Autor: Daria Gușă
Weekendul acesta a apărut cu emfaza tipică postărilor pe Truth Social ale lui Donald Trump un breaking news: Statele Unite ar fi obținut „control majoritar” asupra a 65 de miliarde de barili din rezervele venezuelene de petrol prin “cea mai mare tranzacție petrolieră din istorie”. SUA au deja 46 de miliarde de barili de rezerve dovedite. Dacă adăugăm presupusele 65 din Venezuela ajungem așadar la 111 miliarde de barili, adică 7,1% din rezervele mondiale dovedite, un nivel comparabil cu Emiratele Arabe Unite și superior Kuweitului. La o valoare de piață brută de aproape 5.400 de miliarde de dolari, ar fi într-adevăr un record istoric. Dacă analizăm însă ce înseamnă efectiv o rezervă, o producție și un contract semnat de un guvern aflat în incapacitate de plată din 2017, niciuna dintre aceste cifre nu pot fi confirmate.
Controlul contractual nu transformă petrolul venezuelean în rezerve americane
În primul rând, cele 65 de miliarde de barili nu sunt rezerve noi descoperite. Venezuela declara deja 303 miliarde de barili de rezerve dovedite cu mult înainte de acest acord, de aceea este pe primul loc în topurile mondiale. Cele 17 zăcăminte vizate de acordul cu SUA reprezintă aproximativ 21% din ce Caracas avea deja înregistrat. Adică acești barili se află deja în cei 1.570 de miliarde de barili ai rezervelor mondiale. Mutarea lor „în coloana SUA” nu adaugă niciun baril la totalul mondial și nu transformă rezervele venezuelene în rezerve naționale americane. America nu ajunge la 111 miliarde de barili proprii; ajunge la un drept contractual asupra unor barili pe care altcineva îi contabilizează deja.
Mai mult, Caracas nici măcar nu a vorbit despre „rezerve dovedite”, termenul folosit a fost „potențial dovedit”, o categorie care nu există în clasificările SEC sau SPE-PRMS (regulile americane aplicabile raportărilor companiilor listate, respectiv standardul internațional de clasificare a rezervelor petroliere). Cele 17 zăcăminte nu au fost nici măcar făcute publice. Reporterii Reuters care au văzut lista aflată în negociere descriu un amestec de zone nedezvoltate din Orinoco și blocuri mature din Lacul Maracaibo. Nu știm cum se împart procentual cele 65 de miliarde de barili, dar Orinoco deține, la nivel național, marea majoritate a rezervelor înregistrate ale Venezuelei, deci putem presupune că și majoritatea acestei liste.
În plus, cota majoritară de 55% anunțată de americani nu reprezintă o participație economică echivalentă. SUA ar urma să primească o participație pasivă de 35% în North American Blue Energy Partners, companie controlată de omul de afaceri venezuelean Alejandro Betancourt, și un drept preferențial de a cumpăra 20% din producție la cost. Asta produce cifra de 55% „effective output”, dar nu înseamnă că SUA primesc gratuit 55% din cei 65 de miliarde de barili. Pentagonul a contestat chiar posibilitatea ca Biroul Capitalului Strategic să dobândească legal acțiuni, spunând că poate oferi numai împrumuturi, garanții sau asistență tehnică. Iar Betancourt este o figură controversată: a fost vizat de investigații în SUA, Spania și Elveția privind presupuse operațiuni de spălare a banilor și deturnare a fondurilor PDVSA, fără a fi inculpat sau condamnat, iar Transparency International Venezuela a estimat că valoarea contractelor energetice primite de compania sa de la statul venezuelean ar fi fost umflată cu aproximativ 3 miliarde de dolari.
