Autor: Brian Berletic
În timp ce o mare parte din discuțiile despre războiul de agresiune al SUA împotriva Iranului s-au concentrat pe factori specifici regiunii, inclusiv pe mitul că SUA luptă împotriva Iranului „în numele Israelului”, există factori globali mult mai realiști și mai importanți care au condus la acest război și care se vor desfășura ca urmare a lui.
De ce SUA sunt în război cu Iranul și de ce războiul ar putea fi întrerupt, dar nu se va încheia
Războiul împotriva Iranului face parte dintr-un proiect american desfășurat pe parcursul mai multor decenii, menit să preia controlul complet asupra Orientului Mijlociu și asupra petrolului și gazelor produse și exportate din regiune. Acest lucru nu are ca scop utilizarea energiei pentru consumul propriu al Statelor Unite, ci stabilirea și consolidarea unui monopol american asupra producției și exporturilor de energie, atât din SUA, cât și din statele și regiunile asupra cărora SUA își extind controlul.
Acest lucru include, cel mai recent, Venezuela în America Latină. Războiul de agresiune al SUA împotriva statului venezuelean la începutul anului 2026, răpirea președintelui Venezuelei și luarea ostatice a restului guvernului venezuelean au dus la întreruperea aproape imediată a exporturilor de petrol venezuelean către China și la redistribuirea bogăției petroliere a Venezuelei către corporațiile americane.
Ceea ce SUA numesc adesea „garanții de securitate” pentru „aliații” lor este, de fapt, doar un eufemism pentru ocupație militară americană, capturare politică și control asupra unor entități care, în realitate, sunt proxy-uri — nu aliați.
Un război de agresiune similar purtat de SUA împotriva Rusiei prin intermediul Ucrainei se extinde rapid și într-un război direct împotriva infrastructurii energetice ruse — producție, stocare și export — prin utilizarea dronelor care, deși sunt atribuite Ucrainei, s-a dezvăluit în New York Times că sunt, de fapt, coordonate de Agenția Centrală de Informații a SUA (CIA) și de armata americană.
În mod similar, SUA își încurajează proxy-urile europene, în cadrul unei „diviziuni a muncii”, să extindă monitorizarea maritimă, interdicția și confiscarea petrolierelelor care transportă exporturi energetice rusești, precum și o campanie americană de atacuri asupra acestor nave folosind drone maritime. Din nou, NYT a identificat CIA și armata SUA ca fiind cele care au „intensificat” ceea ce sunt prezentate nominal ca operațiuni „ucrainene”.
Împreună cu războiul împotriva Iranului, apare un tipar global clar al perturbării deliberate de către SUA, al distrugerii și chiar al opririi exporturilor de energie către Asia în general și către China în mod specific.
Deși SUA probabil au încercat și să răstoarne rapid guvernul iranian pentru a-și consolida controlul asupra regiunii și a izola și mai mult Rusia și China, un obiectiv mult mai larg și orientat global a fost de a tăia accesul la energie nu doar din Iran către Asia și în special către China, ci din întreg Orientul Mijlociu către Asia și China.
Cea mai recentă fază a agresiunii americane împotriva Iranului — începută la sfârșitul lunii februarie și ca o continuare a violențelor lansate împotriva Iranului atât în 2025, sub administrația Trump, cât și în 2024, la finalul administrației Biden — a implicat țintirea producției energetice iraniene, precum și lovituri asupra insulei Kharg, principala facilitate de export energetic a Iranului.
Loviturile americane asupra producției energetice iraniene au dus la atacuri de represalii ale Iranului asupra proxy-urilor arabe ale SUA din Golful Persic, inclusiv Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită.
În ansamblu, aceste violențe au dus la reducerea producției în întreaga regiune, ceea ce a generat ulterior scăderea exporturilor de petrol și gaze din întreg Orientul Mijlociu către China, comparativ cu nivelurile de dinaintea războiului.
De la începutul ostilităților, la sfârșitul lunii februarie, până la recentul acord de încetare a focului, exporturile energetice din întreaga regiune către China au scăzut de la aproximativ 52% din necesarul total de import al Chinei la aproximativ 30%, potrivit Reuters.
