Scandalul azilelor ilegale de la Bihor ne-a mai demonstrat încă o dată ce viziune de căcat are Statul Român în privința cetățenilor săi.

Dar dacă rămâneți doar cu sudalma asta în cap, sigur, aveți tot dreptul. Eu vin azi să vă deschid ochii și mai tare, căci poate ați uitat de homeless-ii din statele „civilizate”.

Cum e posibil ca factura de curent a luminițelor de pe Tour Eiffel să coste 100.000 de euro pe lună și, dedesubtul magaoaiei, să doarmă pe asfalt, în frig sau caniculă, după anotimp, tone de amărâți?

Contabilitatea persoanelor vulnerabile o fac și țările „civilizate”, dar o împachetează mai cu ștaif pentru popor. O să vă dau azi detalii relevante.

La noi, lucrurile sunt brute. Nemachiate. Că așa e țara asta: când iese la suprafață mizeria, iese cu tona la hectar.

Porcăriile lui Pașca și tot ce s-a întâmplat sub veghea lui (bolnavi care produceau viermi în cangrene, abuzuri sexuale, asistență medicală analfabetă) sunt deja instrumentate de DIICOT. Vedem cum va evolua dosarul.

Dar ne este deja tuturor foarte clar, indiferent ce simțim despre cazul Dumbrava:

Statul român a fost clientul pervers al lui Viorel Pașca, i-a livrat „marfa” la ușă, cu girofar.

Sǎ revenim la tema mea provocatoare despre momentul când trecem cu privirea în pământn pe lângă sacul de dormit unde cineva zace pe grilajul de metrou din Paris, sub podul din Londra sau pe cartonul din Manhattan şi ne întrebǎm – cum e posibil?

Cum e posibil ca în orașele astea iconice, unde un metru pătrat costă cât o garsonierǎ la Turda, unde statul are bani să lumineze turnul Eiffel ca pe un pom de Crăciun permanent, un om să moarǎ pe stradă?

Uite cǎ e posibil. Am creat niște societăți în care omul a fost scos din ecuația umanitǎții.

Peste tot în Europa, contractul social a fost reziliat unilateral.

Când ești „inutil” economic, când ești prea bătrân, prea bolnav sau prea sărac, devii o problemă de contabilitate, nu de umanitate.

În Franța ești ascuns sub covor, în Marea Britanie ești lăsat la mâna proprietarilor lacomi, în Germania mori în frigul birocratic, în Spania ești scos din casă ca să se facă loc turiștilor, iar în România ești trimis la „lagăre” ilegale.

Indiferent de țară, am construit sisteme care exclud, în loc să includă, sisteme care văd cetățeanul ca pe o piesă de schimb ce trebuie aruncată la gunoi când s-a uzat.

Am uitat complet că o societate nu se măsoară prin cât de fițoase sunt clădirile din centru, ci prin felul în care trăiește cel mai amărât cetățean de la periferie.

Acesta e adevărul rece, tavarisci, am ales să clădim sisteme care au încetat să mai aibă grijă de oameni, lăsându-i pe cei mai slabi să se stingă în tăcere.

Franța drepturilor omului ascunde omul vulnerabil sub poduri

Franța, patria drepturilor omului, a făcut în 2007 un lucru interesant: a votat legea DALO, care transformă locuința într-un drept opozabil, adică poți da statul în judecată dacă nu te adăpostește.

Aşa, ca poveste la un cafei, sună superb. Acum cifrele: din 2008, comisiile au dat peste 477.000 de decizii favorabile, peste 307.000 de familii au fost relocate, dar aproximativ 118.500 încă așteaptă, majoritatea lor fiind în regiunea pariziană.

Statul francez a fost condamnat de propriile tribunale de peste 25.000 de ori pentru că nu a relocat oamenii în termenele legale, iar în 2015 a fost condamnat și de CEDO, pentru o familie recunoscută ca prioritară în 2010 și lăsată pe drumuri și în 2014.

De aproape 20 de ani, francezii mint şi se mint cǎ rezolvǎ problema şi cǎ legea DALO e ok, dar e nevoie de timp.

Pe dracu’!

Când tribunalul administrativ condamnă statul pentru că nu te-a relocat, îl obligă la plata unei penalități, dar penalitatea aia nu ți se plătește ție, reclamantului, ci alimentează, din 2011, un fond național numit FNAVDL — un fond administrat tot de stat.

