Sunt momente în care un război se termină nu pentru că a decis-o cineva, ci pentru că nu mai are cine să-l ducă mai departe. Ucraina pare să se apropie de un asemenea moment – doar că, spre deosebire de scenariile clasice, obstacolul nu e armata rusă. E propriul președinte, care nu se poate imagina pe sine trăind într-o Ucraina în pace. Așa vede lucrurile Nicolai Petro, profesor american de științe politice și fost consilier al Departamentului de Stat pentru politica sovietică, într-un interviu recent acordat lui Glenn Diesen. Diagnosticul lui e simplu și greu de contestat: Rusia cîștigă pe teren, iar Ucraina se agață de o strategie care n-a mai funcționat de cinci ani – pentru că oprirea ei ar însemna, pentru omul de la Kiev, sfîrșitul politic.
Pe 3 august s-a încheiat „Operațiunea Constrîngerea”, campania de 40 de zile anunțată de Zelenski la finalul lunii iunie – lovituri la distanță asupra rafinăriilor, bazelor logistice și infrastructurii rusești, gîndită să aducă războiul „acasă la ruși” și să-i forțeze pe aceștia la masa negocierilor. N-a mers. Petro citează un comentator ucrainean, Kost Bandarenko, care rezumă raportul de forțe fără menajamente: pentru fiecare rachetă trimisă de Ucraina, Rusia trimite douăzeci înapoi. Nu e o afacere bună, spune Bandarenko. Rusia n-a răspuns simetric – a răspuns disproporționat, exact ca să scumpească factura oricărei tentative viitoare de escaladare.
Remanierile din ultimele săptămîni – plecarea ministrului Apărării, demiterea generalului Sîrski de la comanda forțelor armate – nu sunt, crede Petro, simple ajustări administrative. Sunt urma vizibilă a unui eșec strategic. Sîrski a pretins, în discursul său de rămas-bun, că brigăzile de asalt create de el au recucerit 700 de kilometri pătrați și că armata e „în ofensivă”. Mulți analiști contestă însă cifra: ce s-ar fi întîmplat, de fapt, e că zona gri de pe hartă s-a lărgit, fără schimbări substanțiale de teren.
Două războaie, presiune dublă
Aici intervine un detaliu pe care presa occidentală tinde să-l omită: varianta rusă. Putin vorbește despre un avans pe tot frontul, iar presa de la Moscova anunță aproape zilnic cîte un sat capturat. Petro nu ia de bune nici relatările ucrainene, nici pe cele rusești – dar observă că Occidentul reproduce sistematic doar prima variantă, ceea ce înseamnă că elitele politice occidentale iau decizii pe baza unei imagini incomplete a războiului. Nu e singurul care crede asta – Petro îi citează pe John Mearsheimer, Danny Davis și Scott Ritter drept voci care consideră relatarea rusă mai apropiată de realitatea de pe teren.
Motivul pentru care Rusia poate susține acest ritm ține de un calcul mai simplu decît pare: are mari resurse proprii. Ucraina, în schimb, funcționează aproape exclusiv pe credit occidental – armament cumpărat de europeni, adesea pe împrumut, către Kiev, ceea ce înseamnă că fiecare rachetă trasă crește datoria, nu capacitatea reală de luptă. Petro merge pînă acolo încît spune ceva ce, zice el, n-a mai spus pînă acum: Rusia nu poate fi învinsă militar, la fel cum America n-a putut fi învinsă în Vietnam. Poate doar să aleagă să piardă – o opțiune pe care, deocamdată, nimic din interiorul Rusiei nu sugerează că ar lua-o în calcul.
Trump i-a dat Ucrainei țeapă, nu sprijin
Explicația lui Petro pentru entuziasmul inițial din presa pro-guvernamentală ucraineană, după întîlnirile Trump–Zelenski de la G7 și Ankara, e mai puțin flatantă decît pare la prima vedere. Unii observatori din Kiev suspectează că Trump a lăsat, de fapt, Ucraina să se epuizeze singură – „du-te și încearcă, ai 40 de zile, revedem după aia”. Dacă rezultatul e cel de acum, asta îi întărește lui Trump poziția în fața taberei pro-război din Congres și din serviciile americane: iată dovada că Ucraina și-a dat toată silința, și tot n-a fost de-ajuns.
