Autor: Liviu Alexa
De ce Bolojan este responsabil pentru chinurile bǎtrânilor din azilele ilegale bihorene şi pentru cele 401 morminte
de Liviu Alexa
Miercuri, 1 iulie 2026, procurorii DIICOT – Structura Centrală au dispus reținerea lui Viorel Pașca, liderul asociației „Dumbrava – Dumnezeu Poartă de Grijă”, alături de soția sa, cei doi copii și o angajată, sub acuzații de constituire a unui grup infracțional organizat și trafic de persoane în formă continuată.
Anchetatorii au descins în județul Bihor în cadrul a 27 de percheziții care au demantelat o rețea macabră de exploatare: începând cu anul 2016, gruparea familială a recrutat și adăpostit în azile complet neautorizate sute de bătrâni și persoane cu afecțiuni psihice grave.
Sub falsul paravan al unei activități caritabile, victimele au fost ținute în stare de aservire totală, lipsite de îngrijire medicală elementară, în timp ce rețeaua le confisca pensiile, indemnizațiile de handicap și donațiile, generând un profit ilegal evaluat la peste 13 milioane de lei.
Detaliul cel mai sinistru al dosarului arată că, pe parcursul a șase ani, gruparea a înhumat ilegal 401 persoane decedate pe un câmp, cu unicul scop de a ascunde decesele și de a încasa în mod fraudulos inclusiv ajutoarele de înmormântare.
Monstrul Paşca s-a nǎscut şi a evoluat în era Bolojan-primar şi era Bolojan-şef de Consiliu Județean
Această industrie clandestină a suferinței nu ar fi putut funcționa sub ochii autorităților fără complicitatea structurală și eșecul deliberat de monitorizare de la vârful Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Bihor.
Instituția este condusă de directorul general Lucian Călin Puia, reinstalat în funcția de director general al DGASPC Bihor la data de 3 ianuarie 2023, prin dispoziția lui Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean Bihor.
Jegul ǎsta e un personaj a cărui carieră este o succesiune de scandaluri administrative și penale, mușamalizate sau salvate in extremis prin vicii de procedură.
Cel mai recent caz revoltător s-a consumat la finele anului 2024 și începutul anului 2025, când Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a deschis un dosar penal pentru delapidare în dauna instituției conduse de Puia.
O mare fermă din Salonta donase DGASPC Bihor peste 7,5 tone de carne de bizon în carcasă destinată exclusiv hranei copiilor și adulților cu dizabilități din centrele publice.
Sub managementul lui Puia, carnea de bizon s-a „evaporat”, în centre ajungând doar 1,5 tone de mezeluri și produse din porc, de calitate inferioară și aflate în prag de expirare.Consiliul Județean a fost obligat să dispună cercetarea administrativă și executarea silită a lui Puia pentru recuperarea prejudiciului.
Toleranța lui Călin Puia față de abuzuri are însă rădăcini mult mai adânci și sângeroase.
În anul 2016, el a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu și omisiunea sesizării organelor judiciare în dosarul horror al Centrului de Plasament pentru Copii cu Probleme Psihosociale de pe strada Traian Lalescu din Oradea.
Inspectorii Centrului de Resurse Juridice descoperiseră încă din 2013 că 18 copii cu dizabilități severe erau supuși unor torturi greu de imaginat de către educatori: bătuți cu pumnii în plex, închiși cu lunile în dormitoare unde erau obligați să își facă nevoile, tunși zero sau puși să facă 1.000 de genuflexiuni.
Iatǎ o parte din raportul de atunci al Centrului pentru Resurse Juridice:
Mai mulţi adolescenţi au acuzat abuzuri fizice şi sexuale, precum şi ameninţări cu bătaia (declaraţii scrise colectate de DGASPC Bihor şi interviuri cu CRJ), privarea de libertate nejustificată pe timpul nopţii prin închiderea cu cheia a uşilor dormitoarelor, lipsa accesului la toaletă pe timpul nopţii – adolescenţii folosind găleţile din dormitoare, lipsa accesului la hrană suficientă şi adecvată – din declarţii şi interviuri reieşind că au existat situaţii în care au fost ameninţaţi cu bătaia pentru că au mâncat o porţie de «salam de biscuiţi» sau că unul dintre educatori le-a mâncat gustarea, încătuşarea de către ofiţerii de poliţie a adolescenţilor care au consumat etnobotanice şi alcool, reţinerea în arestul poliţiei pe o durată de câteva ore şi lovirea de către un angajat al poliţiei locale, internarea în secţia de psihiatrie pentru adulţi a doi dintre adolescenţii din Centrul de plasament. Mai mulţi beneficiari au acuzat că sunt tunşi foarte scurt atunci când nu respectă regulile instituţiei, ca pedeapsă.