FNAVDL are ca obiectiv principal finanțarea proiectelor sociale de sprijin pentru persoanele aflate în situații vulnerabile sau de mare dificultate, ajutându-le să obțină o locuință stabilă și să se mențină în ea

În fapt, totul e un bla-bla birocratic.

Nevoia de locuințe sociale e enormă și în creștere, dar problema fără rezolvare este prețul uriaș al locuințelor din orașele de top ale lumii, unde până și periferia devine inaccesibilă.

Așa că săracii și vulnerabilii n-au decât să se descurce, zic politicienii francezi: „Noi am încercat, dar uite cât de scump e Parisul imobiliar.” Așa că, sub pod, săracilor, dacă nu-s deja ocupate locurile.

La Londra, cinismul e cu ştaif

Britanicii au un sistem de asistență pentru cei fără adăpost care arată impecabil pe hârtie, doar că accesul în el trece prin trei site succesive, trei teste juridice care cern oamenii ca pe făină.

Primul: „priority need”, nevoia prioritară.

Ai copii, ești gravidă, ești bătrân, ești bolnav grav? Treci.

Ești bărbat singur, sănătos, de 35 de ani, căruia i s-a dus chiria în cer și slujba în cap? Nu ești prioritar.

Legea nu spune că nu ești om; zice, aşa, mai elegant, că nu ești “urgent.”

Al doilea test: „intentional homelessness”, adică statul verifică dacă nu cumva ți-ai provocat singur nenorocirea. Te doare capu’.

Ai plecat de acasă din cauza unui conflict cu mama? Ai rămas în urmă cu chiria fiindcă ai plătit datoriile altcuiva? Nişte funcționari pot verifica şi sǎ descopere că ești fără adăpost în mod „intenționat”, astfel cǎ obligația statului se evaporă.

Bǎşiții de funcționari britanici o întorc în favoarea lor şi zic: băăăă, UK e singurul loc din lume unde victima poate să-și dovedească nevinovăția pentru propria catastrofă.

Al treilea: „local connection”, legătura locală. Nu poți demonstra că aparții de cartierul unde ai cerut ajutor? Consiliul local te pasează altui consiliu, care te pasează înapoi, și astfel începe un Wimbledon cu destine, cu un om pe post de minge.

Rezultatul?

I want to be a part of it, New York, New York

În 1979, un avocat tânăr pe nume Robert Hayes a găsit pe Bowery un fost bucătar alcoolic, Robert Callahan, și a construit în jurul lui un proces istoric: a invocat articolul XVII din Constituția statului New York, scris în 1938, în plină Mare Criză, care spune că „ajutorul, îngrijirea și sprijinul celor nevoiași sunt preocupări publice și vor fi asigurate de stat”.

A câștigat.

New Yorkul a devenit, prin decretul de consimțământ semnat în 1981, unul dintre foarte puținele locuri din America unde există un drept legal la adăpost: ceri un pat, statul e obligat să ți-l dea.

Dar Robert Callahan, omul care a dat numele victoriei, a murit pe străzile orașului înainte ca decretul să fie semnat.

Mai trist, victoria lui a fost oarecum inutilǎ şi cam… semanticǎ.

Sǎ vǎ zic de ce.

Callahan a câștigat dreptul la shelter, adicǎ la adăpost. Nu la housing, la locuință.

Diferența e enormǎ: adăpostul e un pat la comun, pentru o noapte, cu regulament și oră de stingere. Locuința e un loc unde ți se poate trimite o facturǎ de utilitǎți şi unde ai intimitate.

Din mizeria asta de diferențǎ a crescut, în patruzeci de ani, un monstru: un sistem de adăposturi de miliarde de dolari, o industrie întreagă care administrează nefericirea în loc s-o vindece, cu zeci de mii de oameni reciclați la nesfârșit prin paturi de o zi.

Orașul plătește pentru un pat de adăpost, lună de lună, mai mult decât ar costa chiria unui apartament, și o face de decenii, fiindcă legea îl obligă la pat, nu la casă. Cam ca un spital obligat prin lege să-ți dea perfuzii la infinit, dar niciodată nu te va opera.

Cum stǎ treaba DOAR la New York?

350 000 de oameni sunt homeless.

Dar în restul Americii, acolo cum e?

Mai rǎu. Din iunie 2024, sǎ dormi pe stradǎ e infracțiune.

