Miza Iran: o estimare realistă și trei concluzii după prima zi de război

Autor: Daria Gușă

Întreaga lume a fost șocată astăzi de războiul care s-a pornit în Orientul Mijlociu, și spun Orientul Mijlociu pentru că, până acum, au fost lovite nu doar Iranul și Israelul, ci și Emiratele Arabe Unite, Qatarul, Bahrainul, Arabia Saudită, Kuwaitul, Iordania și Irakul. Dacă ne uităm pe hartă, vedem că singurele state evitate au fost Libanul, unde israelienii și-au intensificat oricum atacurile la graniță în ultima săptămână, Yemenul, unde există deja stare de război, și Omanul, despre care v-am mai povestit în trecut că este statul din Golf cel mai tăcut, dar de departe cel mai puternic în ceea ce privește aranjamentele subterane și medierea.

Prima concluzie a zilei de azi este că iranienii se așteptau încă din vară la această operațiune și nu au blufat atunci când au spus că vor riposta serios la orice alt atac. Au deja susținerea Rusiei și a Chinei, dar cel mai probabil nu vor avea nevoie de intrarea directă a acestor două mari puteri în război. Astăzi știm că au folosit în principal armamente vechi, iar atacurile din zilele următoare vor fi mult mai dure. Iranienii au declarat clar că vor continua această ripostă atât timp cât atacurile americane continuă. S-a ajuns la cel puțin 7 orașe iraniene bombardate de americani, inclusiv o școală de fete plină de eleve, în ciuda distanței față de orice infrastructură militară. Din câte am aflat, încă nu au murit iranieni importanți din ierarhia autorității militare, în ciuda informațiilor contradictorii din presa israeliană. Dar și în cazul morții lor, Iranul s-a organizat din timp pentru a supraviețui pierderii oricăror generali sau miniștri, iar armata este împărțită în cel puțin 12 componente total autonome. Deși există o prezență militară americane serioase, acesta nu va fi un război prin care să se poată revendica o victorie rapidă. Va deveni ori un conflict prelungit, extins și extrem de distructiv, ori se va încheia relativ rapid cu un acord de pace, dar fără schimbare de regim în Iran, ceea ce ar păta serios imaginea binomului SUA-Israel.

A doua concluzie este că Donald Trump nu a știut de acest atac și nu plănuia de fapt niciodată să atace Iranul. Asta se vede limpede din declarația lui din mijlocul nopții, ora SUA. Dacă inițial informația oficială a fost că israelienii au atacat singuri, apoi am aflat că au avut doar susținere din partea americanilor, imediat după Trump a apărut să anunțe că de fapt el a orchestrat tot acest atac. Eu cred că primul atac a fost organizat de israelieni cu susținerea unor facțiuni americane, putem deduce CIA, iar apoi americanii au fost nevoiți să continue de unii singuri, din moment ce războiul fusese deja declanșat. Faptul că a invocat din nou motivații ridicole, infirmate de nenumărate ori de realitate — precum pericolul dezvoltării rapide a unei arme nucleare iraniene, invocat de Netanyahu lunar de 28 de ani, sau acțiunile de terorism ale unui Iran șiit care a luptat întotdeauna împotriva grupărilor teroriste sunnite precum ISIS sau Al-Qaeda, ce au fost susținute chiar de americani prin intermediul CIA —, arată că nu a avut prea mult timp să-și pregătească vreo justificare. Cireașa de pe tort este faptul că a declarat deschis că este dispus să-și asume morți americane pentru a contracara acest pericol inexistent. Nu a existat în istorie vreun președinte al SUA care să reziste la alegeri după ce a trimis americani într-un război generat în absența unui pericol real pentru America. Midterm-urile se apropie rapid, iar momentan nu putem ajunge la altă concluzie: Trump va fi îngropat de acest război din punct de vedere politic.

A treia concluzie este că se urmărește distrugerea capitalului statelor rentiere din Golf — adică EAU, Qatar, Kuwait, Bahrain. Aceste state mici au reușit să atragă atât de mult capital străin, atâția miliardari, antreprenori și vedete occidentale, tocmai datorită brandingului lor ca enclave sigure și utopice într-o zonă foarte bogată în resurse naturale, dar destrămată de război. În topurile celor mai sigure orașe din lume, în ultimii ani, orașele din EAU, Oman și Qatar au figurat întotdeauna în top 10 — acesta este modul principal prin care atrăgeau oamenii de afaceri străini, mai ales pe cei care s-au săturat de pericolele zilnice din democrațiile prea permisive ale Occidentului. În urma imaginilor cu hotelul Fairmont din faimoasa peninsulă artificială în formă de palmier a Dubaiului, care au circulat online (încă neconfirmate de autorități, dar nici nu mai contează acest detaliu), capitalul din Golf va fi lovit foarte dur. Să nu uităm că atacurile Iranului s-au concentrat mai mult pe bazele militare ale acestor state aliate cu SUA decât pe Israel. Un motiv pentru această pedeapsă ar putea fi trădarea cauzei palestiniene, toți liderii din Golf îmbogățindu-se deschis în ultimul deceniu de pe urma multor afaceri cu Israelul, prin care s-ar explica și evitarea Omanului. Un alt motiv ar putea fi reorganizarea „stăpânilor” acestor state extrem de bogate: dacă până acum au fost susținute și apărate de marea finanță occidentală, Putin și Xi și-ar putea dori astăzi să preia ei controlul și protecția acestor state ultraimportante în business-ul mondial.

