Un prieten, mare scriitor, cum nu prea mai sunt astăzi, mi-a sugerat o temă istorică importantă, dar uitată azi și a făcut-o sub formă de întrebare: de ce învățăm la școală și știm atâtea despre imperiile lumii, despre Napoleon, despre Hitler, despre Habsburgi, despre stăpânirile coloniale de peste mări ale portughezilor, spaniolilor, englezilor, francezilor, olandezilor, belgienilor, japonezilor etc., dar despre ale rușilor mai nimic? Un răspuns scurt ar fi că rușii nu au avut imperii peste mări, dar acesta este un răspuns fals. Este fals cel puțin prin omisiune. Au avut și ei imperiu peste ape, adică au ocupat țări în afara uscatului continental, dar au avut grijă să uzurpeze fără zgomot continente cvasi întregi, din aproape în aproape. Imperiul lor colonial a fost pe uscat, a fost multicontinental (în Europa, Asia și America). Și au mai avut grijă rușii de ceva important: să-și facă propagandă pro domo, să încerce să convingă lumea de „dreptatea” lor, de „drepturile” lor, de justețea impunerii dreptului forței. Rusia vrea să fie tratată ca o mare putere cu prerogativa de a cuceri alte teritorii și alte națiuni ca fiind de la sine înțeleasă. Astfel că azi sunt mulți „experți” care nici nu se gândesc la cuceririle Rusiei petrecute de-a lungul timpului. Unii dintre aceștia deplâng faptul că Rusia a fost lăsată în afara sistemului colonial în secolele trecute, pe când Anglia, Franța, Germania și celelalte puteri își împărțeau și „jefuiau” lumea, iar alții cred, în naivitatea lor prefăcută, că Rusia de după U.R.S.S. a rămas văduvită de ceea ce era al ei sau, la fel de grav, că Rusia actuală e o țară omogenă, dornică să-și recupereze de la „marii acaparatori” teritoriile sale „istorice” pierdute în 1991 sau anterior. Așa stând lucrurile, rămâne o întrebare de o gravitate excepțională: de ce, dacă le-a fost așa de bine, (aproape) toate țările și popoarele supuse de Rusia și trăitoare apoi în U.R.S.S. s-au desprins în 1991? Au „fugit” de sub dependența Moscovei fără excepție toate cele 15 republici unionale. Dacă în U.R.S.S. ar fi fost raiul pe pământ, cum de s-au declarat toate „republicile” cuprinse în imperiu independente? Cum se s-au rupt atunci și „surorile” Rusiei, adică Belarus și Ucraina? Ar fi făcut-o și popoarele și populațiile mai mici, organizate în republici și regiuni numite „autonome” în așa-numita Federație Rusă. Acestora din urmă, însă, nu li s-a permis, fiind păzite cu strășnicie. Lăsăm la o parte conflictele sângeroase cauzate de stabilirea, sub comunism, a granițelor interne dintre republici după principiul „dezbină și stăpânește”.
