Autor: Aurel Badea
Mi-a reapărut zilele acestea în față un text al lui Ilie Șerbănescu. Nu este nou și tocmai asta m-a făcut să mă opresc asupra lui. Șerbănescu vorbea despre resurse naturale, energie, bănci, păduri, terenuri, industrie, retail și despre ceea ce numea „rulajul banului”. La sfârșit trăgea concluzia care l-a făcut deopotrivă admirat și contestat: „Românii au ajuns străini în propria țară”.
Ilie Șerbănescu a murit în aprilie 2024, la 81 de ani. A fost economist, jurnalist, ministru al Reformei și, mai ales în ultima parte a vieții, unul dintre criticii cei mai severi ai modelului economic urmat de România după 1990.
Nu cred că trebuie transformat acum în profet. Și nici nu cred că tot ce a spus trebuie luat drept adevăr numai pentru că unele dintre avertismentele sale sună astăzi tulburător de actual. Șerbănescu avea exagerările lui, iar folosirea aproape obsesivă a cuvântului „colonie” a împins uneori în plan secund o discuție economică ce merita purtată mai serios.
Dar textul acesta merită recitit.
„Occidentul a schimbat foaia. Nu mai cucerește teritorii ca să ia în stăpânire economii, ci ia în stăpânire economii pentru a cuceri teritorii. În România, resursele naturale, distribuțiile de energie, băncile, pădurile, pământurile, industria, retailul, rulajul banului sunt deja preluate. Din punctul de vedere al controlului economic, românii au ajuns străini în propria țară.”
Ilie Șerbănescu
Am recitit aceste rânduri de câteva ori. Nu pentru că aș fi dispus să accept verdictul fără să-l verific, ci pentru că Șerbănescu enumera lucruri foarte concrete. Bănci, energie, resurse, pământ, industrie, comerț. După mai bine de un deceniu, putem verifica fără prea multă filozofie ce s-a întâmplat cu ele.
Și trebuie să încep cu lucrul asupra căruia nu sunt de acord cu el. Occidentul nu a „cucerit” România. România a vrut să intre în Uniunea Europeană și în NATO și cred că a făcut bine. Integrarea europeană ne-a dat acces la o piață uriașă, la investiții, fonduri europene, libertate de circulație și la reguli pe care statul român, dacă ar fi rămas singur cu propriile sale reflexe, probabil le-ar fi adoptat mult mai greu. Investițiile străine au construit fabrici, au adus tehnologie, au creat locuri de muncă și au legat economia românească de marile lanțuri europene de producție. Să negăm asta numai pentru a-i da dreptate lui Șerbănescu ar fi fals.
De altfel, spre sfârșitul vieții, chiar el ajunsese la o formulare mai nuanțată. În ultima sa apariție la Ziarul Financiar, în noiembrie 2023, vorbea despre faptul că România trebuia să joace în interiorul construcției europene urmărindu-și un interes propriu. Aici mi se pare că se află problema adevărată. Franța, Germania, Italia, Polonia sau Austria fac parte din aceeași Uniune Europeană și nimeni nu le-a cerut să renunțe la propriile interese economice pentru a demonstra că sunt europene. Și-au păstrat companii importante, și-au sprijinit capitalul și, atunci când au avut ceva de apărat, au știut foarte bine să o facă. România de ce n-a reușit?
Foștii colegi ai lui Ilie Șerbănescu de la Ziarul Financiar și-l aminteau punând, în anii marilor privatizări, o întrebare foarte simplă: „Închidem întreprinderile, dar ce punem în loc?” Mi se pare una dintre cele mai bune întrebări pe care le-a lăsat în urmă.
Nu cred că România trebuia să conserve cu orice preț economia comunistă. Multe întreprinderi erau necompetitive, unele produceau pierderi enorme, altele rămăseseră fără piețe sau funcționau cu tehnologii depășite. Restructurarea era inevitabilă. Dar după ce vinzi, închizi sau privatizezi trebuie să apară ceva în loc.