Grants Pass v. Johnson este o decizie istorică a Curții Supreme a SUA din iunie 2024, care a stabilit că orașele pot amenda sau aresta persoanele fără adăpost pentru dormitul pe domeniul public. Aceasta a decis că astfel de interdicții locale nu încalcă interdicția constituțională privind „pedepsele crude și neobișnuite”

Cinismul e maxim, cǎci legea nu pedepsește statutul de om al străzii, ci fapta de a dormi pe stradǎ. E interzis, dacǎ eşti cerşetor, sǎ îți fie somn.

Judecătoarea Sotomayor a scris în opinia separată exact acest lucru, că somnul e o necesitate biologică, deci a interzice unui om fără casă să doarmă oriunde în public înseamnă a-i incrimina existența. A pierdut la vot.

Efectul? Din iunie 2024, aproximativ 150 de orașe din 32 de state au adoptat sau au înăsprit asemenea ordonanțe, cu amenzi de la o mie de dolari și până la șase luni sau chiar un an de închisoare.

Amendă de o mie de dolari pentru un om care n-are nici zece parai.

Ei, cum vi se pare, neicuşorilor?

Pui cap la cap Bucureștiul, Parisul, Londra, Berlinul, Madridul, și parcǎ cinismul gulerelor albe e universal.

Diferă doar metoda de “arhivare” a vulnerabililor.

E greu peste tot, domnule, zic muiştii de politicieni, asta e societatea modernǎ, nu avem ce face. Scuza perfectǎ.

Finlanda – excepția

Finlanda e o țarǎ micǎ micǎ, dar tot avea în 1987 optsprezece mii de oameni fără adăpost. Astăzi, mai sunt circa 3.800, adică 0,06% din populație. Cum au reuşit?

Housing First e o idee pornită dintr-un raport cu titlu de poezie: „Nimi ovessa”, Numele tǎu pe ușă.

Finlandezii au întors piramida birocrației cu susul în jos: primești întâi cheia de la o locuință permanentă, necondiționată, cu numele tău pe ușă, și abia apoi se focuseazǎ pe restul, pe adicții, pe psihic, pe muncă.

Rezultatul: homelessness-ul de lungă durată a scăzut cu 68% între 2008 și 2022, dormitul în stradă a fost practic eradicat în Helsinki, unde a mai rămas un singur adăpost de noapte, cu 50 de locuri.

Cine plătește? Finlandezii au venit şi aici cu altǎ abordare şi au demonstrat cǎ fiecare om luat de pe stradă și pus într-o locuință economisește societății cel puțin 15.000 de euro pe an, din urgențe medicale, poliție și justiție al cǎror focus nu mai e consumat pe ei.

Omenia, culmea, iese mai ieftină la finlandezi decât abandonul. Statul finlandez nu e mai bogat pe cap de locuitor decât cel german și nu e mai catolic decât cel spaniol.

Finlanda a ales să îl trateze pe ultimul om ca pe un om, nu ca pe un dosar.

Diferența dintre România și „lumea civilizată” nu e, cum ne place să ne flagelăm, una de natură, ci de grad și de cosmetică. Francezul abandonat primește un număr de dosar DALO, englezul primește o cameră de hotel cu mucegai, neamțul primește un pat în Sammelunterkunft, spaniolul primește o suspendare de evacuare.

Vulnerabilii noștri au primit o saltea la Pașca și o groapă lângă cimitirul greco-catolic. Peste tot e aceeași injecție de cinism, dar la noi e fără anestezie.

Îți plac analizele mele?

Eu zic că sunt ceva total diferit față de zoaia din mass-media națională. De aceea, te conjur să te gândești să mă susții cu 26 de lei pe lună, o nimica toată, pentru ca Strict Secret să existe.

Ai aici butonul de subscribe.

Subscribed

Urmeazǎ mai jos, in sectiunea pentru abonatii platitori:

Radiografia Pfizer. Cum şi-a bǎgat sula popotarul de Ciucǎ în Romania. Nu a fost singurul. Musai sa citesti mai departe!

O poveste incredibila de iubire.

Planul perfect pentru salvarea litoralului românesc

Chiar are Musk 10 000 de lasere în cer?

Radiografia Pfizer

de Petrişor Peiu

Aflăm, de la Siegfired Mureșan, dar și de la Sorin Grindeanu și Nicușor Dan că partidele PNL, USR, UDMR și PSD trebuie să conducă țara în continuare. Ce argumente au? Cică să scoată națiunea din criza în care tot ei au băgat-o!

Ei sunt , cu excepția lui Dan, aceiași oameni care au comandat suplimentar 39 de milioane de doze de vaccin, deși nici nu le terminaseră pe primele 25 de milioane și se vaccinaseră toți cei care ar fi dorit sa se vaccineze .