Dar să vedem, pe scurt, cum s-a alcătuit Rusia. Statul rus își are originile în secolul al IX-lea, odată cu formarea Rusiei Kievene, o federație a triburilor slave de răsărit dominată de negustori și războinici scandinavi (varegi). Ce înseamnă aceasta? Cam în timpul când, într-o parte a Transilvaniei (Ultrasilvam), românii și slavii își aveau în frunte, înainte de anii 900, „duci” (voievozi), între care „un anumit român, Gelou”, slavii mai dinspre nord erau stăpâniți de varegi (vikingi), dătătorii formei lor de organizare politică. Cu alte cuvinte, triburile pe care le numim, prin convenție mai recentă, slave au avut deasupra lor o pătură de stăpâni externi, varegii (vikingii), care au dat și numele rușilor („rus” ar însemna la varegi „cei care vâslesc” sau ar putea veni de la numele unei regiuni din Scandinavia numite Roslagen). Varegii au fost destul de repede (în câteva generații) asimilați, dar au lăsat în antroponimia rusă nume precum Vladimir, Olga, Oleg, Igor etc., adică numele prinților lor. Rusia Kieveană a existat în secolele al IX-lea – al XIII-lea și a fost prima formă de organizare politică a slavilor de răsărit. Tot prin convenție, numim această structură politică „primul stat est-slav”. El a fost fondat în jurul așezării Kiev (astăzi în Ucraina). Cetățile Halici și Kiev existau pe la anii 895-896, când ungurii treceau prin ele dinspre nordul Mării Negre spre Câmpia Panonică. După un timp, în 988, sub cniazul Vladimir I, rușii au început să fie creștinați în formă răsăriteană și și-au legat destinul cultural și religios de Imperiul Roman de Răsărit (numit de către istoricii moderni Imperiul Bizantin). Precum în Noua Romă (Bizanț sau Constantinopol), Biserica era supusă strict șefului statului, „unsul lui Dumnezeu”, iar legătura dintre Biserică și stat a rămas mereu foarte strânsă. Marea Invazie Mongolă din secolul al XIII-lea (1236-1242), condusă de Hoarda de Aur, a distrus Rusia Kieveană. Regiunile din est și nord au fost izolate, iar slavii s-au refugiat spre zonele mai puțin accesibile, punând bazele unor noi centre de putere, între care și Moscova. Înfrângerea și supunerea până la urmă a imensului imperiu al mongolilor (tătarilor) a făcut ca o parte a locuitorilor săi să se constituie într-un hanat în Crimeea, numit Hanatul Hoardei de Aur, din care au pornit mereu expediții de jaf, inclusiv spre Țările Române (ultima în 1717). Cnezatul Moscovei a început, în secolele al XIV-lea – al XVI-lea, să se extindă treptat, unificând principatele rusești și reușind să se elibereze de sub dominația mongolă. În secolul al XVI-lea, cniazul Ivan al IV-lea cel Groaznic a centralizat întreaga putere și și-a luat titlul de țar al Rusiei. Termenul de țarat echivalează în Răsărit cu imperiul, dar Occidentul a ezitat mult în a-l recunoaște ca atare. Abia la începutul secolului al XVIII-lea, sub țarul Petru I cel Mare, s-a întâmplat acest lucru, adică i s-a dat și în Apus lui Petru titlul de împărat. Treptat, sub conducerea unor țari precum Petru I cel Mare și Ecaterina a II-a cea Mare, Rusia s-a extins masiv spre vest, spre sud (Marea Neagră) și est (Siberia), devenind una dintre marile puteri ale Europei. Petru I a mutat, în 1703, capitala de la Moscova la Sankt Petersburg (oraș construit de el după model european) și a vrut să facă din Rusia un stat de tip occidental. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care marele învățat Dimitrie Cantemir, prințul Moldovei, a decis să trăiască pe lângă țar, după înfrângerea armatelor ruse și moldovenești la Stănilești, pe Prut, în 1711. El avut să asiste și să contribuie la acest proces unic și mare experiment de transformare a societății rusești tradiționale și răsăritene în una modernă și europeană. Experimentul a fost un eșec aproape total.
