AcasăEditorialeFantoma păcii cutreieră neajutorată
Data publicării: iulie 10, 2024 15:49

Fantoma păcii cutreieră neajutorată

Data publicării: iulie 10, 2024 15:49

DISTRIBUIE:

Autor: H.D. Hartmann

”Sunt duhul tatălui tău

Şi-s osândit să rătăcesc prin noapte

O vreme, ziua să postesc în flăcări,

Păcatul vieții-n foc să-mi curățesc…

…El, scârnava şi desfrânata fiară

tu duh de vrăjitor, viclene daruri —

O, josnic duh şi daruri ce-au putința

De a momi astfel — a-nduplecat

La pofta-i ruşinoasă pe regina-mi

Ce după chip părea virtutea însăşi!”

William Shakespeare, Hamlet, Dialogul cu Duhul

Fantoma păcii cutreieră neajutorată

Și a început, cu surle și trâmbițe, măreața întălnire NATO de la Washington. Organizată ca orice crăpelniță, șușaneaua marilor bonzi ai războiului global, a început cu te miri ce și mai nimic. O decorațiune de pom de Crăciun dată secretarului general NATO Stoltenberg pentru pacea europeană adusă în timpul administrației sale și tot felul de dialoguri care mai de care mai comuniste despre cum trebuie democratia imperial occidental să învingă.

Plecată spre măreața America cu poștalionul cel popular, căci TAROM nu a mai dat de proprii piloți din lipsa sa de onestitate și cinste la plata orelor muncite de aceștia, delegația rumânească a  aflat cum este să zbori cu un avion militar. Pus la dispoziție de către prea generoșii generali români care dădură mai deunăzi ditamai virginul Patriot tribut măreței SUA, spre distrugere sigură și matematică în Ucraina cea democratică, avionul melitar duse miniștrii noștri mîndrii în Washington, depunîndu-i ca pe icrele de sturion la timp de dospeală, spre a aplauda cuminte deciziile impăratului american.

Căci imperiul are nevoie si de parteneri ascultători, mai ales ca la cărmă se află ditamai bărbatul condus de o împărăteasă. După cei cinci împărați adoptați (așa este definiția istorică, întrebați cărțile de istorie), astăzi la Casa Albă de pe Potomac (insula Capri este deja ocupată de câteva mii de ani) ditamai pacea planetară se joaca la ruleta unui bătrânel plin de ură și dispreț. Mai mult, acest bătrânel a transformat puterea celei mai imperiale republici din istoria umanității în răzbunare atroce. Prin ochii mici și răi, înnegriți de puterea primei doamne ce se dă cu doctorat (deh o meteahnă veche a doctoratelor a la americaine), ascuns după faldurile mătăsurilor false din Biroul Oval, se poate citi răzbunarea shakesperiană pe care o pregătește SUA la adresa răzvrătiților planetary. Auzi la ei, slugi putiniste, să vrea ele libertate, să nu vrea ei să cumpere arme de la unchiul Joe.

Deci la Washington se duse lumea bună să facă pace. Scuzați, am scris greșit. Conform noului dictionar progresist/woke a lui Biden, delegațiilor țărilor membre NATO se duseră să facă razboi. Doar așa stă bine oricărei republici imperiale aflate în regres cognitiv. Toți liderii lumii occidentale s-au prezentat, nu pentru a discuta despre viitorul NATO, ci pentru a vedea dacă Joe Biden supraviețuiește întâlnirilor fără a arunca o glumă de proastă calitate (așa cum îi era obiceiul când știa pe ce lume se află) sau dacă nu mai miroase părul vre-unei cucoane menopauzate din delegațiile cele multe. Comandanții de oști adunați în SUA probabil că s-au dus cam din același motiv pentru care oamenii participă la o cursă de mașini – și anume, asteapta să vadă accidentul. Nimic nu este mai bun pentru ridicarea adrenalinei ca o mașină de curse în flăcări cu pilotul prins în chingi așteptând ori muzica îngerilor ori albul stingătoarelor de incendiu. Pentru primele întîlniri, Biden a făcut față cu brio. Medicina tradițională chineză ă trăiască. O acupuntură la timp face minuni.

Dacă Shakespeare ar continua să cutreiere pământul și să scrie proza sa emblematică, el s-ar afla în față și în centrul summit-ului NATO. Este o întâlnire de fantome politice, adică „oameni morți care merg”. Poate că Will ar face o actualizare a lui Richard al III-lea, cu decrepitul Joe Biden în rolul principal. Pe scena de teatru grosier fardată, îl însoțește pe Biden pentru fotografia oficială un nou prim ministru britanic Starmer, fost troțchist în tinerețe, alături de cuplul impotent — Emmanuel Macron și Olaf Scholz. Nimic mai complet nu definește unitatea NATO ca o fotografie alcătuită din niște hackuri irelevante din punct de vedere politic. Desigur că toți aceștia se aflau alături de un prim ministru Orban al Ungariei, care a fost excoriat în ultimele zile de mulți dintre „colegii” săi, dar care practic, după cele trei vizite la Kiev, Moscova și Beijing este cel mai în masura să cunoască realitatea internațională. Dar NATO nu are nevoie de realitate, ci de teleprompter.

