În timp ce atenția publicului e distrasă de scandaluri politice, în Parlament se pregătește discret o schimbare legislativă care poate redesena raportul dintre cetățean și stat. Sub pretextul „adaptării la noile riscuri de securitate”, Pl-x 565/2025, cunoscută ca Legea Big Brother, împinge România într-o zonă gri, în care serviciile de informații primesc acces extins la instrumente tehnologice capabile să urmărească, să coreleze și să analizeze date personale la o scară fără precedent.
Cum își justifică statul noile puteri
În justificarea oficială a proiectului Pl-x 565/2025, statul român își construiește argumentația pe un tablou sumbru al societății contemporane: terorism, migrație din „zone cu potențial terorist”, atacuri cibernetice și amenințări hibride. Documentul vorbește despre „evoluțiile climatului de securitate european și euroatlantic” și despre o „dinamică accentuată a fenomenelor transnaționale negative”, formulări care pregătesc terenul pentru extinderea atribuțiilor serviciilor de informații.
În logica expunerii de motive, România ar fi prinsă într-o furtună geopolitică ce obligă statul să-și modernizeze instrumentele de supraveghere. Proiectul insistă că noile tehnologii – de la baze de date complexe până la aplicații online și sisteme informatice avansate – trebuie puse explicit la dispoziția serviciilor. În document se afirmă că este necesară „reglementarea expresă a posibilității serviciilor de informații […] de a crea, dezvolta, administra și utiliza baze de date, sisteme informatice și de comunicații, aplicații și alte resurse în mediul online”.
Această formulare aparent tehnică ascunde însă o schimbare majoră: legea ar consacra explicit dreptul serviciilor de a opera propriile infrastructuri digitale, inclusiv sisteme capabile să colecteze și să proceseze date personale. Expunerea de motive justifică această mutare prin necesitatea „încorporării progresului tehnologic în demersurile operaționale” și prin dorința de a elimina orice „ambiguitate” privind legalitatea acestor instrumente.
Documentul invocă și jurisprudența CEDO, sugerând că România ar fi obligată să creeze un cadru mai clar pentru prelucrarea datelor personale în scop de securitate națională. Sunt menționate cauzele Rotaru, Bucur și Toma, Dumitru Popescu și Acatrinei, în care Curtea a sancționat lipsa de transparență și de garanții în activitatea serviciilor. Expunerea afirmă că statul trebuie să asigure o bază legală „suficient de precisă și previzibilă”, reguli privind durata de stocare și mecanisme de control democratic.
În realitate, însă, proiectul folosește aceste hotărâri ca argument pentru a extinde prerogativele serviciilor. Deși documentul vorbește despre „garanții ferme privind respectarea drepturilor și libertăților fundamentale”, accentul cade pe consolidarea capacității operaționale a structurilor de informații, nu pe protecția cetățeanului.
Expunerea de motive mai susține că noile prevederi ar preveni condamnări viitoare la CEDO și ar asigura conformitatea cu standardele europene privind protecția datelor. Totuși, în același timp, proiectul permite colectarea și păstrarea datelor în scopuri de securitate națională, cu verificări la intervale de până la cinci ani. Totodata semnatarii afirmă că autoritățile trebuie să șteargă informațiile „care nu au legătură cu vulnerabilități, riscuri sau amenințări”, dar nu explică cine decide relevanța și după ce criterii.
În final, expunerea de motive prezintă proiectul ca pe o necesitate istorică: o adaptare la „intensificarea amenințărilor hibride”, la „campaniile de dezinformare” și la utilizarea inteligenței artificiale în operațiuni de influență. Statul cere mai multă putere pentru a răspunde acestor riscuri, promițând în schimb garanții și controale democratice. Dar, ca în multe alte momente din istoria recentă, întrebarea rămâne dacă aceste garanții sunt reale sau doar o fațadă juridică pentru o extindere fără precedent a supravegherii.