Un articol Politico din martie 2026 arată clar că, dincolo de dependența Chinei de regiune, Asia în ansamblu depinde de importurile energetice din Orientul Mijlociu pentru între 70% și peste 90% din necesarul total de import de energie — în special proxy-uri ale SUA precum Japonia, Coreea de Sud, Filipine și provincia insulară Taiwan.
Izolarea Chinei, controlul Asiei
Așa cum SUA au făcut anterior în Europa, prin stimularea războiului cu Rusia în Ucraina, distrugerea conductelor Nord Stream și impunerea de sancțiuni asupra tuturor celorlalte importuri energetice din Rusia — și acum inclusiv prin lovirea infrastructurii energetice ruse, a facilităților de stocare, a terminalelor de export și chiar a petrolierelelor care transportă energie rusească — toate acestea forțând Europa într-o dependență energetică de exporturile americane — SUA urmăresc acum o politică similară care vizează China și restul Asiei, prin perturbarea deliberată a accesului la exporturile energetice din Orientul Mijlociu.
Războiul împotriva Iranului a dus la reglementarea strictă a traficului maritim prin Strâmtoarea Hormuz de către Iran, urmată de o blocadă impusă de SUA care vizează în principal navele ce exportă energie din Iran către China. Deși afirmațiile SUA privind controlul total al traficului maritim sunt false, blocada americană a întors din drum sau a confiscat cel puțin jumătate din traficul maritim care încerca să plece din Iran, în principal către China, potrivit Financial Times.
Aceasta înseamnă că exporturile energetice totale din regiune către China au scăzut din nou — existând totodată și multe alte opțiuni aflate în rezervă la dispoziția SUA pentru a reduce și mai mult exporturile regionale către Asia și în special către China.
Una dintre opțiuni este amenințarea reluării agresiunii militare americane împotriva Iranului, ceea ce ar putea duce atât la țintirea deliberată și distrugerea extinsă a infrastructurii energetice iraniene, cât și la noi atacuri de represalii iraniene asupra producției energetice din statele arabe din Golful Persic afiliate SUA.
Consecințele emergente ale războiului SUA împotriva Iranului și impactul regional pe care îl produce sunt analogice cu distrugerea de către SUA a conductelor Nord Stream și cu țintirea treptată, sancționarea și restricționarea fluxurilor de energie rusească către Europa, lăsând exporturile energetice americane ca singura opțiune — o opțiune care nu era viabilă economic până când SUA nu au eliminat alternativele existente, mai ieftine și mai fiabile.
Având în vedere caracterul deschis al războiului — care a continuat din 2024 până în prezent — cu doar câteva luni de relativ calm între campaniile de agresiune militară ale SUA, perspectivele de acces la energie accesibilă și fiabilă din Orientul Mijlociu pentru China și restul Asiei se diminuează constant.
„În mod convenabil”, SUA au început deja extinderea unei industrii energetice deja masive, orientate în mod specific către Asia.
În 2025, compania energetică americană Glenfarne și CEO-ul său, Brendan Duval, au menționat în mod repetat faptul că noul lor proiect LNG aflat în construcție în Alaska ar putea exporta energie către Asia „prin rute maritime sigure și necontestate”.
Nu s-a făcut nicio mențiune atunci că SUA însele ar urma să conteste aceste rute maritime și să le facă nesigure, sporind astfel viabilitatea atât a proiectului Alaska LNG al Glenfarne, cât și a extinderii capacității generale de export energetic a SUA.
Trebuie menționat că Glenfarne și-a perfecționat expertiza în exportul/importul de LNG printr-un proiect în Columbia, posibil doar datorită sancțiunilor impuse de SUA împotriva Venezuelei și închiderii conductelor care altfel ar fi alimentat Columbia cu gaz. Doar din cauza acestei închideri impuse de SUA a conductelor din Venezuela a devenit economic logic importul de LNG din Texas în Columbia de către Glenfarne.
În mod similar, doar prin amenințările SUA cu conflict și prin conflictele reale care pun în pericol punctele maritime strategice la nivel global devine economic logic exportul de LNG către Asia și nu numai — exact cum exportul de LNG american către Europa a devenit logic abia după distrugerea Nord Stream și impunerea sancțiunilor asupra energiei rusești mult mai ieftine și mai accesibile.
