Autor: Petru Romoşan
În vreme ce în SUA poliţistul Derek Chauvin a fost condamnat pe toată linia pentru moartea accidentală a lui George Floyd (aşa au început manifestaţiile violente ale BLM şi Antifa), în Rusia, Vladimir Putin a ţinut un lung discurs (o oră şi jumătate) despre starea naţiunii în prima sa apariţie publică după declanşarea pandemiei. Putin s-a arătat preocupat pe larg, cu cifre şi planuri, de soarta familiilor, a copiilor, a elevilor şi studenţilor (lucru pe care nu-l fac Klaus Iohannis şi Florin Câţu), de promovarea învăţământului ştiinţific şi tehnic, şi a atras atenţia asupra liniilor roşii a căror încălcare Rusia nu o va accepta. Liniile roşii le stabileşte Rusia însăşi şi nu se simtă obligată să le anunţe dinainte. Preşedintele rus a ameninţat cu represalii mai dure ca niciodată şi s-a plâns că atacurile şi sancţiunile aplicate Rusiei au devenit un sport pentru Occident, o deprindere banală. O comentatoare de la Moscova sublinia că cetăţenii ruşi sunt obosiţi de geopolitică şi îşi doresc în primul rând creşterea veniturilor.
Conflictul încă îngheţat din Donbas (Bazinul Doneţk), din estul Ucrainei se umflă însă cu fiecare zi. Joe Biden i-a propus preşedintelui rus o întâlnire într-o ţară terţă, întâlnire pe care Vladimir Putin pare s-o fi acceptat. În plus, va avea loc, la iniţiativa SUA, şi o conferinţă despre climat şi ecologie, la care preşedintele american vrea să facă uitată iniţiativa predecesorului său, Donald Trump, aceea de denunţare a Tratatului de la Paris. Vor fi prezenţi (virtual, pe Internet) şi preşedintele Chinei, Xi Jinping, şi, aparent, şi preşedintele rus, Vladimir Putin. Preşedintele Joe Biden ar putea anunţa în zilele următoare recunoaşterea masacrului armenilor din Turcia (1915-1916), iniţiativă ce riscă să arunce în aer relaţiile SUA cu partenerul său NATO major, Turcia.
Deşi preşedintele ucrainean, Volodimir Zelenski, primul său ministru, Denis Şmihal, şi grupările neonaziste din Ucraina fac tot ce pot pentru a declanşa un conflict deschis cu Rusia, ruşii nu par dispuşi să se lase atât de uşor antrenaţi într-un război cu Ucraina (sprijinită de SUA, Marea Britanie şi NATO). Pentru ruşi există şi alte soluţii decât războiul. De exemplu, Rusia, pe lângă paşaportul rus acordat rusofonilor ortodocşi din estul Ucrainei (peste 600 000 de paşapoarte la o populaţie de 4,6 milioane), poate organiza un mare transfer de populaţie în interiorul frontierelor sale actuale. Deşi Rusia a semnalat de mai multe ori că nu consideră viabilă Ucraina între frontierele trasate de Lenin, Stalin şi Hruşciov (inclusiv la Bucureşti în 2008, la summitul NATO), mai poate aştepta până să-şi adauge estul Ucrainei (Donbasul) şi litoralul Mării Negre din sudul Ucrainei, la fel cum a procedat cu Crimeea în 2014.