Dar cum a ajuns Imperiul Rus să se întindă așa de mult, din Polonia și Moldova până la Oceanul Pacific și în Alaska? Prin cuceriri succesive, cu invocarea dreptului forței și prin violențe nemaiîntâlnite. În secolul al XVI-lea s-a născut și ideologia celei de-A Treia Rome, prin profeția călugărului Filofei, cel care a susținut că Rusia urma să fie Roma cea nouă, a treia, în succesiune, după Roma adevărată și după Roma din Bosfor, ambele considerate „rătăcite și pierdute” în raport cu „credința cea dreaptă” (pravoslavnică). Șirul achizițiilor Rusiei este impresionant. Ivan al IV-lea a cucerit Hanatul Kazanului și Hanatul Astrahanului (1533-1584), reușind să controleze de-acum tot cursul Volgăi. După 1580, rușii au trecut Munții Urali și au ajuns în vestul Siberiei. Petru I (1682-1725) a făcut, în detrimentul Suediei, o ieșire a Rusiei la Marea Baltică. În urma Marelui Război al Nordului, țarul a anexat Estonia, Letonia și părți din Finlanda. Ecaterina cea Mare (1762-1796) a anexat Hanatul Crimeii și multe pământuri ale Uniunii Polono-Lituaniene. Totul a început devreme, înainte de 1768, când împărăteasa a conceput planul de a reînființa în Balcani „imperiul ortodox” cu capitala la Țarigrad (=„Orașul Țarilor” sau Constantinopol). Pentru aceasta, trebuiau cucerite sau supuse în vreun fel toate țările și popoarele din estul și sud-estul Europei. Un război ruso-turc a început în 1768, în timpul căruia trupele ruse au ocupat Moldova și Țara Românească. În 1772, Rusia participă la prima împărțire a Poloniei, obținând, prin forță, Rusia Albă (Belarus). Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, Rusiei i se recunosc cetățile de la Marea de Azov, protectoratul asupra Crimeii și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea Neagră și, prin strâmtori, la Marea Egee. În 1783, țarina putea să anunțe oficial anexarea deplină a Crimeii. Se vede cum Crimeea a fost tătărască (și nu rusească) din secolul al XIII-lea până la finele secolului al XVIII-lea, adică aproape șase secole. În urma unui nou război, dintre anii 1787-1792, Rusiei i se consfințește, prin Pacea de la Iași, stăpânirea întregului spațiu dintre Bug și Nistru, inclusiv a Crimeii. În 1793, Rusia participă la a doua împărțire a Poloniei și primește regiunile Vilna (Vilnius, azi în Lituania), Minsk (azi în Belarus), Kiev, Volhynia și Podolia (azi în Ucraina). A treia împărțire a Poloniei a fost în 1795, în urma căreia Rusia a luat Curlanda și toată Lituania până la râul Niemen, iar țara în cauză (Polonia) a fost ștearsă complet de pe hartă. A reînviat abia la 1918, după Primul Război Mondial. În 1809, țarul Alexandru I a anexat Finlanda, iar în 1812 Basarabia, obținând controlul asupra Gurilor Dunării. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Rus a anexat Georgia (1801–1810) și a continuat cucerirea militară a Caucazului de Nord (până în 1864), zdrobind rezistența triburilor locale musulmane. În a doua jumătate a secolului, Rusia a cucerit hanatele din Asia Centrală (Khiva, Buhara, Kokand), ajungând la granițele sferelor de influență britanice. Totodată, în Extremul Orient, a obținut de la China ținuturile din estul Siberiei și a fondat orașul Vladivostok (1860). În 1867, a vândut Alaska Statelor Unite. Peninsula fusese descoperită de navigatorii ruși (sau aflați în serviciul Rusiei) în 1741 și colonizată treptat ulterior. Mai departe spre est, rușii nu au avut cum să meargă. Nici spre vest, ei nu au putut depăși oficial Prutul (decât după 1945). Așadar, într-un timp destul de scurt, Rusia a înaintat dinspre est spre vest, ocupând succesiv teritorii după teritorii, mai întâi regiunea dintre Volga-Don, apoi pe cea dintre Don și Nipru și apoi pe aceea dintre Nipru și Nistru. La 1812, a fost luat și Nistrul în interiorul imperiului, granița stabilindu-se, pentru peste o sută de ani, pe Prut. Firește, totul era mascat de tratative și de tratate numite, paradoxal, „de pace”, însă popoarele piereau în războaie, iar țările erau jefuite de oștile