Deși legea îl obliga să reclame de îndată atrocitățile, Puia a ascuns rapoartele. Mai mult, deși era inculpat penal, el a tăinuit acest fapt timp de doi ani față de Consiliul Județean pentru a-și păstra scaunul și salariul, fiind suspendat abia în 2019, când ascunderea dosarului a devenit publică.
Procesul s-a tărăgănat până la finele anului 2022, când Curtea de Apel Oradea a constatat prescrierea faptelor, permițându-i lui Puia să fie repus în funcție CHIAR DE BOLOJAN și să gestioneze din nou destinele persoanelor vulnerabile din Bihor.
Arina Moș, mâna dreaptǎ a lui Bolojan, a avut şi ea o mare durere în cur vizavi de cazul monstrului Paşca
Grupul Imoral Organizat Bolojan – Puia se extinde şi la pǎsǎrica cu 3 neuroni, dar țâțe faine Arina Moş, pupila politicǎ a lui Bolojan.
Actual deputat PNL, Arina a fost pion central în gestionarea asistenței sociale din Oradea și Bihor.
Cariera sa publică este indisolubil legată de cea a lui Ilie Bolojan, al cărui consilier personal a devenit încă din anul 2008, la începutul primului mandat de primar al acestuia. Ulterior, Arina Moș a fost propulsată ca director executiv al Direcției de Asistență Socială Oradea (DASO) și, mai apoi, ca viceprimar al municipiului. Din aceste poziții, ea a implementat cu strictețe viziunea administrativă a protectorului său politic: o politică agresivă de externalizare a cazurilor sociale dificile către mediul privat și asociații non-guvernamentale, dublată de reduceri drastice de personal în instituțiile publice.
Această strategie a lui Bolojan şi a Arinei Moş de reducere artificială a costurilor cu asistența socială a creat exact spațiul de manevră necesar pentru rețele clandestine precum cea a lui Viorel Pașca.
În timp ce DASO și structurile județene raportau economii masive și bugete optimizate, bătrânii și bolnavii neuropsihici pe care statul nu mai dorea să îi gestioneze în centrele proprii erau preluați, fără minime verificări de licențiere, de entități obscure.
Trecerea Arinei Moș prin structurile de decizie județene a garantat menținerea unei linii politice care a ignorat constant semnalele de alarmă din teren, preferând să promoveze o imagine publică cosmetizată prin inițiative legislative de fațadă la nivel central, în timp ce în propria ogradă din Bihor rețeaua Dumbrava îngropa sute de oameni pe câmp.
Ilie Bolojan, ordinarul cinic de la vârful județului Bihor
Responsabilitatea juridică imediată aparține executanților, însă vinovăția morală și administrativă de fond aparține direct lui Ilie Bolojan.
Înainte de a prelua funcția de premier în 2026, Bolojan a condus județul Bihor cu o mână de fier pe parcursul a două mandate consecutive ca președinte al Consiliului Județean.
Mitul administratorului infailibil, obsedat de control, care verifică personal fiecare organigramă, fiecare contract și fiecare metru de asfalt din județ, elimină din start orice scuză legată de o eventuală ignoranță.
Este imposibil ca o structură infracțională de o asemenea magnitudine, care a gestionat peste 400 de decese suspecte și a rulat zeci de milioane de lei, să fi activat într-un vid informațional în județul controlat total de Bolojan.
Activitatea ilegală a lui Viorel Pașca nu era un secret pentru nimeni la nivel înalt. Chiar oficiali de azi de la nivel central au confirmat public că autoritățile cunoșteau situația adăposturilor improvizate încă din anul 2016.
Un asemenea muist este Dragoş Pâslaru.