Alături de imperatorul Biden, niste nenea și tanti de prin lume, unul mai înalt ca celălalt, toți parcă suparati pe viața de lux care o duc. Zelensky din Ucraina, deși a fost prezent în sala dorică a democrației imperial americane nu a făcut parte din poză, căci nici SUA și nici Germnaia încă nu pot accepta ca cea mai”coruptă țară din lume” (apud presa occidentală) să devină membru al onorabilului sindicat.

Desigur, din poză nu lipsește nici asumatul candidat pe persoană fizică Iohannis, auto propus la toate funcțiile internaționale posibile, viitor pensionar la pensiile plătite din munca poporului român. Părea și el suparat căci deh, marele luptător pentru democrația transgender din Olanda i-a șterpelit locușorul cald de general secretary la madama de NATO.

32 de domni și domnițe, toți îmbrăcați de la casele de modă ale boierilor, s-au adunat să celebreze 75 de ani de existență a Tratatlui Nord Altlantic. Aflați în celebrul Andrew W. Mellon Auditorium (unde de altfel s-a și semnat actul fondator al NATO), în plin triunghi federal de clădiri care formează puterea executivă a SUA, leaderii statelor membre ale NATO s-au felicitat unii pe alții pentru ce destepti, frumoși și aroganți sunt ei. 32 de țări din 193 de țări suverane ale lumii (conform listei membrilor ONU). 32 de indivizi, plini de ură la adresa lumii înconjurătoare care se cred ”șefii la lume”. 32 de oameni care nu reprezintă sub nici o formă populația diversă, civilizația uluitoare și mecanismele fondatoare ale umanitatii. O minoritate deci care s-a adunat să dea lecții prea plinului majoritar al globului, care o înjura cu sărg pentru exportul de bombe democratice și războaie permanente pe care aceasta alianță nevotată de nimeni le oferă planetei.

Biden a dat startul festivităților prin decorarea lui Jens Stoltenberg, unul care dintre cei mai virulenți marxiști europeni anti americani, devenit prin procesul de spălare ideologică cel mai pro război dintre toți agenții americanilor de pe aceasta planetă. Joe al nostru chiar a reușit să treacă printr-un discurs de teleprompter fără a strica prea multe cuvinte sau fără a se transforma în vegetație luxuriantă.

Cu toate aceste succese serios muncite de un om aflat în vizibil regres cognitiv, conținutul discursului lui Biden a fost absolut delirant. Ruptura de realitate a leaderului celei mai imperiale democrații din lume este uluitoare și provine dintr-o manipulare ordinară a faptelor exacte. A tot spus că Ucraina va cîștiga, a tot spus că democrația va triumfa, a tot citit de pe telepromterul ăla tot felul de bazaconii. Că nimeni din lume nu îl ascultă, se pare că nu este probleam lui și nici a NATO. Practic minciuna nu mai are limite, iar oamenii au învățat, exact ca pe timpul dictaturii comuniste, să o ignore, creindu-și propriul lor sistem de valori și descifrare a realitățiiî. Papagalii cu promterul în față chiar nu mai conteaza pentru majoritatea absolută a popoarelor lumii.

Un lucru este ca bunicul Joe Biden să nu aibă nicio idee despre adevărata situație internațională, alt lucru este ca o parte dintre liderii NATO din audiență să aplaude aceaste iluzorii minciuni. Ei nu pot pleda nevinovăția dată de declinul cognitive vizibil instalat la imperatorul american.

Afirmația că „Ucraina câștigă și Rusia pierde” este o minciună îndrăzneață. Forțele ucrainene sunt pulverizate de rachete, bombe FAB de 3000 kg și drone. Și nici Statele Unite, nici restul țărilor NATO nu au un stoc nelimitat de obuze de artilerie de 155 mm și îndeajuns de multe sisteme de apărare aeriană pe care să le poată trimite în Ucraina. Se tot anunță transferul a tot felul de sisteme antiaeriene catre Kiev din SUa, dar după virgule urmeaza timpul de transfer: un an, doi ani..și tot așa. România, doar săptămâna trecută ,a aruncat la coș 1 miliard de dolari din banii poporului român ca să iasă în evidență în sala tronului american, deși, ca vecini direcți ai conflictului stie foarte bine că situatia de pe front este complet diferită de ceea ce spune Joe Biden.