Rezerve nu înseamnă producție
Chiar dacă am accepta cifra de 65 de miliarde ca reală și sub controlul majoritar al SUA, rămâne întrebarea: câte miliarde pot fi efectiv extrase, și în cât timp? Venezuela produce astăzi în jur de 1,1-1,2 milioane de barili pe zi, o treime din vârful de producție atins în 1997 și circa 1% din producția mondială. Petrolul din Orinoco e extra-greu, sub 10 grade API, cu conținut ridicat de sulf și metale grele. Pentru a putea fi transportat și comercializat, petrolul extra-greu trebuie diluat cu hidrocarburi mai ușoare sau procesat în instalații de upgrading; în unele zăcăminte, extracția necesită și metode termice cu abur. Acestor dificultăți li se adaugă conductele și terminalele care necesită investiții de miliarde de dolari în reparații înainte ca producția să poată fi majorată semnificativ.
Termenul de comparație cel mai relevant este vecina Venezuelei, Guyana, țara cu cea mai rapidă dezvoltare petrolieră majoră din istoria recentă, cu petrol ușor offshore, un singur operator și contract stabil. Chiar și în aceste condiții favorabile a fost nevoie de patru ani de la descoperire la primul baril și de încă șapte pentru a ajunge la o producție de aproape un milion de barili pe zi. Chevron, singurul mare operator prezent efectiv pe teren în Venezuela, produce acum 280.000 de barili pe zi și își propune o creștere de până la 50% până la finalul lui 2028, adică aproximativ 140.000 de barili suplimentari în doi ani. Rystad Energy estimează că Venezuela ar avea nevoie de cel puțin 183 de miliarde de dolari în investiții doar pentru a ajunge la 3 milioane de barili pe zi până în 2040.
Chiar dacă am folosi, în beneficiul administrației americane, procentul agregat de 55% ca și cum ar reprezenta o cotă economică omogenă și am presupune scenariul extrem de optimist în care cele 17 zăcăminte ar produce două milioane de barili pe zi, extragerea celor 35,8 miliarde de barili atribuiți astfel SUA ar necesita 89 de ani.
Mai relevant este însă chiar orizontul anunțat de Caracas: Delcy Rodríguez afirmă că proiectul bilateral va dura 25 de ani și va avea o țintă inițială de 1,5 milioane de barili pe zi. Chiar presupunând, nerealist, că această producție ar fi atinsă imediat, menținută fără întreruperi și neafectată de declinul natural al zăcămintelor, în cei 25 de ani ar fi extrași numai 13,7 miliarde din cele 65 de miliarde de barili invocate. Așa-numitul „control efectiv” american de 55% ar acoperi aproximativ 7,5 miliarde de barili, dar nici aceștia nu ar reveni integral și gratuit Statelor Unite: potrivit structurii relatate de presa americană, numai 35% reprezintă o participație pasivă, echivalentă aritmetic cu aproximativ 4,8 miliarde de barili, în timp ce restul de 20%, circa 2,7 miliarde, reprezintă petrol pe care Washingtonul ar avea doar dreptul preferențial de a-l cumpăra la cost. Chiar parametrii anunțați de cele două guverne arată, așadar, că cele 65 de miliarde reprezintă baza geologică atribuită câmpurilor, nu volumul de petrol pe care SUA îl vor deține sau îl vor putea extrage în perioada acordului.
Valoarea reală a acestor rezerve
Dacă aplicăm, numai în scop ilustrativ, procentul agregat de 55% asupra celor 65 de miliarde de barili obținem 35,8 miliarde de barili. La cotația de aproximativ 83 de dolari pe baril folosită pentru cifra din titlu, valoarea lor brută s-ar apropia de 3.000 de miliarde de dolari. Aceasta nu este însă valoarea tranzacției, ci simpla înmulțire a unei estimări geologice cu prețul curent al petrolului. Petrolul greu și acru venezuelean se vinde cu un discount semnificativ față de cotațiile Brent și WTI, necesită diluare sau procesare suplimentară și implică o complexitate mai mare a rafinării. Dacă presupunem, strict ilustrativ, o marjă de 25–35 de dolari pe baril după costurile de producție, dar înaintea investițiilor de capital, valoarea cumulată ar scădea la aproximativ 895–1.250 de miliarde de dolari pe durata întregului proiect.
