Chiar așa! Cresc presiunile germane asupra României. Propunerea frontului politic PNL-USR-UDMR de numire a inodorului politician Siegfried Mureșan pentru postul de prim-ministru al României chiar trebuie să ne pună pe gînduri. Nu ne-a fost destul că am traversat preț de două mandate experiența Klaus Iohannis marcată de regrese pe toate planurile. Toate speranțele noastre că numirea etnicului german ar putea aduce cu sine o mai mare rigoare în politică și administrație s-au dovedit iluzorii. La fel de inexplicabilă a fost și campania electorală care ne-a adus în principalele două orașe ale României un primar francez (București) și unul german (Timișoara).
Populația a acceptat rezultatul ca o expresie a toleranței etnice și a deschiderii europene a celor scăpați din Estul comunist. Alegerile acestora păreau mai degrabă exerciții democratice și, eventual, importuri de experiență administrativă. Alegătorilor nu le-a trecut prin cap (mai puțin Serviciilor Secrete, păstorite strategic de Florian Coldea, decorat cu Legiunea de Onoare a Republicii Franceze!) că aparițiile neașteptate ale acestora ar reprezenta și capete de pod ale politicii Franței și Germaniei pe teritoriul României.
Anularea alegerilor din decembrie 2024 a rămas ca un abuz de proporțiile unei crime la adresa democrației comis de Curtea Constituțională a României. Instituțiile statului român n-au avut oameni și nici curaj să investigheze mai adînc implicarea Comisiei Europene și a cancelariilor din alte state într-o operațiune care marchează negativ și pe termen lung evoluția vieții politice din România. Nici apariția din pălărie a primarului Nicușor Dan nu a fost lămurită. Era o decizie românească sau străină? Aparținea doar USR sau celor care păpușau acest „partid de intelligence”? Cine ar fi putut înțelege ce se află îndărătul desemnării lui Dragoș Anastasiu drept consilier la Cotroceni, însărcinat cu redactarea unui proiect de guvernare? Un transportator auto refugiat în Germania și revenit în România cu activități în transportul de persoane (Eurolines) devine personaj important în conturarea unui viitor pentru țară. Numai propriile slăbiciuni și neuronii secătuiți l-au deconspirat și l-au scos din marele joc ce se contura. Şi care a făcut loc unui personaj de mini-gabarit similar – Oana Gheorghiu.
Pe nesimțite și pe neașteptate, România s-a trezit în fața unor decizii fundamentale, adoptate de oameni care l-au însoțit pe primul-ministru la negocierile sale din Germania sau l-au secondat în negocierea unor contracte importante pentru țară și pentru obligațiile sale financiare de viitor ale României. Cu portofelul digital, ancorat în același spațiu germanic, cu prelungirea contractului cu OMV pe încă 20 de ani, filo-germanii din guvernul României se apropie de decizii care seamănă cu o punere necondiționată a țării la remorca Germaniei.
În sfîrșit, cu propunerea PNL-USR-UDMR de desemnare a lui Siegfried Mureșan, funcționăraș pregătit pe la cabinete germane, ca și Dominic Fritz, România pare a îmbrățișa o alegere tacită pentru un parteneriat mai special cu Germania, dacă nu chiar spre o repunere a unor obiective/interese germane mai vechi, urmărite prin Tratatul de la Buftea din 7 mai 1918.
Pentru cei care au lipsit la ora de istorie, reproduc cîteva precizări aflate la îndemîna tuturor pe Google și pe Wikipedia din care reproduc sintetic, fără a relua pasajele mai lungi din Tratatul de la Buftea (1918):
„Preliminariile tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.[2] Preliminariile păcii semnate la Buftea au fost transformate în tratatul de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. (Petre Otu, op. cit. p. 67) Prin tratatul de pace au fost acceptate condiții dure, dintre care se menționează:
- România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă „Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova–Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, între noua graniță bulgară-română și Brațul Sfântu Gheorghe, era cedat de către România Puterilor Centrale;[3]
- România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
- România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere; șantierele navale intrau în stăpânirea statului german;
- dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.Urmări:
Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război”.
sursă: cotidianulhd.ro