Așa zisele mini contra-ofensive pe care SUA si UK le cer de la Ucraina sunt moarte în fașă, la fel ca și trimiterea de soldăței de plumb francezi, aflați sub steagului noului Napoleon tocmai învins de armata de comuniști ai lui Malechon, cel nesupus superiorității ideologice a democrației NATO. Împărăteasa vitregă a democraților americani, Hillary Clinton, declara, într-un interviu scamatorie, că Ucraina trebuie sa facă ceva pe frontal ăla blestemat, să cîștige un sătuc ceva acolo, ca să aiba împaratul democrației, unchiul Joe cu ce să se laude cît să cîștige alegerile din acest an în fața dușmanului ceva mai tînar Donald Trump. Prin asemenea declarații este clar că situația reală de pe front este cunoscută de elita americană. Cu prețul a sute de mii de vieți, cu prețul pierderii unei generații întregi de tineri atât din Ucraina cât și din Rusia, linia de front lungă de 1000 de km este blocată. În timp ce rușii mai ocupă cîte un deal, mai aruncă în aer câte un inexpulzabil tanc Abrahams sau o unitate Patriot, poliția militară ucrainiană mai răpește de pe străzile orașelor lor căte un tănăr ne fugit, ca să îl trimita forțat pe front. Alegerile prezidențiale democratice cerute imperativ, inclusiv de senatorii SUA în timpul vizitelor lor la Kiev, nu au loc și nu vor avea loc, constituția Ucrainei a fost complet ignorată la capitolul transfer de putere, iar 4 milioane de bărbați ucrainieni stau bine merci în occident, neștiind cine va cîștiga în acest razboi abisal. Iar Biden vorbeste de pe promter cum pierde Rusia războiul. Incredibilă falsificare a realității.

În săptămânile premergătoare acestui summit, Ucraina a fost supusă unei presiuni crescânde din partea liderilor NATO pentru a face ceva dramatic pe câmpul de luptă, pentru a crea cel puțin impresia că o ofensivă ucraineană, dacă este înarmată corespunzător de către occidentali, ar putea împinge pe ruși înapoi. Mini-contraofensivele anticipate nu s-a materializat niciodată. În schimb, Rusia lovește Ucraina pe tot frontul de 1000 km, iar Ucraina se retrage constant. O realitate care se vede din satelit, dar nu și în ședințele publice laudative ale scrobiților conducători ai NATO. În spatele ușilor închise, membrii NATO vor mărturisi și vor recunoaște că Rusia mănâncă prânzul Ucrainei și îi golește vampiric de sînge. Biden s-a lăudat că Statele Unite au acum 100.000 de militari dislocați în Europa. Wow! Pun pariu că rușii, care au 1,3 milioane de soldați activi și tot atâția în așteptare, tremură în cizme. Iar Siberia se cutremură de panică ca la celebra explozie de la Tunguska.

Să fim seriosi, situația din Ucraina nu merge cum trebuie iar NATO pare a fi ajuns la limita sa strategică cu sprijinul său necondiționat pentru Kiev. Iar dacă cineva își imaginează, așa cum o face Zelensky, că țara sa va fi primită în tratatul nord atlantic și răpide se aplică articolul 5, va avea surprize enorme și devastatoare. Articolul 5 este atît de vag, atît de prost construit lingvistic și juridic, este atât de nefast din punct de vedere al jocului strategic mondial, este atât de alterat în operaționalizarea sa datorită evoluției tehnologice contemporane a războiului, încît nu se va putea aplica în cazul ei sau a nimănui dintre membrii săi.

Discursul de laudațio de la NATO nu poate ascunde faptul că la Moscova, India a primit o decorație istorică, parte integrantă a istoriei formării statalității rusești, iar la Washington un norvegian, fost marxist înverșunat, va preda puterea NATO unui olandez mai mult zburător decît pacificator.

Modi al Indiei a fost primit ca șef de putere nucleară globală de către un țar al statilității istorice ruse. La Washington cu tot fardul, nu se poate masca falsul. Cei 75 de ani de existență ai NATO nu vor putea acoperii eșecul actual al Occidentului în fața dislocării accentuate a unicității imperiale în favoarea unei multipolarității care atrage marea masă a statelor suverane de pe glob.

Până și în Africa, ieri construitul ”trio” din Sahel îngroapă ECOWAS, aceasta slugă a imperialismului european. Ultima relicvă imperială a colonialismului genocidar din Africa, ECOWAS se poate prăbuși de la o zi la alta pentru că parfumații leaderi europeni nu au înțeles că timpul dictatului ideologic al democrației a expirat. Noi vorbim de superioritatea ideologică a democrației când lumea vrea simplă libertate. Avem o problemă tovarăsi! În catedralele Bizanțului, otomanii topeau aurul imperiului roman pe când popii se certau dacă îngerii au sex. Așa moare o civilizație. Cu decorații inutile date în temple dorice de niște bătrânei incapabili să citească un text scris cu litere mari, fie el și fals despre frumusețea apusă a tronului imperial.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img