Cine sunt cei 15 parlamentari care au împins legea înainte
În spatele controversatei inițiative legislative află cincisprezece parlamentari. În zona deputaților, PSD apare cu patru nume: Mihai-Viorel Fifor, Mirela-Florența Matichescu, Cătălin-Viorel Mîndroc și Mihai Weber. Alături de ei, PNL trimite doi deputați, Dragoș-Fănică Ciobotaru și Adrian-Felician Cozma.
La Senat, lucrurile devin și mai interesante. PSD este reprezentat de Felix Stroe, iar PNL vine cu Silviu-Iulian Coșa și Nicoleta Pauliuc. De pe listă nu putea lipsi nici AUR prin senatorii Mircia Chelaru, Constantin-Ciprian Iacob și Nicolae Vlahu. Lista continuă cu senatorul USR Marius Bodea, iar în final, senatorul Ștefan Borțun din grupul parlamentar Pace Ștefan Borțun închide cercul, adăugând încă o piesă într-un puzzle politic care, privit de la distanță, pare mai degrabă o coaliție ad-hoc decât o inițiativă coerentă.
Cum a trecut legea Big Brother prin Parlament aproape pe nevăzute
Drumul controversatei legi Big Brother prin Parlament nu a fost spectaculos. A fost, mai degrabă, o mișcare lentă, tehnică, desfășurată în spatele ușilor închise, în comisii și birouri, acolo unde atenția publicului nu ajunge niciodată. Totul începe pe 17 decembrie 2025, când inițiativa este prezentată în Biroul Permanent al Camerei Deputaților. În aceeași zi, proiectul este înregistrat pentru dezbatere și pleacă spre Guvern pentru punct de vedere, informare și fișă financiară. Termenele sunt scurte, de ordinul săptămânilor, ca și cum legea ar fi trebuit să avanseze rapid, înainte ca cineva să apuce să o citească cu adevărat.
Tot atunci sunt cerute avizele obligatorii: Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social, CSAT. Primul răspuns vine pe 14 ianuarie 2026, de la Consiliul Legislativ, și este negativ. Un detaliu important, dar care nu pare să fi deranjat pe nimeni. Proiectul merge mai departe, ca și cum avizul ar fi fost doar o formalitate birocratică, nu un semnal de alarmă.
Pe 2 februarie 2026, legea revine în Biroul Permanent și este trimisă către comisiile de fond: juridică și apărare. Termenele sunt din nou strânse: amendamente până pe 12 februarie, raport până pe 24. În paralel, alte comisii sunt chemate să dea avize – drepturile omului, tehnologia informației, comisia comună de control a SRI, comisia specială pentru controlul SIE. Pe 6 februarie, vine și avizul CSAT, semnat de Departamentul Securității Naționale. Apoi, în doar câteva zile, se succed avizele comisiilor parlamentare: control SIE, drepturile omului, control SRI.
Momentul decisiv vine pe 14 aprilie 2026. Proiectul ajunge în plenul Camerei Deputaților, dar nu pentru o dezbatere reală. Termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție expirase, iar în astfel de situații, Camera este obligată să adopte tacit proiectul. Așa se și întâmplă: legea trece fără vot, fără discuții, fără amendamente majore, fără ca vreun parlamentar să fie nevoit să-și asume public poziția. Este adoptată pur și simplu.
În aceeași zi, proiectul este trimis la Senat, camera decizională. Acolo urmează să se joace adevărata miză, dar traseul din Camera Deputaților spune deja totul despre modul în care această lege a fost împinsă înainte: discret, tehnic, fără zgomot, fără dezbatere, fără opoziție reală. Un proiect care schimbă arhitectura securității naționale a trecut prin prima cameră a Parlamentului ca o formalitate. Iar asta, într-o democrație, este poate cel mai mare semnal de alarmă.
sursă: gazetadecluj.ro