Restul concluziilor vor veni în zilele următoare. Momentan, întrebarea principală este: care este miza reală în Iran? De ce se insistă pe aceste minciuni referitoare la intențiile Iranului? Iranul este, din punct de vedere geografic, unul dintre cele mai bine poziționate state din lume, dacă nu chiar cel mai bine poziționat. Controlează Strâmtoarea Hormuz, prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial — strâmtoare pe care iranienii deja au declarat că o vor închide, cu consecințe extrem de grave pentru economia mondială. Este cel mai important punct de strangulare al celui mai important lanț de aprovizionare al lumii, iar Iranul a reușit să mențină controlul asupra acestuia — așa ne explicăm anomalia geografică a acelei mici enclave omaniene de deasupra EAU, la punctul cel mai strâmt al acestei strâmtori. Un Iran condus de un regim favorabil și docil față de SUA ar fi echivalentul unui comutator energetic pe care Washingtonul l-ar putea activa sau dezactiva după bunul plac în relația cu rivalii săi. Pierderea acestei strâmtori odată cu revoluția islamică din 1979 și înlăturarea șahului reprezintă una dintre cele mai mari catastrofe geopolitice ale Washingtonului. La aceasta putem adăuga relațiile extrem de apropiate cu celelalte grupări șiite din Orientul Mijlociu — cel mai notabil cu gruparea Houthi din Yemen, care controlează Strâmtoarea Bab el-Mandeb, al doilea cel mai important punct de strangulare din lume, prin care trece aproximativ 12% din comerțul mondial.

În al doilea rând, Iranul deține a doua sau a treia cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume, cu rezerve de petrol în primele cinci la nivel global. Să nu uităm de cea mai importantă lovitură de stat americană din Iran, din 1953, când CIA și MI6 l-au exilat pe Mohammad Mosaddegh, premierul iranian ales democratic. Singurul său păcat fusese că naționalizase petrolul iranian, luându-l din mâinile companiei britanice Anglo-Iranian Oil, redenumită astăzi BP. După ce șahul a fost readus la putere, Iranul a funcționat ca furnizor de energie ieftină și ca piață pentru armament american și israelian, reprezentând unul dintre cei trei piloni americani de putere din Orientul Mijlociu, alături de Israel și de Arabia Saudită.

La capitolul energie nu putem uita nici de petrodolar. Din 1974, prin acordurile negociate de Kissinger cu Arabia Saudită, petrolul mondial se vinde în dolari. Mecanismul este simplu: oricine are nevoie de petrol trebuie să dețină dolari, ceea ce creează o cerere artificială și permanentă pentru moneda americană, permițând SUA să finanțeze deficite uriașe fără consecințele pe care le-ar suporta orice alt stat (explic mai pe larg acest fenomen în cartea Barometrul Puterii Geopolitice și Noua Ordine Mondială). Iranul a tranzacționat petrolul în  yuani și ruble și a semnat acorduri bilaterale cu China și Rusia care ocolesc complet dolarul. Din perspectiva Washingtonului, acesta reprezintă un atac direct la infrastructura financiară a puterii americane. Să nu uităm că, înaintea războiului din Irak, Saddam Hussein anunțase că va vinde petrolul irakian în euro, iar înainte de dezintegrarea Libiei, Gaddafi propusese o monedă africană susținută de aur pentru tranzacțiile petroliere. Atât Hussein, cât și Gaddafi fuseseră susținuți până atunci de americani.

Iranul face același lucru de două decenii și, spre deosebire de Irak sau Libia, are capacitatea de a rezista presiunii sancțiunilor americane. Cu o populație de aproape 90 de milioane de oameni, o istorie imperială și civilizațională proprie veche de 2.500 de ani și cu o industrie militară care a dezvoltat rachete, drone și sisteme de apărare aeriană de ultimă generație tocmai în condiții de embargo, Iranul nu este un alt Irak. Într-adevăr, există și probleme cu democrația iraniană, dar sancțiunile impuse în ultimii 47 de ani și atacurile recente nu sunt în mod clar instrumente de democratizare — ci principalele motive pentru care populația iraniană suferă. O normalizare a economiei iraniene a fost inacceptabilă pentru americani, de unde și insistența pe problema nucleară inexistentă: până când Iranul nu este controlat, nu se poate accepta revenirea sa la capacitatea economică maximă de exportator principal la nivel mondial și hub comercial între Asia Centrală și Golful Persic. Probabil că nici pentru ruși sau chinezi nu ar fi complet favorabilă, aceștia preferând momentan relația profitabilă de dependență asimetrică generată tocmai de izolarea datorată sancțiunilor occidentale. Eu nu prevăd însă capitularea sau colapsul regimului islamic, nici întoarcerea la lipsa de suveranitate. Orice lider iranian care ar accepta termenii americani în forma lor actuală — abandonarea programului nuclear, ruperea relației cu Rusia și China, reintegrarea în sistemul petrodolarului — și-ar pierde instantaneu legitimitatea internă, prin prisma memoriei naționale a loviturii de stat din 1953.

Astfel, acest război nu are mize geopolitice fezabile pentru americani și va lovi clar economiile occidentale și piețele din SUA, prin prisma acestor atuuri geopolitice clare ale Iranului în comerțul energetic. Haosul generat în întregul Orient Mijlociu poate servi doar unei reorganizări sistemice a capitalului serios din regiune. Momentan, câștigătorii plauzibili sunt doar Putin și Xi. Iar Trump și Netanyahu, cei care și-au asumat rolul de inițiatori, vor avea doar de pierdut atât timp cât acest război nu poate fi câștigat decisiv și fără morți americane sau israeliene.