Distribuit uniform pe cei 89 de ani necesari extragerii, acest flux ar reprezenta aproximativ 10–14 miliarde de dolari anual. Adus la valoarea prezentă cu o rată de actualizare de 10%, deloc severă pentru un proiect expus unui stat aflat în incapacitate de plată din 2017 și care a naționalizat proiectele ExxonMobil și ConocoPhillips din Orinoco în 2007, fluxul ar valora astăzi aproximativ 100–140 de miliarde de dolari, adică numai 1,9–2,6% din cifra de 5.400 de miliarde prezentată în titlu!! Și aceasta este o estimare generoasă: presupune că producția maximă începe imediat, rămâne constantă, nu este afectată de declinul zăcămintelor sau de întreruperi politice și că întreaga cantitate poate fi extrasă comercial. Calculul nu include în detaliu nici investițiile de peste 100 de miliarde de dolari promise pentru dezvoltarea proiectului; fără un calendar și fără a ști cine le finanțează, acestea nu pot fi scăzute mecanic din valoarea actualizată, dar ar diminua-o suplimentar.
Neclarități juridice
În plus, anunțul americanilor menționează drepturi asupra acestor rezerve pe 100 de ani. Dacă drepturile sunt organizate printr-o companie mixtă, termenul de 100 de ani pare incompatibil cu limita legală venezuelană de 25 de ani, prelungibilă o singură dată cu cel mult 15 ani. Un termen de un secol nu are, pur și simplu, susținere legală în dreptul venezuelean actual, indiferent de faptul că a fost anunțat de Trump.
Și mai există un aspect pe care retorica de la Washington îl tratează ca detaliu insignifiant: dezvoltarea efectivă a acestor zăcăminte depinde de companiile petroliere internaționale, iar acestea nu pot fi obligate să investească, mai ales într-un Occident în care mediul privat este mai puternic decât statul. Capitalul merge unde este cel mai profitabil, iar proiectele actuale din Guyana și Brazilia oferă în prezent randamente ajustate la risc mai atractive decât cele din Venezuela.
Acest acord nu aduce rezervele dovedite americane la 111 miliarde de barili sau 7,1% din petrolul lumii, nu aduce SUA la nivelul Emiratelor, nu adaugă un singur baril de ofertă în 2026 și nu înlocuiește niciun baril pierdut în blocajul din Ormuz. Prin strâmtoare circulă Murban, Arab Light, Basrah, Kuwait Export, sortimente ușoare și medii pe care rafinăriile din Asia și Europa sunt construite să le proceseze. Petrolul extra-greu venezuelean e materie primă pentru cocsare; concurează cu Maya al Mexicului și cu petrolul greu canadian pe coasta americană a Golfului Mexicului, nu cu barilii din Golful Persic.
În esență, rămâne un pachet de drepturi contractuale asupra unor active administrate de un regim cu istoric de default, negociat cu un guvern interimar și dependent de o infrastructură insuficientă. Valoarea sa, evident mult inferioară celei anunțate, depinde integral de investițiile viitoare, de validitatea juridică a acordului și de continuitatea regimului.
Care este atunci rolul acestui acord? Momentul anunțului are o utilitate electorală evidentă. Prețurile ridicate la pompă și nemulțumirea americanilor față de costul vieții consemnată în toate sondajele din ultimele luni au devenit vulnerabilități importante pentru Trump și Partidul Republican, iar prezentarea acordului drept o sursă uriașă de petrol oferă republicanilor un contraargument în campania pentru alegerile midterm. Având în vedere faptul că majoritatea americanilor s-au panicat în urma disputei comerciale cu Canada de săptămâna trecută, acest acord insipid și ambalajul lui triumfalist au fost inventate repede de echipa lui Trump pentru a se asigura că restul colegilor din Partidul Republican vor avea un contra-argument în dezbaterile electorale care tocmai au început. Geopolitic, acțiunea reafirmă prezența americană în propria zonă de influență din America Latină, mesaj transmis deja în mod repetat în ultimul an. Este posibil ca acordul să dobândească în timp o valoare strategică, dar în niciun caz nu reprezintă în prezent o avere americană de 5.400 de miliarde de dolari.