Iată și cea mai clară dovadă că este așa: istoria completă a celei mai clare dovezi de iresponsabilitate din partea guvernului României:

1. Comisia europeană încheie primele două contracte pentru vaccinuri : BioNTech și Pfizer (pe 21 decembrie 2020) și Moderna (pe 6 ianuarie 2021). Aceste prime două contracte semnate de Comisie, în numele țărilor, au fost onorate în totalitate de România prin comandarea dozelor contractate;

2. Pe 20 mai 2021, Comisia Europeană a semnat un al treilea contract cu societățile farmaceutice BioNTech și Pfizer, din care 39 de milioane de doze din acest contract îi reveneau României.

3. Din aceste 39 de milioane de doze, 7,5 milioane de doze au fost vândute altor state, iar 3 milioane de doze au fost cumpărate și folosite de România. Cele aproape 29 de milioane de doze rămase au fost comandate de guvern, dar nu statul nostru nu le-a mai plătit și nu le-a mai luat niciodată.

4. România putea să renunțe la dozele comandate, căci „Comisia Europeană a înființat un comitet director și o echipă comună de negociere care urma să discute cu companiile și să negocieze pachetele de contracte de cumpărare în avans/rezervarea dozelor. Statele membre aveau posibilitatea să utilizeze, într-un termen de 5 zile, o clauză de opt-out, astfel că nu erau obligate să suporte niciun fel de contribuție pentru vaccinurile pe care decideau să nu le solicite”- aflăm chiar de la DNA!

5. Dar guvernul nu a renunțat la acele doze, doar a decis să nu le mai importe și să nu le mai plătească.

6. Guvernul care a comandat dozele suplimentare este cel condus de Florin Cîțu. Guvernul care a decis să nu mai importe cele 29 de milioane de doze este guvernul Ciucă.

7.Pe 8 ianuarie 2024, Ministerul Sănătății a primit o citație de la Tribunalul de Primă Instanță Francofon din Bruxelles, emisă pe 22 decembrie 2023. România a fost reclamată de Pfizer Inc., Biontech Manufacturing GmbH, Pfizer România SRL. Cele trei companii au mers în instanță pentru că, acuză ele, România nu a respectat un contract de achiziție vaccinuri COVID-19, încheiat cu Comisia Europeană în 2021.

8. Pe 1 aprilie 2026, un tribunal din Bruxelles a decis, în primă instanță, că România trebuie să respecte contractele pentru vaccinurile anti-COVID încheiate în timpul pandemiei și să achite aproximativ 600 de milioane de euro pentru doze comandate, dar nepreluate de la Pfizer/BioNTech. Hotărârea este executabilă.

9. Ce face Pfizer după decizie? Notifică Eurocontrol cu privire la instituirea unei măsuri de poprire asigurătorie-executorie în cadrul unei proceduri de executare silită inițiate de compania Pfizer România împotriva statului român. Suma vizată depășește 3,4 miliarde de lei, la care se adaugă cheltuieli de recuperare de peste 18,5 milioane de euro. De ce Eurocontrol? pentru că această instituție are de plătit (efect al unor decontări) cam 300 de milioane de euro, bani care pot fi încasați de Pfizer, fără a-și mai obține în România o hotărâre judecătorească de confirmare a decizie din Belgia.

10. Ce s-a întâmplat de fapt? Aflăm chiar de la DNA: „Concret, deși dozele de vaccin contractate anterior datei de 1 ianuarie 2021 (37.588.366 doze) ar fi fost suficiente pentru vaccinarea unui număr de peste 23 milioane persoane, două dintre cele trei persoane față de care se solicită formularea cererilor de efectuare a urmăririi penale, beneficiind de ajutorul celei de a treia, ar fi tranzacționat și ordonanțat la plată achiziția în plus a cantității de 52.805.690 doze de vaccin, în valoare totală de 1.005.498.687 euro, la care se adaugă TVA, sumă care constituie un prejudiciu adus bugetului statului”

11. Cum s-a ajuns aici? ne lămurește tot DNA: „Încălcarea dispozițiilor legale și, în lipsa oricăror documente/analize care să ateste necesitatea achiziției, ar fi contractat un număr mult mai mare de doze de vaccin (Pfizer și Moderna), în condițiile în care numărul persoanelor eligibile pentru vaccinare comunicat de statul român Comisiei Europene era de 10,7 milioane”.