Carul înaintea boilor, dar cu un scop
Până la începutul anilor 2030, se preconizează că SUA își vor dubla capacitatea de export LNG, devenind capabile să satisfacă cererea proxy-urilor asiatice cheie, inclusiv Coreea de Sud, Japonia și provincia insulară Taiwan — dar, din nou, doar dacă alternativele mai ieftine și mai fiabile rămân în afara pieței.
Acest lucru înseamnă că, deși SUA pun practic carul înaintea boilor, ele se asigură că, atunci când „calul” va ajunge în cele din urmă, condițiile vor fi ideale pentru ca doar SUA să beneficieze.
La fel ca în cazul Europei și eliminarea accesului acesteia la energie rusească ieftină, dependența energetică completă de SUA a proxy-urilor asiatice le va transforma și mai mult și complet în extensii ale ambițiilor geopolitice americane în regiune și la nivel global.
La fel ca în Europa, servirea intereselor SUA va veni cu costuri pentru fiecare proxy american din Asia, precum și pentru pacea și stabilitatea întregii regiuni și, în mod specific, în detrimentul ascensiunii continue a Chinei, așa cum Europa a fost folosită pentru a viza Rusia în detrimentul atât al Rusiei, cât și al restului Europei.
Pe lângă capturarea politică de către SUA a acestor proxy-uri asiatice, prezența forțelor militare americane pe teritoriul lor și, acum, impunerea dependenței energetice asupra lor, o recentă audiere în Senatul SUA a arătat clar că state precum Japonia, Coreea de Sud și Filipine vor fi transformate în avanposturi militar-industriale ale puterii americane în regiune, contribuind la minimizarea „tiraniei distanței” cu care se confruntă SUA atunci când provoacă un război cu China de cealaltă parte a planetei.
Crearea de fabrici care produc armament american în Asia și facilități portuare din regiune pentru efectuarea reparațiilor asupra navelor americane este deja în desfășurare, Japonia producând și, în unele cazuri, chiar trimițând înapoi în America interceptori de rachete Patriot, iar Coreea de Sud încheind acorduri pentru întreținerea navelor de transport naval americane.
Toate aceste pregătiri au loc înaintea a ceea ce SUA consideră a fi o confruntare inevitabilă cu China însăși — care reprezintă, în ultimă instanță, prioritatea ce conduce conflictele SUA împotriva Rusiei, Iranului, Venezuelei și a multor altor state, toate ca mijloc de a izola și de a limita China înainte de a o confrunta direct.
Având în vedere costurile pe care Europa și statele arabe din Golful Persic le plătesc pentru subordonarea lor față de SUA și rolul lor în găzduirea și facilitarea războaielor de agresiune americane în regiunile lor, Japonia, Coreea de Sud și Filipine își desenează, la rândul lor, ținte pe ele însele înaintea oricărei confruntări cu China.
Ceea ce SUA numesc adesea „garanții de securitate” pentru „aliații” lor este, în realitate, doar un eufemism pentru ocupație militară americană, capturare politică și control asupra unor entități care sunt, de fapt, proxy-uri — nu aliați. Scopul menținerii unei rețele globale de proxy-uri, de la Europa la Orientul Mijlociu și până în Asia-Pacific, este acela de a face ca alte state să suporte toate costurile politicii externe americane, permițând SUA să își însușească exclusiv toate beneficiile.
Perspectiva escaladării continue a războaielor SUA la nivel global, pe termen scurt și mediu, este inevitabilă, deoarece războaiele care au loc în prezent sunt purtate în mod specific pentru a pregăti o confruntare viitoare cu China însăși. Din acest motiv, șansele ca SUA să ajungă la orice fel de acord de „pace” cu Rusia sau Iranul sunt aproape inexistente.
Până când interesele care conduc politica externă a SUA — inclusiv industria de armament, sectorul petrolului și gazelor, marile companii de tehnologie, industria auto și multe altele — nu vor fi înlocuite la nivel global de alternativele oferite de multipolarism și până când lumea multipolară nu va putea crea un nivel suficient de descurajare nu doar împotriva agresiunii militare americane, ci și împotriva coerciției economice, interferenței politice și capturării care duc la această agresiune, SUA vor continua să țină pacea, prosperitatea și stabilitatea globală ostatice ale cererilor lor pentru o hegemonie unipolară continuă asupra planetei.
Sursa: jurnal-neo.su
