Dacă în prima parte filosoful Andrei Pleșu vorbea despre înstrăinarea omului contemporan, despre pierderea bucuriei de a trăi, despre vanitate și despre felul în care ajungem captivi propriului ego, în această a doua parte reflecția se concentrează asupra uneia dintre cele mai vechi și mai dificile întrebări: care este sensul vieții? Andrei Pleșu atrage atenția că simplul fapt de a ne pune această întrebare poate da deja un sens existenței, dar că răspunsul nu poate fi transformat într-o rețetă universală. Sensul nu se primește și nu se poate impune din exterior, ci este ceva ce trebuie căutat și descoperit personal.
De aici, filosoful analizează diferitele feluri în care oamenii traversează viața — de la subzistență și consum, la pragmatism, căutarea de sine, reflecție și dedicație — și ne provoacă să ne întrebăm în ce categorie ne regăsim, dar mai ales dacă felul în care trăim corespunde cu ceea ce, în adâncul nostru, căutăm.
„SENSUL VIEȚII
Punctaj pregătitor
- O viață în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieții nu survine niciodată e o viață fără sens autonom.
Viața tinde să aibă sens de îndată ce îți pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieții poate fi, în sine, un sens de viață.
- Întrebarea cu privire la sensul vieții nu trebuie să se substituie faptului de a trăi.
Ea trebuie să însoțească existența, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieții nu trebuie să devină singurul conținut de viață al celui care și-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieții, viața devine un fapt statistic. Dacă, însă, întrebarea devine inflaționară, viața devine o subspecie a stuporii.
- Dacă, prin absurd, un geniu, un sfânt sau un zeu ar face o afirmație generală cu privire la sensul vieții, o propoziție asertorică, univocă, de tipul ‘Sensul vieții este X’, ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la rețetar și directivă.
Nu ne-ar rămâne decât execuția mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toți am porni în turmă către un sens comun, fără mister și fără chip. Nu există sens de viață colectiv.
- Nimeni nu se poate pronunța pertinent asupra sensului vieții altuia.
Căutarea și împlinirea unui sens de viață e o întreprindere strict personală. Fiecare viață are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.
- Nu poți primi un sens de viață din afara ta.
Nimeni nu poate da altuia un sens de viață și nu se poate impune ca sens de viață al altuia. În general, sensul unei vieți nu e ceva care se dă sau pe care ți-l dai, cum spunea la un moment dat Constantin Noica: ‘Spui că viața n-are sens? Cu atât mai bine, dă-i tu unul!’. A-ți da un sens înseamnă a evacua episodul esențial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecționat, propus experimental, definit pedagogic.
- Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieții este confuzia dintre sens și program.
Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viață – întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria față de comunitate etc. – are substanța necesară pentru a se constitui în sens de viață. În realitate, e vorba de simple obiective rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic.
Întrebarea cu privire la sensul vieții apare, în toată spectrala ei nuditate, de îndată ce și tocmai pentru că ți-ai îndeplinit toate obiectivele.
- Întrebarea cu privire la sensul vieții nu are decât de câștigat de pe urma întârzierii răspunsului.
E preferabil să trăiești îndelung, sub febrilitatea întrebării, decât sub geometria plată a unui răspuns pripit. Când răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înțelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.
Câteva maxime de parcurs
- Nicio datorie împlinită fără corolarul bucuriei.
Sensul vieții nu trebuie resimțit drept corvoadă.
- Nicio suferință fără exercițiul corelativ al răbdării.
Răbdarea e un mod eficient de a căuta sensul, de a aștepta.
- Nicio bucurie fără intuiția extatică a neantului supra-luminos dindărătul ei.
Cum ne trecem și ne petrecem viața? O bună întrebare pentru mahmureala obștească de după sărbători. Ești obosit, nu prea sprinten la minte, dezabuzat. Te vizitează palid gândul deșertăciunii și balastul indigestiei, cu tot alaiul lor de platitudini solemne: Ce sens au lucrurile? Cum trăim? La ce bun?
Ca să mă simt cât de cât activ și inteligent, încropesc în grabă – în grabă e mult spus – un inventar.
Câte tipuri de trecere prin viață există?
- Subzistența
N-ai timp să reflectezi la rostul vieții. Te străduiești să obții, mai mult sau mai puțin decent, substanța ei zilnică, materia ei vitală.
Ești ocupat și obosit, abia dacă poți savura mici episoade de refacere în weekend sau în concediu. În rest, n-ai nicio poftă de metafizică. Speri doar să nu te lovească vreo nenorocire.
- Consumul
Viața ți-e dată ca să te simți bine, să te bucuri, să te distrezi. Pentru asta îți trebuie, în mod normal, mijloace, drept care e inevitabil să te ocupi nițeluș și de câștig.