Și a apărut. România produce astăzi automobile pentru întreaga Europă, are o industrie IT puternică, servicii, logistică, fabrici moderne și exporturi incomparabil mai mari decât în anii ’90. Economia românească de astăzi nu poate fi comparată serios cu cea moștenită de la Ceaușescu.
Numai că întrebarea lui Șerbănescu poate fi pusă acum puțin diferit: din ceea ce am construit în loc, cât ne aparține?
Aici ajungem la o discuție pe care am evitat-o multă vreme. Nu văd nimic rău în faptul că o companie germană, franceză, americană sau austriacă investește în România. Dimpotrivă, avem nevoie de investițiile lor. Problema apare când dezechilibrul dintre capitalul extern și cel autohton devine atât de mare încât, în sectoare întregi, decizia economică importantă se ia în altă parte.
O fabrică poate fi la Pitești, Craiova, Timișoara sau Cluj, poate avea mii de angajați români, poate plăti taxe aici și poate exporta miliarde de euro. Este un câștig indiscutabil pentru România. Dar hotărârea privind următoarea investiție, distribuirea profitului, extinderea, restrângerea sau chiar mutarea producției poate fi luată la Paris, Viena, Amsterdam sau în altă parte. Nu este conspirație și nu este nici măcar ceva anormal într-o economie globalizată. Este pur și simplu consecința proprietății.
Despre asta am vorbit însă foarte puțin. Ne-am uitat la produsul intern brut, salarii, deficit, consum și creștere economică. Mai rar ne-am întrebat cine acumulează capitalul rezultat din această creștere și cine decide ce se întâmplă cu el.
Șerbănescu vorbea despre existența a două economii în România: una cu capital străin, mai performantă și dominantă, și alta cu capital românesc, pe care o considera „subalternă”. Termenul poate fi discutat. Fenomenul, mai greu.
Putem face un experiment simplu. Intrăm într-un hipermarket și punem în coș lapte, brânză, carne, apă, cafea, detergent și câteva produse alimentare. Ne uităm cine le produce, apoi cine deține producătorii. Vedem cine deține magazinul, iar la final plătim cu cardul și ne uităm cine deține banca. Nu vom descoperi vreo conspirație. Vom vedea însă, foarte concret, cum arată proprietatea într-o economie.
În februarie 2026, Consiliul Concurenței a autorizat, cu condiții, preluarea rețelei românești La Cocoș de către grupul Schwarz, proprietarul Kaufland și Lidl. Autoritatea a considerat tranzacția suficient de importantă pentru concurență încât să impună angajamente, inclusiv în raport cu furnizorii. Nu spun că Lidl sau Kaufland reprezintă o problemă pentru România. Întrebarea mea este alta: unde este echivalentul românesc? Unde este retailerul nostru care cumpără rețele în Germania? Unde este banca românească ce cumpără bănci în Austria? Unde este procesatorul român care cumpără fabrici în Franța?
Aici începe să doară întrebarea lui Șerbănescu.
Mai există o cifră care spune multe despre felul în care ne-am construit economia. Consiliul Concurenței arăta în iunie anul acesta că importurile de produse lactate ale României ajunseseră în 2025 la aproximativ un miliard de euro, iar deficitul comercial pentru această categorie era de aproximativ 700 de milioane de euro.
Un miliard de euro pentru produse lactate într-o țară care are teren agricol, apă, crescători de animale, tradiție și o piață de aproape 20 de milioane de consumatori. Aici nu mai putem da vina pe Occident și nici pe Bruxelles. Nu ne-a luat nimeni vacile din curte. Ceva am făcut noi prost.
Am lăsat agricultura fărâmițată, am schimbat programele odată cu miniștrii, am plătit subvenții fără să construim suficientă procesare și am vorbit despre producătorul român mai ales în campaniile electorale. După aceea l-am lăsat să negocieze cu organizații comerciale incomparabil mai puternice și ne-am mirat că rafturile se umplu din import.
