Suveranitatea asupra datelor este noul petrol – dar Orientul Mijlociu extrage materia primă, în timp ce giganții tehnologici străini o rafinează.
Harta ascunsă de servere și iluzia granițelor digitale
La 10 iunie 2025, doi directori ai Microsoft Franța au apărut în fața unei comisii de anchetă a Senatului francez însărcinate cu examinarea achizițiilor publice și a suveranității digitale. Audierea s-a desfășurat în tonul liniștitor obișnuit, până când o întrebare a schimbat complet atmosfera: putea compania să garanteze că datele cetățenilor francezi – chiar dacă sunt găzduite pe servere situate în Franța – nu vor fi niciodată transferate unei autorități străine fără consimțământul guvernului francez? Anton Carniaux, directorul subsidiarei pentru afaceri publice și juridice, a răspuns sub jurământ cu șase cuvinte: „Nu, nu pot garanta acest lucru.”
Acea declarație a spulberat ani de retorică corporativă construită în jurul unor expresii precum „regiuni cloud locale”, „infrastructură fiabilă” și „rezidența datelor”. Franța putea găzdui serverele, cetățenii francezi puteau genera datele, iar instituțiile franceze puteau plăti pentru serviciu – și totuși autoritatea supremă putea rămâne în altă parte. Comisia a tras o concluzie clară. Microsoft nu putea garanta suveranitatea asupra datelor pe care le găzduia. Acel schimb de replici dezvăluie o realitate cu consecințe concrete, inclusiv – și poate mai presus de orice – pentru Orientul Mijlociu: localizarea fizică a datelor nu mai coincide cu localizarea lor politică.
Geografia clasică a puterii ne învață că suveranitatea ocupă un teritoriu. Petrolul aparține statului sub al cărui sol se află; porturile intră sub autoritatea țării pe ale cărei țărmuri sunt situate; conductele de petrol urmează granițele pe care le traversează. În această tradiție, puterea este citită pe suprafața pământului. Datele urmează o geografie diferită.
Un dosar medical poate fi creat la Riad, stocat în Bahrain, procesat de un algoritm antrenat în Statele Unite și administrat printr-o filială europeană. Care stat îl controlează cu adevărat? Răspunsul convențional atribuie datele persoanei, companiei sau guvernului care le-a generat. În practică, proprietatea contează mai puțin decât controlul. Puterea reală aparține celui care poate accesa, procesa, transfera, restricționa sau obliga legal la divulgarea informațiilor.
Acest principiu este formulat fără echivoc chiar de Departamentul de Justiție al SUA. În baza CLOUD Act, furnizorii aflați sub jurisdicția SUA pot fi obligați să predea date prin proceduri juridice valabile, „indiferent de locul în care compania le stochează”. Washingtonul prezintă legea drept un instrument legitim pentru obținerea probelor electronice. La nivel geopolitic, însă, aceasta permite jurisdicției americane să se extindă prin intermediul controlului corporativ, ajungând la informații stocate cu mult dincolo de teritoriul SUA. Noua hartă a puterii este trasată nu doar de frontiere, cabluri și centre de date, ci și de sediile sociale, cheile de criptare, obligațiile juridice, administratorii de sistem și statele capabile să-i oblige să coopereze.
În întregul Orient Mijlociu, guvernele investesc masiv în cloud computing, inteligență artificială, identitate digitală, orașe inteligente și servicii publice bazate pe date. Arabia Saudită urmărește să devină o economie de top bazată pe date; Emiratele Arabe Unite, Qatarul, Bahrainul, Omanul și Turcia își extind capacitățile de gestionare și guvernanță a informațiilor. Și capacitatea fizică este concentrată în câteva centre regionale: o evaluare realizată de Banca Mondială în 2025 a identificat treizeci și nouă de centre de date în Emiratele Arabe Unite și treizeci și trei în Arabia Saudită – cifre mai mici decât media țărilor cu venituri ridicate (optzeci și unu), dar semnificativ mai mari decât în restul regiunii.
Tranziția este măsurabilă. Potrivit Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor, în 2024, 70% din populația statelor arabe utiliza internetul, față de 68% la nivel global. Media regională ascunde însă o diferență de 82 de puncte procentuale între economiile cel mai puțin și cel mai bine conectate, în timp ce numărul abonamentelor la servicii de bandă largă fixă rămâne sub jumătate din cifra globală. Extinderea digitală este rapidă și, în același timp, profund inegală.