Lucrezi atât cât să-ți asiguri răgazurile. Te definești prin gașcă, escapadă, mici driblinguri erotice, chef. Vrei trăiri, multe și nu prea problematice.
Dacă ai noroc, nici nu-ți dai seama când ți-a trecut vremea. Dacă n-ai, te încurci de timpuriu în propriile tale plăceri.
Tipul B are și subtipuri:
Consumului frivol i se adaugă, de pildă, uneori, preocuparea pentru imaginea de sine. Te amuzi cu oarecare filozofie, ești un artist, un original, un aventurier. Nu te lași contaminat de meschinăriile vieții burgheze.
Arzi, eroic, lumânarea la ambele capete.
Alteori, consumul e întrerupt, ciclic, de alunecări depresive, de spectrul vidului, de care încerci să scapi, refugiindu-te din nou în consum.
- Așteptarea de sine
Ai vrea, încă din adolescență, să fii altfel. Simți că ești altfel. Aștepți de la tine isprăvi de anvergură, dar nu știi exact de ce natură ar putea fi acele isprăvi. Nu le poți da un chip definit. Să scrii? Ce? Să ajungi celebru printr-o performanță specială? Care? Să faci o carieră exemplară? În ce domeniu?
Viața se scurge în plasa unei permanente interogativități cu privire la perspective. Ai scurte accese de angajare, urmate de deziluzii care te demobilizează.
Între timp, treci din expediente, mereu convins că e vorba de ceva pasager care nu te reprezintă. Îți menajezi tenace orele libere ca să poți reflecta în liniște la ce ar fi de făcut, cultivi plezirismul blând al câtorva tabieturi private și te epuizezi în lungi conversații cu prieteni care au o foarte bună părere despre calitățile și potențialul tău.
- Pragmatismul
Ai, de la bun început, o imagine clară despre ce vrei să realizezi, confundând, cum spunea Petre Țuțea, idealurile cu unele scopuri onorabile.
Vei munci, vei câștiga, vei avea bunăstarea ta, casa ta, mașina ta, familia ta, respectabilitatea ta. Spre sfârșit, vei numi toate întâmplările prin care ai trecut pe drumul spre succes ‘experiență de viață’. Vei da sfaturi celorlalți, mai ales tinerilor, și vei patrona, plicticos, dar senin, mari festivități familiale sau instituționale.
Te vei socoti un model, un ins care și-a făcut datoria.
- Căutarea de sine și construcția interioară
Ca și cei aparținând tipului C, ești preocupat de propria identitate, dar, spre deosebire de ei, nu reușita publică te interesează. Vrei să obții desăvârșirea lăuntrică, armonia și împlinirea alcătuirii tale de adâncime.
Încerci să găsești și să experimentezi felurite versiuni de disciplină spirituală, frecventezi sfera religiosului, cauți, halucinat, calea. E un parcurs nobil, dar primejdios, la capătul căruia, dacă nu ai șansa unei opțiuni limpezi, întemeiate pe discernământ și echilibru sufletesc, poți eșua în sminteală, iluzie de sine și fanatism.
- Cercetarea și reflexivitatea
Trăiești cu dorința de a ieși din viață mai știutor, mai lămurit decât ai intrat.
‘Nu vreau să mor prost’, spunea Alexandru Dragomir, ‘vreau să înțeleg angrenajul în care am fost aruncat.’
Tot restul e subsidiar: muncești, iubești, te bucuri, suferi, dar fundalul fiecărui fragment de viață e mereu același: Cum se explică lucrurile? Care și ce este adevărul?
Din păcate, răspunsul nu e niciodată garantat, iar primejdia unei vieți de tip secund, anexate ideii și implicând neglijarea patosului ei nemijlocit, e redutabilă.
Din ambiția unei bogății cognitive fără măsură, poți ieși sărăcit și strâmb.
- Dedicația
Trăiești ca să te dăruiești unei instanțe din afara ta, te regăsești în faptul de a te abandona, de a ieși din sine, de dragul unei idei, al unui proiect grandios, al unui om. Te realizezi slujind. O familie, o întreprindere, o utopie. Sau opera proprie, ipostaziată în monument exterior, care îți va supraviețui.
Pendulezi între eroism civic și activism bezmetic, între zel constructiv și agitație dizolvantă. Mereu în serviciul celuilalt, riști adesea să-ți pierzi tipul.”
Sursa: canalul de YouTube “Cultura cuvântului”
Citiți și:
Andrei Pleșu, (auto)portretul individului contemporan și un verdict personal: “Am un portret tot mai greu digerabil!” (Partea 1)