12. Mai concret: după ce comandase și nu terminase cele aproape 25 de milioane de doze din primele două contract, România mai comandă încă aproape 39 de milioane de doze , deși nu mai avea pe cine vaccina, căci se vaccinaseră toți cei 10,7 milioane de cetățeni luați în calcul. Ulterior s-au mai vaccinat câțiva cu doza a treia sau chiar a patra (cele 3 milioane de doze consumate)!

Fără ONG-iști în funcții publice!

de Valentina Şerbǎnescu

Cea mai bună urmare a moțiunii o reprezintă separarea apelor în PNL. Au ieșit din cămară toți ultra-rezistiștii bolojeniști, față de care useriștii par niște conservatori cuminți. Ca să te mai însoțești de acum încolo cu un partid condus de Bolojan, Gheorghiu, Pișlaru sau Muraru, trebuie să ai stomac tare.

Nu de alta, dar există un serial-documentar numit „Chiriași de coșmar”. Locatari care devastează locuințele, nu plătesc și refuză să părăsească spațiul, chiar și după ce sunt somați sau dați în judecată.

Guvernul Bolojan e format din chiriași de coșmar. Le spune lumea să plece, au picat la moțiune, dar tot se agață de putere. Iar povestea cu rotativa e de un tupeu fantastic. Doar dacă ești nebun poți crede că unii care nu pleacă nici când i-a dat jos Parlamentul vor pleca de bunăvoie în 2027.

Astea sunt bancuri pentru proști. Iar dacă, prin absurd, ar accepta cineva, ar primi în 2027 o carcasă goală numită România.

În interior, totul pustiit și vândut.

Între timp, aplică o rețetă simplă și de mare succes:

• decredibilizează Justiția, cu ajutorul tuturor vuvuzelelor media și ONG-iste disponibile;

• subfinanțează Justiția și instituțiile conexe.

De ce? Pentru ca atunci când îți vine rândul, să poți contesta public orice decizie. Asta e deja sport național pentru tabăra Bolojan și pentru USR:

• Fritz contestă;

• PNL nu recunoaște deciziile Tribunalului;

• Ciucu dă de înțeles că e răfuială politică și se cară în vacanță;

• cazul azilelor din Bihor e prezentat tot ca o nedreptate a Sistemului.

Deci, la ei se poate inclusiv cu sute de morți, cu congrese abuzive sau cu șpăgi de milioane. Când vine vorba de „ceilalți”, e nenorocire, bre. Îi caută la ceas, le măsoară valiza, le inspectează etichetele de la haine și le cântăresc friptura din farfurie.

Alo, hei, Recorder, nimic-nimic despre Dumbravă și despre azile? Că despre „Marele Alb” ați știut să scrieți…

Căci nu mai este ca la începuturile comunicării coordonate, axată pe gălăgie, când apărea garda pe stradă, toate pirandele își ridicau fustele și dădeau drumul la „difuzor”: „mânca-mi-ai, drege-mi-ai, n-am furat, să-mi sară ochii!”.

Între timp, lucrurile au evoluat: au apărut ONG-urile, formatorii de opinie și Recorderșii. Când apare garda la stăpâni sau când acestora nu le convine ceva, începe să țipe „societatea civilă” că, vai, „ciuma roșie” și „putiniștii” vor să acapareze statul de drept.

Metodele sunt aceleași.

Diferă doar anvergura.

Planul perfect pentru salvarea litoralului românesc

de Reportaje is back

Eu am mai scris aici soluția pentru litoralul românesc. Nu e greu. E doar nevoie de viziune și ca instituțiile statului să își miște curul. Hai că mai scriu o dată ca în fiecare an, poate pricepe cineva cat de cat:

1. Stațiunile trebuie să fie tematice. Costinești-Nibiru -capitala tineretului, distracției. Vama Veche-capitala hipsterilor. Mamaia+Năvodari-capitala luxului și a fitelor. Neptun, Olimp și Eforie – stațiunile familiilor. Restul Venus, Saturn etc + Techirghiol pot avea focus pe seniori, recuperare și relaxare. Deci fiecare stațiune știe ce este, știe și ce investește, ce construiește și cui se adresează. Are ADN. Nu poți să faci nimic în afară ADN-ului.

2. Reorganizare administrativă. Scos orice implicare a primăriilor din administrarea stațiunilor. Trecut totul la Ministerul Economiei sau la o autoritate națională dedicată litoralului maxim 10 oameni de toti. Primăriile au demonstrat că produc mai degrabă combinații locale și coruptie decât dezvoltare.