Căcatul ăsta cu ochelari spune chestia de mai jos, el fiind ministrul Muncii, da? Păi, ce, bă, trebuia să vrea Pașca să intre în legalitate sau trebuia obligat și, dacă nu, reclamat autorităților competente? Futu-ți gura mă-tii de soroşist borât!
În timpul celor două mandate ale lui Bolojan la șefia Consiliului Județean, DGASPC Bihor nu a realizat niciun control de fond capabil să blocheze activitatea rețelei Dumbrava.
Explicația rezidă în cinismul economic al modelului de management promovat: preluarea clandestină a suterelor de cazuri sociale grave de către Pașca degreva bugetul județean de cheltuieli masive pe care înființarea unor centre publice licențiate le-ar fi presupus.
Bolojan a ales să tacă și să mențină în funcție directori docili și vulnerabili precum Călin Puia tocmai pentru că acest haos controlat servea indicatorilor săi de eficiență financiară.
Da, prieteni, în spatele celor 401 morminte improvizate pe câmp se află nu doar lăcomia unui clan infracțional, ci și tăcerea calculată a lui Bolojan care a preferat să ignore o tragedie umană continuă pentru a-și proteja imaginea de reformator imaculat în drumul spre Palatul Victoria.
Ziceți, mă, merit 26 de lei pe lună ca să citiți asemenea analize, asemenea anchete? Eu zic că da. Susțineți-mă acum pe Strict Secret!
DEER a spart 23 de milioane de euro pentru o țeapǎ cu adevǎrat virtualǎ
Adeseori, anchetele mele pot sa va para plictisitoare, mai ales cand eu ma tin scai de un subiect. Bine, ma, Alexa, iar cu DEER asta?
Iar cu DEER. DEER nu e o companie de stat care sa fie fix sula. E o vaca de mult pentru Mihaela Suciu, arivista politica de la curtea regelui Boc Emil si a marchizului Daniel Von Spaganburg Buda.
DEER (Distribuție Energie Electrică România) este cel mai mare distribuitor de energie electrică din România. Compania face parte din grupul Electrica și se ocupă cu transportul și gestionarea rețelelor electrice (infrastructurii) pentru a asigura alimentarea cu curent a locuințelor și companiilor.
O vaca de muls care, desi pe hartie pare profitabila, ar putea fi ingrozitor de MAI PROFITABILA, daca niste ciorditori din interior impreuna cu o salba de firme din exterior nu i-ar suge an de an snaga financiara prin licitatii trucate si proiecte stupide.
Nu știu ce și-au imaginat cei de la Distribuție Energie Electrică România când au botezat proiectul „Virtual Power Plant”, uzină virtuală de energie, dar impresia mea e că, la cum arată caietul de sarcini, „virtual” se referă mai degrabă la rezultat decât la tehnologie. Pentru că, după ce citești ce-au scris ei acolo, rămâi cu un singur gând: au cheltuit douăzeci și trei de milioane de euro pe o uzină care există mai mult pe hârtie decât pe fir.
V-am promis în primul episod despre DEER că o luăm metodic, contract cu contract, lot cu lot. Vă amintiți, sper, că vă spuneam atunci de „un proiect de douăzeci și trei de milioane de euro căruia i-a «dispărut» exact piesa esențială”. Ei bine, am ajuns la el.
E important sǎ vǎ explic mai întâi ce trebuia să fie chestia asta, ca să pricepeți pe urmă cât de absurd e ce s-a întâmplat.
Un agregator. Atât.
Imaginați-vă o uzină virtuală care adună la un loc toți producătorii mărunți de energie cârpiți pe rețeaua de distribuție — panourile de pe acoperișuri, micile turbine, toți cei care bagă curent înapoi în sistem — și îi pune să cânte în cor, ca și cum ar fi o singură centrală mare.
Pentru asta, un agregator are nevoie de un singur lucru, esențial, fără de care nu e nimic: date. Multe date, în timp real, despre ce se întâmplă pe rețea.
Iar grosul acelor date, în orice țară în care energia se ia în serios, vine dintr-un singur loc: SCADA.
Sistemul prin care se controlează, practic, curentul.
Da, exact SCADA aia de care v-am tot zis, cea pe care comunicatele oficiale ne-au jurat în decembrie 2024 că e „izolat și complet funcțional”. Ne mai jucăm cu sintagma asta, v-am spus că o să ne mai jucăm.
