Visul Europei de a avea o armată comună a murit din fașă în 1954 – și continuă să piară.
Am auzit adesea vorbindu-se despre „armata europeană”, „apărarea comună” și „NATO european”, însă informațiile despre aceste subiecte au fost aproape întotdeauna neclare și imprecise. În imaginarul colectiv al cetățenilor europeni, apărarea europeană este un concept vag, cenușiu, nedefinit, pe care liderii îl invocă atunci când trebuie să pară puternici în fața inamicului, dar pe care îl neagă atunci când vine momentul să acționeze în scenarii operaționale concrete. Un fel de fantomă înarmată care nu-și găsește liniștea. Vom încerca să explorăm castelul în care locuiește această fantomă, pentru a înțelege dacă Uniunea Europeană va fi cu adevărat capabilă să susțină războaiele pe care dorește să le poarte.
O fantomă care revine
În primăvara anului 2025, un parlamentar italian a depus în Camera Deputaților un proiect de lege pentru ratificarea unui tratat semnat la Paris pe 27 mai 1952. Textul instituia Comunitatea Europeană de Apărare, prevăzând o armată europeană cu o uniformă și un cod militar comune, un buget unic și o Comisie supranațională împuternicită să decidă în chestiuni de război și pace. Acel tratat nu a intrat niciodată în vigoare. În august 1954, Adunarea Națională a celei de-a Patra Republici Franceze a amânat ratificarea sa — tehnic fără a-l respinge, dar îngropându-l politic. Faptul că, în 2025, un parlament european se găsește discutând despre resuscitarea unui document mort clinic de șaptezeci de ani este un lucru care merită luat în serios, nu ca o curiozitate juridică, ci ca un simptom.
Simptomul este acesta: Europa încă nu are propria apărare și continuă să realizeze acest lucru doar atunci când protecția oferită de alții eșuează. Revenirea tratatului din 1952 coincide cu un dublu șoc. Din februarie 2022, războiul convențional a revenit pe continent odată cu izbucnirea conflictului ruso-ucrainean; din ianuarie 2025, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a făcut ca garanția de securitate americană — pe care Uniunea s-a bazat timp de șaptezeci de ani — să devină incertă și, uneori, deschis ostilă. Succesiunea este cunoscută, deoarece se repetă. În 1950, războiul din Coreea a fost cel care a arătat că Statele Unite puteau privi în altă parte; astăzi este Pacificul, iar înainte de aceasta a fost dezinteresul declarat al Washingtonului față de securitatea europeană. În ambele cazuri, Europa își descoperă propria vulnerabilitate militară exact în momentul în care puterea sa protectoare își întoarce privirea.
Acest articol urmărește traiectoria proiectului de apărare comună prin patru faze — fondarea eșuată, lunga perioadă de stagnare interguvernamentală, iluzia integrării post-Lisabona și revenirea reprimatului — și susține un argument specific. Viziunea unei armate europene a conținut, în fiecare dintre fazele sale, un nucleu de interes politic autentic: ideea că Europa poate decide în mod autonom asupra folosirii forței. Dar acest nucleu a rămas în mod constant nepus în aplicare, și nu din cauza unei serii de nenorociri conjuncturale. El a fost neutralizat de două condiții structurale care au însoțit întreaga sa istorie, acționând precum cele două fălci ale unui clește.
Prima este internă: arhitectura constituțională a Uniunii, construită în jurul suveranității interguvernamentale a statelor membre în domeniul apărării, prin care fiecare decizie militară necesită unanimitate, iar nicio instituție europeană nu dispune de propria autonomie de acțiune în sfera strategică.
A doua este externă: subordonarea continentului față de o putere hegemonică, mai întâi sub forma unei tutele binevoitoare, apoi sub forma incapacității de a se emancipa de aceasta.
Cele două fălci nu acționează separat. Ele se consolidează reciproc: fragmentarea internă face necesară protecția externă, iar protecția externă face ca unificarea internă să devină inutilă — și chiar nedorită pentru garantul securității. În acest clește a murit înainte de a se naște proiectul armatei europene în 1954 și în același clește riscă să renască astăzi, deja mort.
Această analiză se bazează pe cercetări recente care au readus problema în centrul dezbaterii, precum și pe o comparație cu experiența istorică pe termen lung. Dar interpretarea propusă aici nu este cea dominantă. Istoriografia tradițională atribuie eșecurile repetate unui factor recurent și aproape consolator: lipsa voinței politice. Argumentul este următorul: dacă europenii și-ar dori cu adevărat acest lucru, o armată comună ar fi creată. Această explicație are defectul comun tuturor explicațiilor care reduc un fenomen structural la un defect de caracter. Voința politică nu lipsește din cauza lenei; ea lipsește deoarece sistemul este construit în așa fel încât să împiedice apariția ei și să facă rațional pentru fiecare actor să nu o genereze. Demonstrarea acestui lucru — faptul că impotența militară europeană nu este un accident, ci un rezultat sistemic — este obiectivul paginilor următoare.