În orice caz, dacă Ucraina şi preşedintele său „militarist” vor reuşi până la urmă declanşarea războiului, e cert că actuala Ucraină nu va rămâne întreagă. România nu are de ce să semneze noi tratate cu Ucraina sau să expulzeze (la o eventuală cerere britanică, americană sau NATO) diplomaţi ruşi, aşa cum au făcut-o deja polonezii, cehii şi bulgarii. Atâta vreme cât teritorii româneşti (Transcarpatia, nordul Bucovinei, regiunea Cernăuţi, Bugeacul, regiunea Odesa) sunt locuite de vreo 600 000 de români, a căror identitate şi limbă nu mai sunt respectate, România nu ar trebui să aibă nimic de negociat cu Ucraina. Politicienii care vor semna asemenea acte îşi vor semna şi compromiterea eternă, care poate fi asociată şi cu pedepse destul de concrete într-un viitor nu prea îndepărtat. Vom vedea cu o asemenea ocazie dacă reprezentanţii noştri slujesc interese româneşti sau aparţin de-a dreptul unor puteri străine, fie ele şi „partenere”. Vom vedea dacă „factorul intern” e copleşit de „factorul extern” sau, chiar mai rău, dacă „factorul intern” nu s-a metamorfozat deplin în „factorul extern”, aşa cum a mai făcut-o în anii ’50, de partea sovieticilor, a ruşilor. În orice caz, ca vecin direct, România nu se poate amesteca într-un război între Ucraina şi Rusia. Şi să ne amintim că Ucraina nu e membră NATO şi, după cum dau limpede de înţeles ruşii, nici nu va fi vreodată.
Comentatori avizaţi, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci (director executiv pentru Italia al organizaţiei pentru prevenirea războialeor nucleare – premiul Nobel pentru Pace în 1985 –, autor de referinţă în geopolitică), urmăresc cu atenţie şi mişcările militare americane şi ale NATO, nu doar pe cele ruseşti, cum procedează presa din România :
„Aceste manevre militare şi altele care transformă Europa într-o mare garnizoană provoacă o tensiune crescândă cu Rusia, focalizată pe Ucraina. NATO, după ce a dezagregat Federaţia Iugoslavă înfigând cuţitul războiului în fracturile interne, se erijează acum în cavaler al integrităţii teritoriale a Ucrainei. Preşedintele Comitetului Militar al NATO, britanicul Stuart Perch, şef al Royal Air Force, la întâlnirea sa de la Kiev cu preşedintele Zelenski şi cu şeful statului-major Homciak, a declarat că „aliaţii NATO sunt uniţi în a condamna anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia şi acţiunile sale agresive în Ucraina orientală”. El a repetat astfel versiunea conform căreia Rusia ar fi anexat cu forţa Crimeea, ignorând faptul că ruşii din Crimeea au hotărât printr-un referendum să se rupă de Ucraina şi să aparţină Rusiei pentru a evita să fie atacaţi, aşa cum erau ruşii din Donbas, de batalioanele neonaziste ale Kievului. Aceleaşi batalioane folosite în 2014 ca trupe de asalt în puciul din Piaţa Maidan, amorsat de sniper-ii georgieni care trageau asupra manifestanţilor şi poliţiştilor, şi apoi în acţiunile care s-au succedat : sate incendiate şi însângerate, militanţi arşi de vii în Casa Sindicatelor din Odesa, civili neînarmaţi masacraţi la Mariupol sau bombardaţi cu fosfor alb în Doneţk şi Lugansk. O lovitură de stat sângeroasă gestionată de SUA/NATO cu scopul strategic de a provoca în Europa un nou război rece pentru a izola Rusia şi a-şi întări în acelaşi timp influenţa şi prezenţa militară în Statele Unite ale Europei. […]
Nu e o întâmplare că s-a reaprins conflictul din Donbas atunci când, odată cu instalarea Administraţiei Biden, funcţia de secretar de stat i-a revenit lui Antony Blinken. De origine ucraineană, Blinken a fost principalul organizator al puciului din Piaţa Maidan din rolul său de vice-consilier pe securitate naţională în Administraţia Obama-Biden. În postul de secretar de stat adjunct Biden a numit-o pe Victoria Nuland, co-organizatoarea operaţiunii SUA din 2014, care a costat mai bine de 5 miliarde de dolari, pentru a instala în Ucraina „guvernul cel bun” (după propria ei declaraţie). Nu e exclus să existe acum un plan : promovarea unei ofensive a forţelor de la Kiev în Donbas, susţinută de facto de NATO. Acesta ar pune Moscova în faţa unei alegeri care i-ar da, în orice caz, un avantaj Washingtonului : să lase să fie masacrate populaţiile ruse din Donbas sau să intervină militar pentru a le susţine. Cineva se joacă cu focul, şi nu în sens figurat, aprinzând fitilul unei bombe în chiar inima Europei […]” („Ukraine, bombe USA en Europe”, mondialisation.ca, 13.04.2021).