Bǎǎǎ, din proiectul de 23 de milioane fix integrarea cu SCADA „lipsește”.
Da, da, din caietul de sarcini al acestui agregator de douăzeci și trei de milioane de euro a fost omisă tocmai integrarea principală — cea cu SCADA. Adică, pe românește: au comandat o uzină care strânge date, dar au „uitat” să o conecteze fix la locul de unde vine grosul datelor.
Eu, ca tot omul care a mai văzut un caiet de sarcini la viața lui, nu pot să nu mă întreb: cum „uiți” tu, când construiești un agregator de date, exact integrarea cu sursa principală de date? E ca și cum ai construi o moară de douăzeci și trei de milioane și ai „omite” din proiect canalul care aduce apa. Funcționează moara?
Funcționează. Virtual
.
Tot io vǎ spun exact unde duce „omisiunea” asta atât de convenabilă: nu nicăieri, ci fix spre încă un contract.
Pentru că piesa lipsă nu rămâne lipsă la nesfârșit — la un moment dat cineva o să „descopere”, uimit, că agregatorul nu prea agregă mare lucru fără SCADA, și-atunci o să fie nevoie de o completare. Încă un milion sau douǎ. Încă o procedură. Încă o extracție de cash.
Cine prezidează, ia ghiciți. Tot Rotaru.
Da, ați citit bine. Președinte de comisie la acest proiect e, ni s-a confirmat din surse din interiorul companiei, tot Eusebiu Rotaru.
Cei care urmăriți serialul de la episodul întâi îl recunoașteți deja — devine un fel de personaj recurent, omul-orchestră al comisiilor de la DEER. Pare să aibă lipici la procedurile cu probleme, cum ar zice un om răutăcios. Eu doar semnalez că, oriunde scotocesc în dosarele astea, dau peste același nume la prezidiu, ca un dirijor care conduce mereu aceeași simfonie cu aceleași instrumente dezacordate.
ENERGOBIT, subcontractor la doi concurenți deodată. În aceeași licitație.
Mai e o fazǎ tare, în licitația asta de uzină virtuală firma clujeanǎ Energobit apare ca subcontractor la doi lideri de consorțiu diferiți.
Diferiți. În aceeași procedură.
Cu alte cuvinte, aceeași firmă ține de mânuță doi „adversari” care se presupune că se bat pentru același contract.
Hai să zicem că totul e perfect legal și o pură coincidență de piață mică. Hai să zicem că Energobit e atât de bună și de indispensabilă în domeniu încât n-ai cum să faci o uzină virtuală fără ea, indiferent cine câștigă. Bun.
Atunci întreb și eu, ca prostul satului: dacă aceeași firmă e în ambele oferte, ce mai e de fapt competiția? Două plicuri care duc, pe drumuri ușor diferite, în aceeași curte? În orice țară în care concurența ar însemna ceva, Consiliul Concurenței ar fi pus deja câteva întrebări incomode. Cǎ i-a mai ars o data pe cei de la Energobit.
Și pentru ca tabloul de familie să fie complet, lângă numele astea mai apar și altele cunoscute: EximProd Group — pe care, întâmplător sau nu, îl regăsim descris drept sponsor principal al CyberEnergy Forum, evenimentul organizat chiar de DEER — și Schneider Serbia. Rețineți EximProd, că ne mai jucăm cu el în episodul următor. Promit.
În orice țară normală, un caiet de sarcini din care lipsește fix integrarea esențială ar fi fost trimis înapoi la refăcut, iar o firmă găsită ca subcontractor la doi ofertanți concurenți ar fi declanșat automat o anchetă de concurență.
Suntem orfelinatul mental al Europei
de Laur Tirca
Știți ce ne va scoate din criza politică?
Constanța.
Nu perseverența. Nu fermitatea. Constanța.
Operațiunea ucrainiană de aruncare în aer a Portului Constanța, pe model Beirut 2020, dacă ar fi reușit, ne-ar fi scutit de dileme. S-ar fi declanșat starea de război, ar fi fost învestit Cabinetul Odessa, condus de singurul premier care deține toate cetățeniile Triunghiului, iar Ucraina și-ar fi rezolvat deficitul de personal militar pe front pe seama bananierilor și blugiferilor români, cărora Ministrul Culturii Adrian Papahagi le-ar fi ținut discursuri înflăcărate despre sfânta datorie de a răpune Ciuma Roșie Mongolă de la Răsărit.