O armată născută deja subordonată
Încă de la început, proiectul european de apărare a apărut într-un cadru care i-a definit scopul. În martie 1948, Regatul Unit, Franța și cele trei țări Benelux au semnat Tratatul de la Bruxelles, primul acord multilateral de apărare colectivă de după război: un pact de asistență reciprocă în cazul unei agresiuni armate în Europa, modelat după articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite. Scopul său oficial era cooperarea economică și culturală; scopul său real era apărarea. Dar chiar și geneza sa dezvăluie contradicția care avea să însoțească întregul demers: pactul creat pentru a limita o posibilă revenire a amenințării germane s-a transformat, în câteva luni, într-un instrument pentru reînarmarea Germaniei împotriva amenințării sovietice.
Momentul decisiv a venit în 1949. Douăsprezece națiuni, inclusiv cele cinci semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, au semnat Tratatul de la Washington și au fondat NATO. Formula prin care Lordul Ismay a rezumat scopul alianței — să-i țină pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani jos — este mai mult decât o simplă replică memorabilă. Ea reprezintă însăși fundația securității europene pentru următorii șaptezeci de ani. Continentul și-a delegat apărarea unei structuri în care puterea decisivă nu era europeană și a acceptat renunțarea la o capacitate militară autonomă ca preț al protecției sale. Fiecare plan ulterior pentru o armată europeană ar fi trebuit să țină cont de această realitate fundamentală: Europa a schimbat autonomia strategică pentru securitate, iar furnizorul acestei securități nu avea niciun interes să restaureze acea autonomie.
În acest context prinde contur Comunitatea Europeană de Apărare. Catalizatorul a fost războiul din Coreea, izbucnit în iunie 1950. Washingtonul a făcut presiuni asupra Franței pentru a permite reînarmarea Germaniei, astfel încât aceasta să poată contribui la apărarea lumii libere. Pentru Paris, cererea era un coșmar: reinstaurarea unei armate germane, la doar cinci ani după Eliberare, reprezenta o înfrângere diplomatică. Jean Monnet a conceput atunci un răspuns care era în același timp ingenios și ambiguu, pe care premierul René Pleven l-a prezentat ca fiind al său. Dacă Germania nu putea avea o armată națională, atunci urma să aibă o armată europeană: contingentele germane urmau să fie dizolvate într-o forță supranațională cu o singură uniformă, sub o comandă comună și fără un stat-major german autonom. Reînarmarea Germaniei devenea astfel acceptabilă prin transformarea ei în integrare europeană.
Aici se află primul fapt pe care perspectiva convențională îl ignoră. CEA nu a apărut dintr-un impuls autonom către unitatea politică europeană, ci ca o soluție tehnică la o problemă impusă din exterior: cum să fie reînarmată Germania fără a alarma Franța și, în același timp, să fie satisfăcută cererea Statelor Unite. Cel mai ambițios proiect de supranaționalizare militară conceput vreodată în Europa este, în esența sa, o strategie pentru gestionarea presiunii hegemonice. Acest lucru nu îi diminuează valoarea — ideea unei armate integrate guvernate de instituții democratice supranaționale era și rămâne de un interes extraordinar — dar îi dezvăluie fragilitatea inerentă. O structură construită pentru a absorbi presiunea externă depinde, pentru propria stabilitate, de persistența acelei presiuni.
Merită să ne oprim asupra a ceea ce prevedea de fapt tratatul din 1952, deoarece acesta servește drept măsură pentru a înțelege cât de mult a pierdut Europa între timp. CEA integra toate forțele armate ale statelor participante într-o armată comună, cu o singură uniformă și un cod militar unic, supusă unei comenzi unificate [Tratatul privind Apărarea Colectivă Europeană, Titlul I]. Puterea executivă era încredințată unei Comisii formate din nouă membri, responsabilă în fața unui Consiliu care reprezenta statele și a unei Adunări Parlamentare care reprezenta cetățenii, sub controlul judiciar al unei Curți de Justiție [Tratatul privind Apărarea Colectivă Europeană, Titlul II]. Finanțarea era asigurată printr-un buget comun, iar Comunității îi era atribuită competență exclusivă asupra politicii industriale de apărare, pentru a garanta aprovizionarea cu echipamente militare [Tratatul privind Apărarea Comună Europeană, Titlul IV].
Esența problemei se află tocmai aici: CEA oferea unei comunități politice supranaționale capacitatea de a decide asupra unor chestiuni existențiale — războiul, pacea, viețile soldaților — prin instituții cu legitimitate democratică. Nu era o coaliție de armate naționale detașate temporar, precum misiunile NATO sau ale Națiunilor Unite. Era o armată care aparținea unui corp politic dotat cu propria voință. Din punct de vedere teoretic, CEA deschidea un spațiu conceptual pe care știința politică avea să-l definească abia după decenii: cel al forțelor armate autonome dincolo de statul-națiune, ancorate nu într-un demos suveran, ci într-o pluralitate de popoare.