3. După ce sunt definite tematic urmează investițiile. Începând cu Mamaia-Năvodari. Toată zona de plajă extinsa trebuie transformată într-un mare parc natural. Alei, copaci mari, piste de biciclete, locuri pentru sport, spații de relaxare. Deci toată zona aia de plaja creata nou trebuie înverzită. Beton doar pe faleză și pe piste. Zero blocuri noi, construcții etc pe plajă. Același principiu aplicat peste tot. Mai mult verde, mai puțin beton. Doar stuf și lemn peste tot acceptat pe plaje. Dusuri și toalete impecabile obligatorii peste tot. Plus în toate statiunile se circulă doar cu trenulețe electrice. Mașina o lași în afara stațiunii sau la hotel. Concurs internațional de idei pe fiecare stațiune cu premii substanțiale.

4. Scos toate tarabele, chioșcurile și improvizațiile. Fiecare stațiune trebuie să aibă un manual de brand. Stil arhitectural, culori, mobilier urban, iluminat, spații verzi. Tot ce nu respectă acea viziune se modifică pe cheltuiala proprietarului sau se demolează. Atenție – forțați proprietarii sa se adapteze la identitatea stațiunii. Cine nu vrea, nu poate ori vinde sau pe penalizat până face. Doar așa se repara greșelile enorme făcute de corupții care au permis dezvoltarea haotică.

5. Acces controlat în stațiuni. Fără boschetari, fără dubioși care vând toate prostiile pe plajă. Stațiunea trebuie să fie un loc în care turistul străin sau român se simte în siguranță. Intră turiștii, cei care locuiesc acolo și cei care lucrează acolo.

6. Credite garantate de stat pentru hotelurile care investesc în piscine interioare, spa-uri și facilități care funcționează și iarna. La fel pentru aqua park-uri acoperite și orice atrage oameni în extrasezon. Dacă sezonul rămâne două luni, litoralul nu va produce niciodată suficient.

7. Scos la licitație câteva zeci de hectare în sudul litoralului și susținută construirea unui parc tematic de nivel european. Nu contează că nu se numește Disneyland. Trebuie însă să fie ceva la acel nivel. Contează să fie o atracție pentru care oamenii să vină special în România în orice sezon.

8. Înființată o autoritate a stațiunilor care să răspundă de curățenie și întreținere. Nisip curățat și afânat constant, spații verzi impecabile, mobilier urban întreținut. Finanțarea vine din contribuția proprietarilor nu de la stat. De altfel, toți proprietarii dintr-o stațiune ar trebui să facă parte dintr-o asociație auditată care își administrează zona împreună. Autoritatea aia e a proprietarilor. Ei o controlează și gestionează. Statul doar amendează daca nu e totul impecabil. Costurile sunt ale proprietarilor că ei fac bani acolo. Și aia vor avea interesul să fie impecabil. Statul doar facilitează și întreține ce este a lui.

9. Facilitată asocierea proprietarilor de pe litoral în organizații care pot atrage finanțare inclusiv prin bursă pentru proiecte mari de dezvoltare. Susținut de către stat.

10. O idee simplă și ieftină. Construite baze sportive în zona stațiunilor mai ales a celor family. Fotbal, tenis, baschet, volei, atletism, înot. Iarna baloane încălzite. Ideea este să atragi competiții de copii și juniori și cantonamente în extrasezon. Am văzut modelul în Grecia și funcționează foarte bine. Hotelurile câștigă, restaurantele câștigă, toată zona câștigă.

11. Transport pe tot litoralul ca într-o singură stațiune. Parcări mari la intrare și transport public electric între toate stațiunile, din câteva minute în câteva minute. Dacă ai venit cu mașina, o lași acolo și te plimbi toată vacanța fără stres. Litoralul trebuie gândit ca un întreg, nu ca o colecție de primării care trag fiecare în altă direcție. Ticket vacanta access toate statiunile cu versiuni de acces la parcul Disney etc.

12. România nu și-a construit niciodată un brand în jurul Mării Negre. Avem un microclimat aparte, aerosoli marini, lacuri sărate și resurse balneare cunoscute de zeci de ani. În loc să vindem doar plajă și terase, putem vinde sănătate, recuperare, sport și wellness. Asta înseamnă turiști, turiști străini și în aprilie, și în octombrie, nu doar în iulie și august.