Ceasul rău și baliza antipoluare în care s-a prins elicea dronei maritime ucrainiene au făcut ca ea să nu mai ajungă la terminalul petrolier, a cărui explozie să nu antreneze depozitul cu cele 800 de tone de azotat de amoniu, a cărui deflagrație ar fi creat cea mai nouă formațiune geografică de pe litoralul Mării Negre, și anume Golful Constanța. Ar fi fost un eveniment psihogen de tipul 9-11, numai bun pentru a pune populația în stare de negândire și de psihoză potrivită pentru a încuviința mersul la război. De asta s-au inventat atentatele sub steag fals, și se folosesc cu succes de sute de ani: fiindcă funcționează.
Terenul mental era deja setat după episodul Galați, explicația că Rusia ne-a atacat din nou ar fi fost incontestabilă. Șefii Armatei Române fuseseră umiliți public, discreditați, puși sub acuzare de DNA și li se confiscaseră telefoanele cu forța, chipurile pentru a vedea dacă au conspirat să măreasă UNEFS numărul de locuri la buget. Construcția era perfectă pentru ca o țară buimacă, cu leadership decapitat, să fie pusă în subordinea Ucrainei, după cum îi este oricum hărăzit rolul de către Partenerii Strategici care vor să-și întărească proxy-ul.
Ce va împiedica Ucraina să încerce din nou? Absolut nimic, ba din contră, este imperios necesar să persiste. Ceasul rău a făcut să nu meargă prima dată, dar altă șansă nu au, că polonezii nu sunt dornici să fie încorporați ca să țină frontul la Zaporojie. Bine, nici românii nu sunt dornici, dar trăiesc într-un stat care nu îi apără, așadar nu depinde de voința lor. Polonia e destul de sceptică vizavi de naționalismul ucrainian, statul polonez a devenit chiar ostil Ucrainei și nu s-ar lăsa instrumentalizat în acest mod, dar noi suntem orfelinatul mental al Europei, avem ca popor dezvoltarea cognitivă a unui copil de 10 ani, așa că de fiecare dată când elitele noastre aud discurs ucrainian, se închină la el ca la Adevărul Revelat.
Eu sunt suveranist în sensul propriu al termenului, adică nu aspir să îi fac pantofii vreunui argat de-al lui Trump ci consider că statele trebuie să fie vehicule ale dorințelor, nevoilor, intereselor și aspirațiilor cetățenilor lor, nu ale unor interese străine. Din acest motiv, în logică suveranistă, este imperios necesar ca Ucraina să încerce asta, pentru că își joacă propria supraviețuire. Pot să îi condamn că profită de noi? Pe ce baze? Ei fac ceea ce este în interesul lor să facă. Dacă ai la granițele tale acest popor fără conștiință de sine cum sunt românii, care plutesc prin istorie fără să aibă măcar ideea că există un interes național propriu pe care ar trebui să și-l formuleze și să și-l apere, cum să nu îi folosești? E trădare a intereselor Ucrainei, mai ales pe timp de război, să nu folosești toate resursele pe care le ai la dispoziție pentru a-ți avansa interesele.
Și ce resursă mai bună decât un popor oikofob, în care oricine învață puțină carte află, și crede, că nu i se cuvine nimic? Când motto-ul politic al poporului vecin este “Nimic pentru noi, totul pentru străini” și populația educată râde cu dispreț maxim când aude că ar exista un interes național pe care ar trebui să-l urmărească, cum să nu îi folosești? Când ei votează mereu să fie exploatați în beneficiul străinilor, și scot în afara legii manifestări ale discursului național, considerându-le dezinformare și incitare la ură, când ei există pentru a fi mulși și își apără mereu cu îndârjire la urne acest statut, cum să nu le faci voia?
Din acest motiv, continui să cred că este numai o chestiune de timp, chiar scurt, până când toate dilemele noastre politice se vor rezolva și vom intra pe un făgaș instituțional stabil, în ton cu vocația noastră națională și cu aspirațiile pe care le manifestăm de câteva decenii încoace.
sursă: strictsecret.com
