Autor: Aurel Badea
„Cred în scânteia divină a omului și în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumusețea, bunătatea și adevărul său, în putința lui de a se depăși până la jertfă și sfințenie, cred în libertatea, în forța creatoare, în iubirea, lacrima și bucuriile lui. Cred în vigoarea și trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu și în talentul creierilor de a-mi inspira duioșii natale.”
— Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania
Sunt texte care se citesc și sunt texte care se așază în suflet.
Nu pentru că sunt frumos scrise, ci pentru că reușesc să pună în cuvinte ceea ce fiecare dintre noi a simțit cândva, dar nu a știut să rostească.
Mărturisirea de credință a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania nu este doar un exercițiu literar. Nu este nici un manifest. Este o oglindă. O oglindă în care fiecare dintre noi este chemat să privească și să răspundă, în tăcerea propriei conștiințe, la o singură întrebare:
Mai credem?
Mai credem că omul este capabil de bine?
Mai credem că adevărul poate birui minciuna?
Mai credem că bunătatea nu este o slăbiciune, ci o formă de putere?
Mai credem că iubirea poate învinge ura, iar iertarea poate opri lanțul răzbunării?
Sau am început să considerăm toate acestea simple cuvinte frumoase, potrivite doar pentru cărți și biserici?
Trăim într-o vreme în care omul pare să fi cucerit aproape totul, dar să fi pierdut ceea ce era mai de preț.
Știm să comunicăm cu orice colț al lumii, însă vorbim tot mai puțin cu noi înșine.
Ridicăm clădiri impresionante, dar ne este tot mai greu să reconstruim o familie.
Avem acces la o cantitate uriașă de informații, însă tot mai puțină înțelepciune.
Ne-am obișnuit să măsurăm succesul în bani, funcții și notorietate, uitând că sufletul nu cunoaște aceste unități de măsură.
Sufletul are alte nevoi.
Are nevoie de adevăr.
Are nevoie de liniște.
Are nevoie de sens.
Mitropolitul Bartolomeu Anania începe cu un cuvânt simplu: „Cred.”
Nu spune: „știu”.
Nu spune: „demonstrez”.
Nu spune: „impun”.
Spune doar: „Cred.”
În acest singur cuvânt încape întreaga libertate a omului.
Credința nu se ordonă.
Nu se votează.
Nu se negociază.
Ea se naște în adâncul inimii și rodește în felul în care omul își trăiește viața.
Poate cea mai tulburătoare expresie din întreaga mărturisire este aceea a „scânteii divine a omului”.
Nu vorbește despre perfecțiunea omului.
Nu vorbește despre lipsa păcatului.
Vorbește despre ceea ce Dumnezeu a sădit în fiecare dintre noi și care nu poate fi distrus decât dacă noi înșine renunțăm la el.
În fiecare om există o lumină.
Uneori arde puternic.
Alteori abia mai pâlpâie.
Dar ea există.
Iar marea dramă a lumii contemporane nu este că această lumină s-a stins, ci că prea puțini mai cred că ea poate fi reaprinsă.
Suntem grăbiți să judecăm.
Grăbiți să condamnăm.
Grăbiți să împărțim oamenii în buni și răi.
Dar uităm că aproape fiecare om poartă o luptă pe care ceilalți nu o văd.
Poate de aceea avem nevoie, mai mult ca oricând, de bunătate.
Nu de o bunătate naivă.
Ci de una curajoasă.
De acea bunătate care nu închide ochii în fața răului, dar nici nu încetează să creadă că omul poate deveni mai bun.
Bartolomeu Anania vorbește apoi despre neam.
Nu într-un sens triumfalist.
Nu ca pe un motiv de superioritate.
Ci ca pe o responsabilitate.
Un popor nu dăinuie doar prin hotarele sale.
Ci prin oamenii care îl alcătuiesc.
Prin profesorul care nu renunță la elevii lui.
Prin medicul care rămâne lângă bolnav.
Prin soldatul care își face datoria.
Prin preotul care mângâie un suflet.
Prin mama care își învață copilul să spună adevărul.
Prin tatăl care îi arată că demnitatea valorează mai mult decât câștigul ușor.
Acestea sunt temeliile unui neam.
Nu zgomotul.
Nu propaganda.
Nu victoria de o zi.
La sfârșitul mărturisirii sale, Mitropolitul vorbește despre „omenia lui Dumnezeu”.
Este o expresie care obligă la reflecție.
Dacă Dumnezeu Însuși Își arată iubirea față de om cu răbdare, milă și iertare, atunci poate că și noi ar trebui să ne redescoperim omenia unii față de alții.
Poate că adevărata reformă de care avem nevoie nu începe în instituții.
Începe în familie.
Nu începe în parlamente.
Începe în conștiință.
Nu începe prin schimbarea lumii.
Începe prin schimbarea fiecăruia dintre noi.
Astăzi, mai mult decât oricând, nu avem nevoie doar de oameni informați.
Avem nevoie de oameni luminați.
Nu avem nevoie doar de oameni puternici.
Avem nevoie de oameni drepți.
Nu avem nevoie doar de oameni de succes.
Avem nevoie de oameni care să nu-și piardă sufletul în drumul către succes.
Poate că aceasta este adevărata întrebare pe care ne-o lasă, peste timp, Bartolomeu Valeriu Anania.
Nu dacă lumea mai poate fi schimbată.
Ci dacă noi mai credem că merită să încercăm.
Iar dacă răspunsul este „da”, atunci scânteia despre care vorbea Mitropolitul nu s-a stins.
Ea așteaptă doar să fie reaprinsă.
Și, poate, de aici începe orice renaștere: dintr-un om care îndrăznește să spună din nou, cu toată sinceritatea inimii sale:
„Cred.”