13. Și încă ceva. Statul trebuie să oprească definitiv haosul construcțiilor până nu e gata identitatea fiecărei statiuni. Dacă astăzi lași pe fiecare să construiască ce îl taie capul, peste 20 de ani nu mai repari nimic. Litoralul trebuie tratat ca un activ strategic al României. Ce se construiește astăzi va rămâne acolo zeci de ani.

În rest, cine crede că singura șansă a turismului românesc pe litoral sunt jocurile de noroc și prostituția greșește sau e tâmpit. Litoralul românesc poate concura cu oricine dacă are identitate, reguli și investiții făcute cu cap. Cu toată eleganța și echilibrul în discurs, ideea că păcănelele și bordelurile sunt strategia de dezvoltare este, pur și simplu, tâmpită.

Poate pare excentric in unele puncte dar hai sa facem prima data jumătate din astea și mai discutam după.

O poveste superbǎ şi tristǎ de iubire

de Ştefan Caraman

din cartea ANTILOVE SORY, ed. Tracus Arte, 2025, monologul final)

Am iubit-o, iar femeia aceea mă iubea pe mine. Ne întâlneam rar, foarte rar – ea era căsătorită, avea un copil, o familie, prieteni… reușea foarte greu să găsească vreun moment în care să rămână singură, ca să ne putem întâlni. Comunicam prin e-mail, foarte rar la telefon, când mă recomandam că sunt de la firma de asigurări. Dacă era singură râdea. Dacă nu era singură îmi spunea, “lăsăți că mă mai gândesc”.

De pe telefon, din mașină la semafor, de la birou, când putea îmi trimitea mesaje iar eu îi răspundeam; consumam amândoi o iubire imposibilă. Și înainte de toate una secretă. Eram atât de atenți, atât de suspicioși și de precauți încât mă întrebam uneori dacă nu cumva se întâmplă totul doar în imaginația mea.

Dacă nu cumva jucam într-o piesă fără să-mi dau seama. Dacă nu cumva, după atâtea vieți și povești inventate, mă insinuasem fără să vreau într-una. Iar când reușeam să ne vedem… când reușeam să ne vedem se schimba axul pământului. Istoria lumii pornea de la o nouă pereche Adam și Eva, pornea de la noi.

Sau așa ni se părea nouă. În patul în care ne iubeam rămâneau urme adânci… nu erau urmele trupurilor noastre împreunate, ci urmele a secole întregi de refuzuri, condiționări și interdicții. Obișnuia să-mi spună: „Știi Ștef, dacă ar da cineva foc după noi, cred că ar arde nu doar cearșafurile astea asudate, cred că ar arde toată specia umană. Și cred că s-ar face dreptate.” Mă gândesc că asta e singura slăbiciune a unei mari iubiri – aceea că după ea nu arde totul. Rămân reziduuri care au un miros insuportabil și care nu mai folosesc nimănui. Nimănui. Lumea e tot plină de astfel de reziduuri și printre ele ne strecurăm și noi.

Până într-o zi când s-a îmbolnăvit. Incurabil.

Era internată la Fundeni. “Vreau să te văd”, ii scriam în mesajele private. “Nu se poate”, îmi răspundea, “ei sunt aici cu mine”. “O să vin la o fereastră, o să cânt o romanță – toți or să creadă că e pentru vreo sora medicală, dar o să fie pentru tine. Ba nu, o să mă îmbrac în medic și o să mă prefac că te vizitez. O să fac pe deșteptul, o să le spun să iasă că trebuie să te examinez și când vom rămâne singuri o să te sărut pe san – pe sânul bolnav. O să crească altul, sănătos, o să aibă pe el tatuat un fluture care cântă la trompetă. Sau ceva de genul ăsta. Ba nu, o să mă transform într-un virus, o să vin și o să te vindec.

O să intru în sistemul tău imunitar, o să-i caut celulele rebele și o să le dobor – una câte una – cinic și rece, până la ultima”. Îi scriam tâmpenii. Ea râdea. Spunea că am amuzament. Aveam.