„Escalada nu e doar verbală. În ziua de dinaintea Consiliului Nord-Atlantic, armata SUA din Europa a comunicat că, dat fiind că trebuie să primească în următoarele luni două noi unităţi operaţionale, va păstra în Germania trei baze pe care ar fi trebuit să le restituie guvernului german. În ziua următoare, Consiliul Nord-Atlantic, Statele Unite au anunţat un acord încheiat cu Norvegia care le permite să dispună de patru baze aeriene şi navale aflate la graniţa cu Rusia. Între timp a pătruns în Europa distrugătorul american „Arleigh Burke”, beneficiar al unei modernizări care „îi creşte raza de acţiune şi capacitatea armelor cu care e înzestrat”. „Arleigh Burke” e una dintre cele patru unităţi lansatoare de rachete cu desfăşurare avansată aparţinând Flotei a VI-a, aceea care, aflată la ordinele Comandamentului forţelor navale ale SUA în Europa (având cartierul general la Napoli-Capodichino), operează mai ales în Marea Baltică şi în Marea Neagră. Aceste vase sunt dotate cu lansatoare verticale Mk 41 produse de Lockheed Martin. Ele pot trimite (conform specificaţiilor tehnice oficiale) „rachete cu toate misiunile posibile : antiaeriene, antinavă sau de atac asupra unor obiective terestre”. Cele din urmă, printre care se află rachetele Tomahawk, pot fi purtătoare de capete convenţionale sau nucleare. Neputând şti despre care e vorba, Rusia estimează că la bordul acestor vase din apropierea teritoriului său se găsesc rachete de atac nuclear. În timp ce Londra indică şi ea că va trimite o unitate lansatoare de rachete în Marea Neagră, Moscova anunţă că, între 24 aprilie şi 31 ocotmbrie, nu va fi îngăduită trecerea nici unei nave de război străine prin apele teritoriale ruse în trei zone ale Mării Negre. Situaţia va fi şi mai tensionată atunci când, la vară, se vor derula în Marea Neagră manevrele SUA-Ucraina Sea Breeze („Briza mării” – n.n.) la care vor participa şi alte ţări membre NATO, cu mai mult de 30 de vase, având şi sprijin aerian (avioane, elicoptere şi drone)” („Ordre USA contre la Russie : Italie au garde à vous”, mondialisation.ca, 20.04 2021).
Războiul din Ucraina, cu toate că ucrainenii au abandonat înţelgerile de la Minsk şi atacă intermitent regiunile separatiste Doneţk şi Lugansk, nu a început totuşi. Germania, prin Angela Merkel, a anunţat ferm că nu intenţionează să oprească proiectul Nord Stream 2 (unul dintre motivele importante ale discordiei). Şi, cu toate marile mişcări de trupe şi armament, cu nenumăratele declaraţii belicoase, pacea mai poate fi încă salvată. Diplomaţia (la vedere sau discretă) nu a fost încă total abandonată. Vladimir Putin şi Rusia şi-au arătat disponibilitatea de a sta de vorbă cu toată lumea, mai ales cu adversarii. Dar probabil că mai puţin cu puterea de la Kiev, considerată lipsită de autonomie. Ministrul rus al Apărării, generalul Serghei Şoigu, a arătat, în 22.04.2021, că Rusia a ordonat comandamentului forţelor sale armate ca trupele să se întoarcă la bazele lor permanente începând de vineri 23.04.2021, după exerciţiile militare din Crimeea şi Marea Neagră.