Pe de altă parte, peisajul furnizorilor este extrem de concentrat. Potrivit Synergy Research Group, în al treilea trimestru al anului 2025, Amazon, Microsoft și Google reprezentau 63% din cheltuielile globale ale companiilor pentru infrastructura cloud, pe o piață trimestrială care ajunsese la 107 miliarde de dolari, față de 68 de miliarde cu doar doi ani înainte. Țările care își construiesc rapid propriile sisteme digitale intră pe o piață deja structurată în jurul dependenței. Un guvern poate impune ca datele cetățenilor să rămână în interiorul granițelor naționale, în timp ce încredințează simultan unei companii străine administrarea platformei, actualizarea software-ului, furnizarea modelului de inteligență artificială sau controlul unor niveluri critice ale sistemului. Astfel se creează aparența suveranității fără substanța ei.
Localizarea datelor răspunde unei singure întrebări: unde sunt stocate informațiile? Ea lasă deschise întrebările esențiale. Cine controlează cheile de criptare? Cine actualizează software-ul? Cine poate suspenda serviciul? Legile cărei țări guvernează furnizorul? Cine îi poate impune divulgarea informațiilor și cine deține puterea de calcul necesară pentru a extrage din acestea valoare strategică? Păstrarea serverelor în interiorul granițelor naționale nu le plasează automat sub control național.
Palestina și datele ca armă
Nicăieri consecințele acestei geografii ascunse nu sunt mai evidente decât în teritoriile palestiniene ocupate. Războiul modern depinde tot mai mult de colectarea, corelarea și interpretarea unor cantități uriașe de informații. Înregistrările telefonice, identificatorii biometrici, comunicațiile interceptate, istoricul locațiilor și imaginile aeriene pot fi transformate în informații militare prin intermediul cloud computingului și al inteligenței artificiale.
Utilizarea combinată a produselor Microsoft și OpenAI de către armata israeliană în martie 2024 ajunsese la un nivel de aproape două sute de ori mai ridicat decât în săptămâna care a precedat 7 octombrie 2023. Datele stocate pe serverele Microsoft se mai mult decât dublaseră, depășind 13,6 petabytes până în iulie 2024, în timp ce utilizarea serverelor crescuse cu aproape două treimi în primele două luni ale războiului. Platforma Azure ar fi fost utilizată pentru a compila, transcrie și traduce informații obținute prin supraveghere în masă, unele dintre datele de intelligence fiind corelate cu sisteme de identificare a țintelor.
În septembrie 2025, Microsoft a dezactivat anumite servicii de cloud și inteligență artificială furnizate unei unități a armatei israeliene, după ce un audit intern a confirmat că produsele sale erau folosite pentru supravegherea în masă a palestinienilor; datele în cauză erau stocate în centrele cloud ale companiei din Europa. Această succesiune de evenimente este revelatoare: informații colectate în Palestina, procesate de o unitate militară israeliană, găzduite în Europa și, în cele din urmă, supuse unei decizii luate de o companie americană. Limitarea acestei măsuri este la fel de grăitoare. După cum a remarcat Hossam Nasr, fost angajat Microsoft și susținător al campaniei No Azure for Apartheid, cea mai mare parte a contractului cu aparatul militar israelian a rămas intactă. Marile companii de tehnologie ocupă acum poziții rezervate cândva aproape exclusiv statelor: furnizează capacități utilizate în operațiuni de intelligence, decid dacă un client își păstrează accesul, investighează presupusele abuzuri și impun restricții peste granițe.
Israelul însuși recunoaște importanța strategică a controlului asupra cloudului. Proiectul Nimbus, atribuit Google și Amazon Web Services, a fost conceput pentru a furniza ministerelor israeliene și agențiilor publice asociate o infrastructură cloud completă. Contractul, în valoare de 1,2 miliarde de dolari, impunea existența unei infrastructuri locale și a fost prezentat drept un mijloc de a menține informațiile guvernamentale în interiorul granițelor țării. Principalii furnizori rămân însă companii americane, integrate în sistemele juridice și tehnologice ale Statelor Unite.
Nimbus întruchipează paradoxul central al suveranității asupra datelor: un guvern poate cere ca informațiile să rămână pe teritoriul său, în timp ce încredințează stocarea, procesarea și administrarea platformei unor companii cu sediul în altă țară. Israelul a negociat dur pentru a-și reduce această vulnerabilitate. Majoritatea statelor din Orientul Mijlociu nu dispun de puterea sa de negociere, de integrarea sa tehnologică cu Washingtonul sau de capacitatea de a exercita presiuni asupra marilor corporații americane. Aici, suveranitatea este și o funcție a puterii de negociere.
Disputa asupra datelor este, în cele din urmă, o luptă pentru trei drepturi strategice. Primul este dreptul de a colecta: guvernele, platformele digitale, operatorii de telecomunicații, băncile și serviciile de securitate acumulează informații despre identitate, deplasări, comunicații, sănătate, consum și comportament. Al doilea este dreptul de a procesa: datele brute capătă valoare strategică doar dacă actorul deține cipurile, algoritmii, platformele cloud și personalul calificat necesare pentru a le procesa. Al treilea este dreptul de a impune: autoritatea revendicată de guverne și instanțe de a obliga furnizorii să divulge, să păstreze, să elimine sau să restricționeze informații.