Cu amuzamentul ăsta îmi venea să-mi pocnesc capul de zidurile albe. Căci acolo, în parcarea mare şi albă din fața spitalului mi-am petrecut ultimile luni, privind spre fereastra salonului în care mi-am închipuit că este internată. I-am scris așa până a murit. Ultimul ei mesaj a fost ăsta: „Ștef, când o să scrii despre noi doi (pentru că dacă nu o faci, mori, iar tu nu vrei să mori), scrie ca și cum n-ar fi fost, ca și când nu s-a întâmplat niciodată. Scrie ca și cum am fi fost amândoi pe scenă, la premieră, iar sala ar fi fost goală. Scrie ca și cum tu nu ai iubit niciodată, ca și cum ți-ai fi dorit atât de mult asta încât a trebuit să o inventezi. Să o scrii tot timpul. O dată și încă o dată. Scrie ca și cum tu nu exiști însă era atât de mare nevoie de tine încât a trebuit să te inventezi. Apoi la final scrie, final. O poveste dacă nu se termină nu e o poveste. Așa, ca a noastră”. Acela a fost ultimul ei mesaj. Are o cruce mare, gri, pe care scrie “nimic”.

Chiar are Musk 10 000 de lasere în cer?

Dezvăluirile făcute de Ashley St. Clair cu privire la mesajele private transmise de Elon Musk în timpul febrei electorale din Statele Unite au readus în atenția publică nu doar excentricitățile liderului SpaceX, ci și o realitate tehnologică cu implicații geopolitice profunde. Descrierea plastică folosită de Musk, care se lăuda cu o rețea de „10.000 de lasere în spațiu” capabilă să funcționeze ca o piesă invizibilă pe tabla de șah globală, a fost inițial expediată în spațiul public drept o simplă exagerare sau un scenariu extras din filmele de spionaj. Cu toate acestea, dincolo de retorica grandioasă și adesea provocatoare a miliardarului, substratul tehnic reflectă o transformare radicală a modului în care circulă informația la nivel planetar, prin intermediul legăturilor optice inter-satelit (ISL – Inter-Satellite Links).

Această tehnologie, implementată masiv pe noile generații de sateliți Starlink, elimină dependența tradițională a infrastructurii spațiale de stațiile de recepție terestre, transformând constelația orbitală într-o rețea neuronală autonomă. Spre deosebire de arhitectura clasică, în care un satelit acționează ca o oglindă pasivă ce trebuie să retransmită imediat semnalul către o antenă de la sol din apropiere, legăturile laser permit echipamentelor SpaceX să comunice direct între ele în vidul cosmic. Avantajul fundamental al acestei abordări nu ține doar de capacitatea de a oferi internet în zone complet izolate, cum ar fi mijlocul oceanelor sau regiunile polare, ci derivă din legile fizicii: lumina se deplasează cu aproximativ 47% mai rapid în vidul spațial decât prin fibrele optice terestre fabricate din sticlă, ceea ce oferă rețelei o latență extrem de redusă, imposibil de concurat de magistralele submarine actuale.

Din perspectivă strategică și militară, această infrastructură capătă valențe mult mai complexe decât sugerau speculațiile din social media, care acuzau comitetul politic America PAC sau pe Musk direct de manipularea fluxurilor de date în scopuri electorale — ipoteze demontate rapid de experții în securitate cibernetică datorită protocoalelor comerciale rigide ale rețelei. Adevărata miză se observă însă în interesul manifestat de Pentagon, care, prin intermediul programului Starshield (divizia militară a SpaceX), folosește exact această arhitectură laser pentru a crea o rețea de comunicații guvernamentale imună la sabotajele fizice terestre sau la bruiajul electronic convențional. Achiziția startup-ului Mesh Optical Technologies confirmă intenția SpaceX de a consolida un monopol tehnologic asupra componentelor optice de ultimă generație, deschizând calea către proiecte pe termen lung și mai ambițioase, cum ar fi mutarea centrelor de date destinate procesării Inteligenței Artificiale direct pe orbită.

Totuși, această concentrare de putere tehnologică în mâinile unui singur actor privat nu este lipsită de vulnerabilități majore și stârnește îngrijorări serioase în comunitatea științifică internațională. Astronomii avertizează constant că proliferarea a mii de sateliți dotați cu sisteme optice complexe poluează vizual cerul nocturn și perturbă observațiile astrofizice fundamentale, în timp ce experții în trafic spațial atrag atenția asupra riscului exponențial de coliziuni care ar putea genera deșeuri orbitale catastrofale. Mai mult, în ciuda aurei de invulnerabilitate pe care Musk o atribuie rețelei sale, sistemul rămâne parțial tributar limitărilor terestre, deoarece transferul final de date către utilizatori depinde în continuare de trecerea semnalului prin atmosfera terestră, unde fenomenele meteorologice extreme pot degrada conexiunea, demonstrând că până și o presupusă „anomalie în Matrix” trebuie să se supună, în cele din urmă, legilor naturii.

sursă: strictsecret.com