Dar chiar tratatul care deschidea acest spațiu l-a închis imediat pe frontul extern. CEA fusese concepută să funcționeze în strânsă coordonare cu NATO: în cazul unui atac, forțele europene urmau să intre sub comanda SACEUR, Comandantul Suprem Aliat pentru Europa — adică, de facto, sub comanda Statelor Unite. Armata europeană se năștea astfel ca pilon european al NATO, nu ca alternativă la aceasta. Autonomia sa era limitată la chestiuni de pace și organizare; în momentul decisiv — folosirea forței împotriva unei agresiuni — lanțul de comandă se prelungea până la Washington. Acesta este paradoxul fundamental: cel mai avansat proiect de autonomie militară europeană includea, ca o condiție a propriei existențe, subordonarea strategică față de puterea hegemonică. Nu un defect ce putea fi corectat, ci prețul politic al însăși posibilității sale de existență.
Între 1953 și 1954, tratatul a fost ratificat de patru dintre cele șase state semnatare: Olanda, Luxemburg, Belgia și Germania — aceasta din urmă cu prețul unei reforme constituționale solicitate de guvernul Adenauer. Italia nu s-a opus tratatului, dar a amânat ratificarea, sperând să îl folosească drept instrument de negociere pentru obținerea Triesteului. A fost Franța — chiar țara care propusese tratatul — cea care a prăbușit întregul demers. În august 1954, Adunarea Națională a aprobat o moțiune procedurală care amâna pe termen nelimitat ratificarea, fără a vota vreodată asupra conținutului tratatului.
Explicația clasică pentru eșec identifică două cauze: lipsa sprijinului statelor membre pentru proiectele federale și schimbarea mediului de securitate. Apărarea, se spune, ține de politica de nivel înalt; statele nu renunță la suveranitatea militară la fel de ușor cum integrează cărbunele și oțelul. Egon Bahr a rezumat poziția franceză printr-o frază memorabilă: Franța era pregătită să moară pentru Franța, nu pentru CEA sau pentru Europa. Între timp, moartea lui Stalin în 1953 și consolidarea NATO ca structură permanentă de apărare reduseseră urgența: de ce să construiești o armată europeană dacă NATO garanta deja securitatea?
Această interpretare surprinde factorii imediați, dar ratează logica profundă. A prezenta eșecul drept suma reticenței naționale și a diminuării amenințării înseamnă să rămâi la suprafața cauzalității. Întrebarea reală este alta: de ce a prevalat reticența națională tocmai în domeniul apărării și de ce diminuarea amenințării a făcut CEA superfluă, în loc să faciliteze existența ei? Răspunsul se află în mișcarea de clește. CEA cerea statelor să renunțe la suveranitatea militară — cea mai intimă formă de suveranitate — în schimbul unei autonomii strategice pe care, prin natura sa, nu ar fi obținut-o niciodată, deoarece comanda supremă rămânea la SACEUR. Cu alte cuvinte, statelor li se cerea să renunțe la ceva real — controlul național asupra propriilor forțe — pentru a obține ceva fictiv: o autonomie europeană deja ipotecată de alianța atlantică. Din perspectiva unui calcul rațional, schimbul era dezavantajos.
Iar NATO a făcut acest schimb nu doar dezavantajos, ci și inutil. Atâta timp cât exista o structură care garanta apărarea fără a cere cedarea suveranității politice — deoarece NATO este o alianță de state suverane, nu o comunitate federală — armata europeană devenea un lux costisitor și dificil din punct de vedere politic. Existența umbrelei americane de securitate nu a fost contextul neutru în care CEA a eșuat; ea a fost cauza eșecului său. Constrângerea externă (existența unei forme alternative de protecție care nu necesita integrare) și constrângerea internă (reticența statelor de a ceda suveranitatea) au acționat împreună. Fără una dintre ele, cealaltă ar fi fost gestionabilă: dacă protecția americană nu ar fi existat, cedarea suveranității ar fi părut un preț acceptabil pentru securitate. Dar umbrela exista, iar aceasta a făcut ca suveranitatea națională să rămână un avantaj care putea fi păstrat fără un cost aparent. Eșecul CEA nu a fost lipsă de voință; a fost alegerea rațională a unor actori aflați într-un sistem care recompensa neintegrarea.
Rezultatul a modelat întregul curs ulterior al evenimentelor. În 1955, Germania a aderat la NATO; prin Tratatele de la Roma din 1957, integrarea europeană a luat o direcție economică, evitând domeniul apărării. Lecția învățată a fost cea a „efectului de propagare”: să fie integrate mai întâi domeniile ușoare — piețele, vămile, moneda — în speranța că integrarea se va extinde ulterior și asupra politicii de nivel înalt. Dar apărarea nu s-a propagat niciodată, deoarece nicio umbrelă americană nu acoperea piața cărbunelui, în timp ce una exista — și a continuat să existe — pentru securitate. Tocmai domeniul în care subordonarea externă era cea mai mare a fost cel în care integrarea nu a avut loc. Aceasta nu este o coincidență. Este semnul distinctiv al mișcării de clește.
Va continua…
sursă: strategic-culture.su