Concentrarea economică din spatele acestor trei drepturi se intensifică. UNCTAD raportează că cele mai mari cinci multinaționale din domeniul digital și-au majorat cota combinată din vânzările industriei de la 21% în 2017 la 48% în 2025, în timp ce ponderea lor în active a crescut de la 17% la 35%. Controlul asupra datelor și puterii de calcul se concentrează mai rapid decât se extinde infrastructura. O țară care controlează doar primul drept este un furnizor de materii prime digitale; una care controlează colectarea datelor și puterea de calcul poate deveni o putere digitală; un actor capabil să exercite toate cele trei drepturi deține ceva foarte apropiat de suveranitatea digitală.
Miza economică crește rapid. UNCTAD estimează că piața globală a inteligenței artificiale va crește de la 189 de miliarde de dolari în 2023 la 4.800 de miliarde de dolari în 2033 – o creștere de 25 de ori într-un deceniu. Regiunile care furnizează date, dar nu dispun de infrastructura de calcul și de proprietatea intelectuală necesare pentru a le procesa, riscă să păstreze doar o parte minimă din această valoare. În secolul XX, valoarea strategică nu consta doar în extragerea petrolului, ci și în rafinarea, transportul, stabilirea prețului și finanțarea acestuia. În secolul XXI, aceeași distincție se aplică datelor: Orientul Mijlociu poate genera materia primă, dar puterea decisivă se află în „rafinăriile de date” – adică în platformele cloud, modelele de inteligență artificială și sistemele de calcul care transformă informațiile în profit, intelligence și influență geopolitică.
Dincolo de colonialismul digital
Soluția nu este izolarea tehnologică. Niciun stat din Orientul Mijlociu nu poate reproduce singur fiecare nivel al stack-ului tehnologic global, iar înlocuirea dependenței de furnizorii americani cu o dependență totală de platforme chineze sau de alte platforme nu ar face decât să mute centrul de greutate extern. Riscul care trebuie evitat este ca desprinderea de dependența de petrol să se transforme în colonialism digital: un scenariu în care companiile din regiune generează datele, în timp ce platformele străine dețin infrastructura, extrag valoarea acestora și păstrează controlul asupra accesului. Ceea ce este necesar este o autonomie tehnologică distribuită.
Pe această bază, poate fi stabilită o ordine concretă a priorităților. Achiziționarea serviciilor cloud trebuie tratată drept o decizie de securitate națională, nu ca o chestiune IT de rutină: contractele trebuie să precizeze cine controlează cheile de criptare, cum vor fi gestionate solicitările juridice străine și dacă datele și aplicațiile pot fi migrate către un alt furnizor. Datele medicale, de apărare, biometrice, judiciare și cele din registrele civile necesită o protecție mai strictă decât informațiile comerciale obișnuite. Guvernele trebuie să investească în capacități cloud regionale interoperabile, standarde deschise, audit independent și capacitatea de a menține serviciile esențiale în cazul în care un furnizor străin revocă accesul. Mai presus de toate, suveranitatea asupra datelor trebuie să depășească simpla stocare și să cuprindă întregul lanț: colectare, clasificare, procesare, acces, partajare și ștergere.
Timp de peste un secol, importanța geopolitică a Orientului Mijlociu a fost cartografiată prin zăcăminte de petrol, conducte, porturi, strâmtori și baze militare. Aceste structuri rămân esențiale, dar peste ele s-a extins o altă rețea strategică – una alcătuită din baze de date, contracte cloud, jurisdicții juridice, sisteme de identitate, modele de inteligență artificială și autorizări invizibile. Controlul asupra datelor le oferă statelor și corporațiilor puterea de a cartografia societăți, de a le interpreta comportamentele, de a anticipa schimbările lor politice și economice și de a transforma aceste cunoștințe în acțiune.
Statele Orientului Mijlociu construiesc rapid infrastructura digitală pe care se vor sprijini economiile și instituțiile lor publice. O mare parte din autoritatea care guvernează însă aceste sisteme rămâne în afara regiunii. În secolul XXI, controlul asupra unui teritoriu va depinde tot mai mult de controlul asupra datelor care îi dezvăluie oamenii, instituțiile și resursele.
Întrebarea adresată Senatului francez în iunie 2025 depășește cu mult granițele Franței: cei care nu pot garanta unde vor ajunge datele lor nu își guvernează pe deplin propriul teritoriu. Iar cu acele date se poate face, literalmente, orice.
sursă: strategic-culture.su