rusești și ale celorlalte mari puteri. Când s-a răpit Basarabia, au tratat la București turcii și rușii, cu prezența boierilor români (fără putere reală de decizie) în tabăra otomană. Planul rușilor era cel vechi: cucerirea și anexarea Țărilor Române, pentru a crea la nord de Dunăre o bază de atac spre Bulgaria, Serbia și Grecia, în vederea supunerii Turciei și a ocupării teritoriilor creștine din est, aparținătoare Imperiului Otoman aflat în decădere și criză. Motivația ideologică era „protejarea” popoarelor creștine ortodoxe din sud-estul Europei ajunse sub „păgâni”. Protejarea însemna, însă, intrarea acestor popoare sub stăpânirea Rusiei. Cu alte cuvinte, ele urmau să scape de o dominație și să dea de alta. A fost răpită la 1812 numai Basarabia, fiindcă generalul Kutuzov a fost chemat în grabă acasă, să apere țara de invazia lui Napoleon. Altminteri, cine știe cum ajungeau Țările Române. Au ajuns sub ruși timp de șase ani, între 1828 și 1834, perioadă în care guvernatorul Pavel Kiseleff a făcut un experiment: a permis celor două comisii de boieri munteni și moldoveni să facă Regulamentele Organice (cu anumite reforme, imposibil de făcut la el acasă). Ocupația de atunci nu a fost de durată și nu a putut distruge cele două state, care abia își confirmaseră autonomia în 1829. Așa că, s-au mulțumit cu Basarabia, a cărei autonomie a fost ștearsă complet, ca și viața culturală românească. Pentru ruși, Basarabia apare ca fiind luată de la turci, dar pentru români ea a fost frântă samavolnic din trupul Moldovei de către ambele imperii. Sunt aici două puncte de vedere diferite. Unul este al dominatorului, care răpește fără niciun fel de rezervă și de morală teritorii străine și tratează această răpire tot cu un dominator, pe de o parte, și punctul de vedere al dominatului, care este obligat să accepte deciziile celor puternici, pe de altă parte. Dar aici este o nuanță: Țările Române nu fuseseră cucerite niciodată de otomani cu arma, ci supuse prin tratate bilaterale inegale, numite în limbaj creștin capitulații, iar în limbaj turcesc ahd-name-le. În ele se prevedea că otomanii trebuie să apere țările, să le protejeze, să nu se așeze definitiv în ele, să nu poată stăpâni bunuri imobiliare în ele, să nu poată face propagandă islamică și nici să ridice moschei, geamii sau meceturi în ele etc. Aceste condiții au fost respectate, firește, doar în linii mari, dar teritoriile Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei nu au fost transformate niciodată în întregimea lor în provincii turcești (raiale, vilaiete etc.), precum Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, Bosnia, Macedonia, Ungaria etc. Prin urmare, neavând pași (guvernatori) musulmani în fruntea lor, dispunând de o clasă nobiliară (boierească) proprie și creștină, cu principi creștini care se declarau suverani („din mila lui Dumnezeu”), deși nu erau decât autonomi, Principatele nu se considerau pământ turcesc. În consecință, pentru români, răpirea Basarabiei nu s-a făcut de la turci, ci de la ei, de la români, din trupul țării lor. Se vede că unii (mulți) istorici preferă doar punctul de vedere imperial, rusesc și turcesc, îi consideră pe români parte integrantă a Imperiului Otoman, cum erau creștinii din Balcani și ignoră concepția românilor, care vedeau în Dunăre o graniță reală, politică, religioasă și culturală. Aceasta este treaba lor, a celor care nu vor să vadă, dar faptul cauzează o mare neînțelegere în Occident, unde harta Țărilor Române este redată cu aceeași culoare, a Flamurii Verzi a Profetului, ca și Grecia, Bulgaria etc. Or, între stăpânirea otomană directă de la sud de Dunăre și suzeranitatea otomană de la nord este o mare diferență. Principiul „Să fie auzită și și cealaltă parte!” (Audiatur et altera pars!) este valabil și în acest caz. La 1812, turcii au dat ceea ce nu era al lor, ceea ce era recunoscut prin vechi tratate ca fiind al Moldovei, ceea ce, conform tratatelor menționate, trebuia apărat de ei și nu cedat altuia.
