De Guy Mettan
Se vorbește prea puțin despre acest lucru: de la Zeitwende din 2022 și accelerarea cheltuielilor militare odată cu venirea lui Friedrich Merz, reînarmarea Germaniei a luat o turnură care ar trebui să-i îngrijoreze pe cei mai lucizi europeni. Bugetul militar a ajuns la peste 100 de miliarde de euro în acest an, cu un obiectiv declarat de 3,5% din PIB până în 2029, ceea ce înseamnă aproape 200 de miliarde de euro în investiții anuale la începutul următorului deceniu. Prin comparație, bugetul militar german era de doar 32 de miliarde de euro în 2014. Prin urmare, acesta va fi crescut de șase ori în cincisprezece ani.
Comenzile de armament sunt masive: avioane americane F-35, tancuri Leopard 2 de nouă generație, sisteme de apărare antiaeriană, elicoptere Chinook, mii de vehicule blindate, sateliți militari, stocuri considerabile de muniție, drone și sisteme electronice și, în cele din urmă, modernizarea marinei militare se află pe listă.
În ceea ce privește trupele, ambițiile sunt la fel de mari. Obiectivul declarat este de a crește efectivele mobilizabile la aproximativ 460.000 de militari și rezerviști până la mijlocul anilor 2030, adică dublul efectivelor actuale.
Ne aflăm, așadar, în fața celei mai importante reînarmări germane de la crearea Bundeswehrului în 1955. O creștere spectaculoasă, care contrastează cu stagnarea investițiilor consacrate infrastructurii, în special celei feroviare, care suferă totuși din cauza unei mari stări de degradare.
Dincolo de cifre, sunt și schimbările instituționale cele care frapează prin amploarea lor. În timp ce Germania s-a prezentat întotdeauna drept campioana disciplinei bugetare, ea tocmai a aruncat peste bord această paradigmă considerată sacră, un fapt care a trecut în mare parte neobservat în străinătate.
Timp de mai bine de cincisprezece ani, „frâna datoriei” (Schuldenbremse), înscrisă în Constituția germană în 2009, a fost considerată aproape sacră. Ea limita deficitul structural federal la 0,35% din PIB și constituia unul dintre pilonii ortodoxiei bugetare germane. Or, tocmai acest tabu a fost abandonat. De acum înainte, cheltuielile pentru apărare și securitate care depășesc 1% din PIB nu mai sunt supuse limitărilor constituționale privind datoria publică.
Cu alte cuvinte, atunci când Germania consacră 3,5% din PIB apărării sale, doar primii 1% sunt supuși vechilor reguli. Cei 2,5% suplimentari pot fi finanțați prin împrumuturi fără a fi contabilizați în plafonul datoriei. Astfel, peste 110 miliarde de euro din cheltuielile militare anuale ar putea fi finanțate în afara cadrului obișnuit.
Dincolo de această revoluție bugetară, modificările constituționale adoptate în martie 2025 au vizat, de asemenea, extinderea noțiunii de apărare. De acum înainte, dincolo de armată, apărarea include protecția civilă, securitatea cibernetică, serviciile de informații, protecția sistemelor informatice și ajutorul acordat statelor victime ale unei agresiuni contrare dreptului internațional (ceea ce include în special ajutorul militar pentru Ucraina), ale căror cheltuieli au fost, de asemenea, scoase din cadrul bugetar obișnuit. O mare parte a aparatului de securitate german se află, așadar, de facto în afara bugetului și, prin urmare, în afara sferei de control regulat a parlamentului.
În cele din urmă, Constituția a fost, de asemenea, modificată pentru a permite crearea unui fond special gigantic de 500 de miliarde de euro destinat infrastructurii pe o perioadă de zece până la doisprezece ani.
Oficial, acest fond privește infrastructura civilă, transporturile, energia, anumite cheltuieli legate de neutralitatea climatică și investițiile destinate landurilor. Chiar dacă acest fond nu este unul militar în sens juridic, el prezintă, evident, un interes strategic major. Infrastructurile civile feroviare, portuare, rutiere, digitale și energetice, neglijate în trecut, au redevenit astfel brusc importante în ochii autorităților, deoarece sunt considerate acum indispensabile pentru mobilitatea forțelor armate și pentru reziliența națională.
Acestea sunt deciziile politice și financiare.
Scepticii atrag atenția că, dacă reînarmarea germană trebuie luată în serios din punct de vedere politic și financiar, ea nu este suficientă pentru a transforma Bundeswehrul într-o armată redutabilă. Germania suferă, într-adevăr, de anumite handicapuri: o birocrație importantă, termene industriale uneori foarte lungi, o puternică dependență tehnologică față de Statele Unite, o cultură militară slabă și dificultăți de recrutare comparabile cu cele ale celorlalte armate europene.
Ei invocă drept dovadă bilanțul intermediar publicat la sfârșitul lunii iunie 2026 de Ministerul german al Apărării. Din cele 298.200 de chestionare trimise la jumătatea lunii iunie tinerilor bărbați și tinerelor femei care au devenit majori în 2026, rata de răspuns a bărbaților a ajuns la 96%, dar doar 1.500 au susținut examenele de selecție și numai 530 s-au angajat oficial pentru un serviciu voluntar în 2026, ceea ce reprezintă o rată ridicolă de 0,18% din chestionarele trimise.
Se uită însă faptul că recrutarea clasică (în afara chestionarului) se descurcă mai bine, în condițiile în care 38.500 de candidaturi au fost înregistrate de la începutul anului (+24% față de aceeași perioadă din 2025), ceea ce a dus la 11.000 de noi încorporări (+13%).