Aici cred că Șerbănescu greșea uneori: privea prea repede spre exterior. Pentru că există o întrebare pe care discursul despre „străinii care ne-au cumpărat țara” o evită de fiecare dată. Cine le-a vândut-o?
Contractele de privatizare au purtat semnături românești. Legile au fost votate în Parlamentul României. Conducerile companiilor de stat au fost numite de guvernele României. Tot aici s-au stabilit redevențe, s-au făcut restructurări, s-au tolerat ani întregi companii căpușate și s-au luat decizii care au dus la dispariția unor capacități industriale. În spatele lor au fost miniștri, secretari de stat, directori, parlamentari, consultanți și oameni de afaceri români.
Unii au greșit. Unii probabil nu au înțeles consecințele. Alții au fost convinși că aceea era singura cale. Și au existat, fără îndoială, oameni care au înțeles foarte bine ce fac.
De aceea nu pot accepta integral teza lui Ilie Șerbănescu. Dacă România a pierdut controlul asupra unor bucăți importante din propria economie, nu tot acest control ne-a fost luat. O parte a fost cedată, iar uneori a fost cedată prost și ieftin.
Cred însă că Șerbănescu a avut dreptate asupra unui lucru esențial. O țară care nu reușește să producă suficient capital propriu ajunge să depindă de capitalul altora. Nu înseamnă că trebuie să gonim investițiile străine. Ar fi una dintre cele mai mari prostii economice pe care le-am putea face. Înseamnă că, în paralel cu ele, trebuia să construim capital românesc suficient de puternic încât raportul să nu devină unilateral.
Mi-ar plăcea să văd investiții germane tot mai mari în România, dar și companii românești cumpărând fabrici în Germania. Vreau bănci occidentale aici, dar nu mi s-ar părea deloc nefiresc ca o bancă românească să cumpere mâine una din Austria sau Italia. Vreau supermarketuri europene în București, dar mi-ar plăcea ca peste zece ani un retailer românesc să aibă sute de magazine la Paris, Roma sau Varșovia. Asta ar fi normalitatea unei piețe europene în care nu suntem doar destinație pentru capital, ci și sursă de capital.
După ce am recitit textul lui Ilie Șerbănescu, nu pot răspunde simplu că a avut dreptate sau că s-a înșelat. România nu este o colonie și românii nu sunt străini în propria țară. Occidentul nu ne-a confiscat viitorul. Ar fi prea comod să explicăm astfel treizeci și șase de ani de decizii luate la București.
Dar Șerbănescu a observat devreme ceva despre care noi am preferat să vorbim puțin: o economie poate crește, oamenii pot trăi mai bine, salariile pot crește, fabricile pot produce, iar în același timp o parte importantă a proprietății și a puterii de decizie asupra acelei economii poate ajunge în afara țării.
Aici merită ascultat, fără să-l transformăm în profet și fără să-i preluăm toate concluziile.
Întrebarea lui, „Ce punem în loc?”, este încă valabilă. Eu aș mai pune una. După treizeci și șase de ani în care ne-am obișnuit să anunțăm cu satisfacție că o companie străină a cumpărat o companie românească, când vom începe să anunțăm și invers?
În ziua în care o mare companie românească va cumpăra una germană nu vom fi devenit mai puțin europeni. În ziua în care o bancă românească va cumpăra una austriacă nu vom fi devenit naționaliști. Vom fi devenit, pur și simplu, mai puternici.
România nu trebuie scoasă din economia occidentală. Trebuie să devină suficient de puternică pentru a juca în ea de la egal la egal.
Poate că acesta este răspunsul pe care i l-am fi dat astăzi lui Ilie Șerbănescu. Și, după atâția ani în care ne-am întrebat cine ne cumpără, n-ar strica să începem să ne întrebăm și noi când cumpărăm?