Zelenski, singurul care nu poate ieși din război
Foști membri ai echipei care l-a adus pe Zelenski la putere în 2019 – Reba Șapka, Razumkov, Bogdan – au părăsit între timp scena politică și, atunci cînd mai vorbesc public, spun cam același lucru: problema Ucrainei de azi e obstinația lui Zelenski. Nu se poate concepe pe sine în afara puterii, așa că nu poate fi un președinte al păcii. Poate fi doar un președinte de război.
Miza pentru el, spune Petro, nu e doar politică. Există zeci de ore de înregistrări care au dus la căderea lui Andriy Yermak și la fuga în Israel a lui Timur Mindici, omul considerat „portofelul” lui Zelenski. Se presupune pe scară largă că președintele apare și el pe undeva pe aceste benzi, implicat în tranzacții de dubioasă legalitate – nepublicate încă, dar disponibile oricui ar avea interesul să le scoată la lumină la momentul potrivit. Întrebarea din culise, spune Petro, nu e dacă vor fi folosite, ci cînd: acum, ca să forțeze căderea guvernului, sau după terminarea războiului, ca armă în campania de discreditare a lui Zelenski înaintea alegerilor?
Cu o asemenea sabie deasupra capului, un proces de pace nu mai e doar o problemă de negociere teritorială. Devine, pentru omul de la vîrf, o problemă de supraviețuire politică – și, spune Petro fără ocolișuri, posibil fizică, avînd în vedere cît de puțin controlabilă a devenit extrema dreaptă militarizată, care s-a auto-declarat de decenii garantul unei Ucraine „doar pentru ucraineni” și care astăzi dispune de tot armamentul de care are nevoie.
Bani, nu ideologie
Chiar și disputa recentă dintre Sîrski și Mihailo Fedorov – prezentată în presă ca un conflict între „vechea gardă sovietică” și „noua generație a dronelor” – e, în lectura lui Petro, altceva: o luptă pentru contracte. În spatele celor doi stau, spune el, două rețele ucrainene industrial-militare rivale – „Skyfall” și „FirePoint” – cu reprezentanțe la Londra și contracte în toată Europa. Fedorov ar fi încercat să mute finanțare dinspre FirePoint către o companie de drone favorizată de el, Skyfall. Protestele de stradă care au urmat, spune Petro, n-au nimic din spontaneitatea Maidanului din 2014: participanții, întrebați ce anume nu le place la tacticile lui Sîrski, n-au un răspuns. Erau acolo pentru că cineva îi finanțează, și stau cît finanțarea durează.
O pace fără spațiu de manevră
Cît despre negocieri: analistul american nu vede, deocamdată, nicio cale realistă către ele. Rusia își va considera obiectivele militare îndeplinite odată cu „eliberarea” celor patru regiuni și a Crimeei, restul revendicărilor – statutul limbii ruse, al bisericii – urmînd să fie obținut probabil pe calea diplomatică, nu pe cea militară. Ucraina, în schimb, repetă aceeași rețetă de cinci ani încoace: mai multe sancțiuni, mai multe arme, mai mulți bani occidentali – și, dacă nici asta nu e de-ajuns, trupe occidentale aduse pe front, pentru că oamenii proprii, pur și simplu, s-au terminat.
Iar în interiorul Ucrainei, spune Petro, nu există spațiu politic pentru o voce de compromis. Oricine ar sugera cedarea de teritoriu sau renunțarea la aspirația NATO riscă să fie ținta directă a militanților de extremă dreaptă – inclusiv parlamentari, inclusiv membri ai elitei. Fără o „domesticire” a acestei aripi, simultană cu orice proces diplomatic, nu există cale spre pace nici cu Rusia, nici în interiorul Ucrainei.
Concluzia analistului e lipsită de optimism: nici pierderile teritoriale devastatoare, nici argumentul umanitar nu par să conteze pentru actuala conducere de la Kiev sau pentru UE. Calculul rămîne unul strict personal – atîta timp cît Zelenski nu poate concepe o Ucraina fără el la conducere, Ucraina nu va avea o strategie de pace. Va avea, în schimb, aceeași strategie de război, repetată pînă cînd cineva – Moscova, Washingtonul sau propriile elite de la Kiev – va decide altfel în locul ei, conchide analistul. (Bogdan Tiberiu Iacob)
sursă: inpolitics.ro