Concluzie: sistemul poate că pornește cu dificultate, dar ar putea crește foarte rapid în amploare. Un fenomen care nu este rar în istoria Germaniei, după cum am văzut în cazul dezvoltării impetuoase a militarismului prusac începând cu anii 1850 și al trecerii bruște de la pacifismul socialist al Republicii de la Weimar la nazismul revanșard al lui Hitler, la începutul anilor 1930.
Dincolo de Germania, această accelerare bruscă a reînarmării germane ar trebui să îngrijoreze și din alte motive. Pe de o parte, pentru că va accentua dezechilibrele din cadrul Uniunii Europene, Germania devenind nu doar prima putere economică, ci și prima putere militară, politică și, prin urmare, geopolitică din cadrul Uniunii. Dacă Berlinul își combină mâine primatul economic cu cheltuieli militare superioare celor ale Franței și Regatului Unit, echilibrul politic european va fi profund modificat. Acesta este probabil cea mai importantă schimbare strategică de pe continent de la reunificarea Germaniei din 1990.
În plus, având în vedere poziția belicoasă a Uniunii în prezent, care este de altfel deja în mare parte în mâinile Germaniei, prin loviturile de forță repetate ale Ursulei von der Leyen de la criza COVID încoace, nimic nu spune că mecanismele de protecție europene sunt suficient de solide pentru a ține sub control o eventuală explozie de testosteron german. La urma urmei, înainte de 1933, Germania era pașnică, democratică, europeană, neexpansionistă. Nici germanii, nici europenii nu se fereau de Hitler și erau chiar convinși că acesta va reveni la normal. Știind că istoria a arătat întotdeauna că o putere militară are tendința de a-și folosi armata, nu vedem de ce o Germanie reînarmată s-ar lipsi de acest avantaj. După cum spunea Madeleine Albright despre Statele Unite: „La ce folosește să avem această armată extraordinară despre care vorbim tot timpul, dacă nu o putem folosi?”
Cealaltă schimbare, care este departe de a fi una neînsemnată, este că această reînarmare îngroapă definitiv sistemul global instituit de Aliați în 1945. Este sfârșitul ordinii europene și mondiale instituite de învingători. Deciziile luate la Ialta și Potsdam prevedeau explicit demilitarizarea completă și definitivă a Germaniei.
Din această perspectivă, ambiția sa actuală de a deveni principala putere militară convențională europeană poate fi interpretată ca un abandon al principiilor care au stat la baza ordinii internaționale rezultate în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Faptul că acest lucru este justificat prin exagerarea amenințării ruse nu schimbă cu nimic problema.
Pe vremea Uniunii Sovietice, crearea NATO a avut grijă să respecte aceste principii, după cum amintește celebra formulă atribuită primului secretar general al NATO, britanicul Lord Hastings Ismay: „To keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down” („să-i ținem pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani la pământ” sau „sub control”).
Or, astăzi asistăm exact la fenomenul invers, deoarece numeroși aliați doresc acum ca Germania să își asume mai multe responsabilități strategice, în principal împotriva unei Rusii prezentate drept o amenințare existențială pentru „Europa”.
Pe scurt, securitatea Europei postbelice se baza pe trei tabuuri: militarismul german, confruntarea directă cu Rusia în Est și dependența strategică a Europei față de Statele Unite. Or, aceste trei tabuuri au fost spulberate, reînarmarea masivă a Germaniei bătând ultimul cui în sicriul ordinii mondiale construite în 1945. Nu este sigur că aceasta este o veste bună.
Rămâne de pus ultima întrebare, cea mai delicată: trebuie să ne temem de revenirea fascismului? În sens istoric strict, nu. Trebuie să recunoaștem că actuala reînarmare germană nu seamănă cu cea din anii 1930: Germania nu este un regim autoritar cu partid unic (deși atacă din ce în ce mai violent vocile critice și chiar a încercat să interzică principalul partid de opoziție, AfD); nu există aici o doctrină oficială a superiorității rasiale sau naționale; armata germană se află sub controlul puterii civile (Innere Führung); Germania este integrată în instituții multilaterale (Uniunea Europeană, NATO, ONU), iar, în cele din urmă, Legea fundamentală germană conține mecanisme puternice de limitare a puterii executive.
Dar, în același timp, există numeroase voci, în special evreiești, precum cea a Gittei Sereny, care atrag atenția că Germania de Vest nu s-a denazificat niciodată cu adevărat, că foștii săi responsabili naziști au fost în mare parte reciclați în noua republică autointitulată democratică (precum primul președinte al Comisiei Europene, Walter Hallstein) și că există în Germania un fel de instabilitate emoțională care ar putea reaprinde foarte repede focul. Viteza cu care rusofobia a devenit noua religie a oficialității germane, în timp ce până mai ieri foștii cancelari Schröder și Merkel militau pentru cooperarea cu Rusia și pentru deschiderea gazoductelor Nord Stream, nu este de natură să liniștească. Ura față de evreu ieri, ura față de rus astăzi… Chiar și împodobită cu cele mai raționale argumente în aparență, ura rămâne ură.
În concluzie, reînarmarea germană ridică două întrebări existențiale: sunt instituțiile europene și atlantice suficient de puternice pentru a canaliza o putere germană sporită, așa cum au făcut-o din 1955, sau revenirea unei mari capacități militare germane creează inevitabil noi și periculoase dezechilibre? Ura față de Rusia este doar un artefact circumstanțial sau trădează un sentiment mai profund, care poate merge până la război?
Permiteți-mi să nutresc cele mai mari temeri…
