire,
când zic de rău, mi-atribuie tot răul
și lipsa de statornică iubire.
Nu-i loc de mine, de-aia moare lumea,
de-aceea sunt în Orient zâzanii,
din pricina-ngâmfării mele slute
și-au părăsit comunele țăranii.
Nu-i loc de mine, sunt motivul tainic
din care cresc nevoile și prețul,
când tac, sunt laș, când spun, doresc profituri
și-n general o fac pe îndrăznețul.
Nu-i loc de mine, n-am un colț aiurea
să mă retrag, să beau cu pădurarii,
să nu mă mai înjure toți mai micii,
să nu mă mai bârfească toți mai marii.
Nu-i loc de mine, sunt diversiunea
cu care negurile vă reprimă,
mai bine faceți pace pretutindeni,
scăpați-ne de fraudă și crimă.
Nu-i loc de mine, dar mă simt în stare
să nu fiu printre cei care conspiră,
ci să mă trag scârbit la melci în coarne,
la morți în groapă, la Orfeu în liră.”
(„Eu, diversiunea”, din volumul Iubiți-vă pe tunuri, 1981)
sursă: cotidianulhd.ro