După Al Doilea Război Mondial, Rusia (acum sub numele de Uniunea Sovietică) a luat tot răsăritul Europei, până la Berlin inclusiv. Asta numai pentru ca Occidentul să fie liniștit din partea lui Stalin, un fel de Hitler al Răsăritului, îmbrăcat în alte veșminte exterioare și utilizator al altor lozinci. Popoarele supuse cnutului rusesc nu contau. Ele erau „carne de tun”, fapt confirmat de numărul celor uciși din porunca „Tătucului” în gulaguri și nu numai. Oare cine a rășluit trupul Moldovei și apoi al României în Epoca Modernă? Cine a împărțit și ciopârțit teritoriul răpit al Moldovei după 1945 și a dat nordul și sudul Ucrainei, „agățând” de „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” ceea ce se cheamă Transnistria, azi cuibul comuniștilor Moscovei? Cine i-a botezat pe unii dintre locuitorii acestor pământuri „moldoveni” și pe alții, de același neam, „români”? Cine a creat teoria absurdă a „moldovenismului” și limba „moldovenească”? Cine i-a înjosit pe români declarându-i, după refuzul apartenenței lor la lumea slavă (rusă) și după încăpățânarea lor de a de considera neolatini, „țiganii italienilor”? Cine vrea „cordon sanitar” în preajma sa ori „vecinătate imediată/ apropiată”, interzicând țărilor și națiunilor de aici (între care România și națiunea română) să fie libere și egale? Cine a organizat republici nejustificate istoric, legal și moral precum Transnistria și Găgăuzia? Pe toate acestea le-a făcut și le face Rusia, cea care vrea să ne „ocrotească” și să ne „iubească” silit, cu forța. Rusia a motivat și motivează de fiecare dată cuceririle și anexările sale prin teorii mincinoase, inventând cu nonșalanță tradiții, evenimente, limbi și popoare. Firește, Ucraina, care genetic este un fel de rudă a Rusiei, a suferit enorm din cauza marelui ei vecin (care a și înghițit-o un timp), dar și-a și însușit unele dintre năravurile Rusiei, inclusiv mentalitatea de mare putere și înverșunarea față de minorități. Faptul că minoritatea română (împărțită până nu demult în „români” și „moldoveni”, cu „limbă moldovenească”, chiar și după ce în Republica Moldova se decretase că limba se cheamă română) suferă enorm în Ucraina se datorează acestei politici greșite locale, dar și autorităților statului român care asistă nepăsătoare la desființarea școlilor în limba română, la oprirea folosirii românei în bisericile românești, la asaltarea preoților și călugărilor români din fosta biserică mitropolitană românească de către bătăuși mascați, îmbrăcați în negru. Dar aceasta este o altă problemă. În acest moment, pericolul este pentru toți Rusia, care are în frunte un nou dictator. Dar dacă Rusia este marele pericol pentru Europa, nu înseamnă că Ucraina nu este un pericol pentru români. Cele două pericole nu se exclud, cel puțin în privința românilor. Știu că opinia publică românească nu mai are acum mare admirație și simpatie pentru Ucraina lui Zelenski, care se poartă discreționar nu doar cu noi, ci și cu Europa. Dar toate încurcăturile teritoriale de astăzi, în care sunt incluse Ucraina și Republica Moldova, sunt cauzate de Rusia lui Stalin, denumită pe-atunci Uniunea Sovietică.
Rusia a luat cu japca tot ceea ce a putut și a vrut, de la toți vecinii ei și a devenit astfel cel mai întins stat din lume. Românii au fost jefuiți în istorie de mulți inamici și vecini, dar numai urmările agresiunilor rusești să văd până azi efectiv în trupul țării. Cea mai recentă agresiune este contra Ucrainei și ne lovește și pe noi, ca și multe agresiuni din trecut, în mod direct. Oare câți români mai știu azi că bombardamentele cu drone de la Ismail, Reni (dincolo de cele care lovesc la Tulcea ori la Galați) sfâșie trupul țării noastre, pentru că Ismail și Reni erau porturi românești până la răpirea făcută de Stalin? Și celelalte mari puteri ale lumii actuale sunt cinice și rapace, și ele au cucerit și cuceresc teritorii, dar noi ne-am lovit de puterea rusească și pe noi ne lovește puterea rusească. Ea ne-a produs și ne produce răni istorice la granițe, ea atentează și acum la pământurile noastre. De aceea, românii nu au cum să creadă în declarațiile conducătorilor și diplomaților ruși și nici în politica generală a Rusiei, eternul nostru agresor.
Ioan Aurel Pop
Sursă: gazetadecluj.ro
