Autor: Aurel Badea
Anunțul Administrației Prezidențiale potrivit căruia consultările bilaterale la nivel înalt vor avea loc „în contextul împlinirii a patru ani de la declanșarea de către Rusia a războiului de agresiune împotriva Ucrainei” este mai mult decât o simplă formulare diplomatică neinspirată. Este, de fapt, simptomul unei politici externe care pare să fi renunțat la ideea de interes național și s-a refugiat într-un limbaj ceremonial și conformist.
Diplomația nu este un ritual comemorativ. Diplomația este negociere de interese.
În mod normal, vizitele bilaterale la nivel înalt sunt organizate pentru a produce rezultate concrete: acorduri economice, proiecte strategice, investiții, securitate energetică sau cooperare militară. Ele sunt instrumente prin care statele își apără și își promovează interesele.
În cazul de față însă, justificarea oficială a întâlnirii nu face nicio referire la obiective concrete pentru România. Nu se vorbește despre infrastructură strategică, despre securitatea Mării Negre, despre rolul portului Constanța, despre protejarea agriculturii românești sau despre proiectele energetice din regiune.
În schimb, ni se spune că întâlnirea are loc „în contextul împlinirii a patru ani de la declanșarea războiului”.
Cu alte cuvinte, politica externă a României pare să fi devenit o succesiune de ceremonii simbolice.
Problema nu este condamnarea agresiunii Rusiei. Aceasta este o poziție legitimă și asumată de majoritatea statelor europene. Problema este că această condamnare a devenit aproape singura substanță a discursului diplomatic românesc.
România, stat aflat pe flancul estic al NATO și la frontiera Uniunii Europene cu zona de conflict, ar trebui să aibă una dintre cele mai articulate strategii regionale din Europa.
Avem Dunărea, avem Marea Neagră, avem portul Constanța, avem infrastructura energetică, avem coridoarele logistice prin care circulă mărfurile și cerealele din Ucraina.
Toate aceste elemente ar trebui să fie teme centrale ale diplomației românești.
Dar ele lipsesc aproape complet din comunicarea oficială.
În schimb, Cotroceniul preferă un limbaj moralizator și simbolic, în care diplomația este prezentată ca o formă de comemorare geopolitică.
Această abordare este problematică din două motive.
Primul este lipsa unei agende vizibile de interes național.
În ultimii ani, România a suportat costuri economice reale ale războiului din Ucraina. Prețurile la energie au crescut. Agricultura românească este afectată de importurile masive de cereale. Infrastructura de transport este suprasolicitată. Bugetul apărării a crescut rapid.
În aceste condiții, orice întâlnire diplomatică majoră ar trebui să fie centrată pe modul în care aceste costuri pot fi compensate și transformate în oportunități strategice pentru România.
Al doilea motiv este percepția publică.
Pentru cetățeanul român, mesajele venite de la Cotroceni par din ce în ce mai deconectate de realitatea economică și socială. Oamenii văd inflație, taxe în creștere și presiune asupra bugetelor personale.
În schimb, liderii politici par preocupați de ceremonii diplomatice și de declarații simbolice.
Această ruptură între discursul oficial și realitatea economică creează inevitabil neîncredere.
Mai există însă o problemă mai profundă: conformismul geopolitic.
România pare să fi adoptat rolul elevului disciplinat care repetă fidel formulele diplomatice ale marilor capitale occidentale, fără să își formuleze propria agendă regională.
Aceasta nu este o strategie. Este o poziționare pasivă.
Statele care contează cu adevărat în geopolitică folosesc crizele pentru a-și consolida influența. Turcia își negociază rolul în Marea Neagră. Polonia își consolidează poziția strategică în Europa Centrală. Franța și Germania negociază viitorul arhitecturii de securitate europene.
România, în schimb, pare să se limiteze la declarații de solidaritate.
Solidaritatea este importantă. Dar solidaritatea nu poate ține loc de strategie.
În loc să folosească poziția geografică excepțională a României pentru a deveni un actor regional major, diplomația românească pare să se mulțumească cu rolul de participant disciplinat la ritualurile geopolitice ale momentului.
De aceea, comunicatul Administrației Prezidențiale ridică o întrebare esențială:
care este, de fapt, agenda reală a acestei vizite?
Există proiecte economice concrete? Există negocieri privind infrastructura de transport dintre România și Ucraina? Există discuții despre rolul României în reconstrucția economică a Ucrainei?
Dacă există, ele nu apar în comunicatul oficial.
În schimb, ni se vorbește despre aniversarea unui război.
Diplomația serioasă nu funcționează pe aniversări. Ea funcționează pe interese.
Iar atunci când interesul național dispare din comunicarea oficială și este înlocuit de formule ceremoniale, apare inevitabil impresia că politica externă a devenit mai degrabă un exercițiu de conformism decât o strategie.
România are nevoie de o diplomație care să negocieze, nu doar să comemoreze.
