Vlad Mercori: În timp ce mai citeam și eu puțin, ca să nu fiu chiar căzut din plop la discuția noastră, am găsit așa: în ancheta din dosarul Unifarm, Andre Jaderian — deci când am auzit numele m-am gândit direct la Ghiulbenghian — a mărturisit că îl cunoștea pe Adrian Ionel, care era director la Unifarm la momentul respectiv, pentru că, citez din rechizitoriu, „eram membri ai grupului de francmasoni, totuși nefăcând parte din aceeași lojă”. Ce mi s-a părut interesant este că, atunci când a fost întrebat cel de la Unifarm dacă într-adevăr îl știa pe Jaderian din masonerie, acesta a spus la DNA că îl știa pe Jaderian întrucât acesta avea o florărie online și comandase de două ori buchete de flori. Are sau nu are dosarul ăsta Unifarm, unde într-un final n-a mai fost pedepsit nimeni, un aer masonic?

Florin Ghiulbenghian: Are. Așa a început. Erau în aceeași lojă. De ce neagă? Nu știu. L-am cunoscut personal pe Andre Jaderian. Au picat pe interceptări. Erau frați masoni. Au fost recomandați între ei și de încă un alt frățior mason, fost ofițer SRI, care a garantat: „Domnule, iese combinația asta cu măști și altele, combinezoane, ceva anti-COVID.” Și s-a făcut între frații din lojă. A izbucnit scandalul când Turcia, cu vreo trei zile înainte de livrare, a blocat orice export de echipamente medicale anti-COVID. Începuse și Turcia să aibă probleme cu infecțiile. Stai să vezi. Ministerul, că unde sunt banii, alții au început să zică: „Și șpaga mea?” și a picat o mică combinație. Una dintre multele.

La fel cu Cătălin Hideg, celebrul denunțător din cazul Coldea, era mason — n-a negat niciodată. Relațiile cu Ionel le-a avut prin masonerie și cu mulți alții cu funcții de conducere în Ministerul Sănătății. Care e problema? Au făcut și ei o mică treabă. Întâmplător, Jaderian cu Ionel au făcut o furăciune. Tot relativ întâmplător, Cătălin Hideg, prin ceea ce a făcut — și îl știu de vreo 20 de ani — a făcut foarte multe lucruri corecte cu Ministerul Sănătății. Problemele lui au apărut când, cu toate relațiile masonice, politice, frățiori și altceva, a început să nu mai fie plătit cu anii. Și atunci a zis: „Eu ce fac? Că v-am dat echipamente, v-am dat testere, v-am dat nu știu ce.” Livrate și nu la prețuri aberante. Dacă te duci unde și-a făcut sediul și făbricuța, a făcut o investiție bine gândită, bine făcută, curată și bine executată. Dar Ministerul Sănătății i-a zis: „Mă, n-am de unde să te plătesc.” Și știu — el nu va spune niciodată — dar eu știu că i s-a cerut, la un moment dat: „Dacă dai 30%, te plătim.”

Vlad Mercori: 30% a fost și șpaga pentru a fi plătit din urmă? Cum se dau și șpăgile astea? Că, totuși, vorbim de cantități mari de bani.

Florin Ghiulbenghian: Ce sunt câteva milioane de euro într-un diplomat? Foarte mulți folosesc ONG-uri: donații, diverse sponsorizări către fundații, asociații care, de fapt, aparțin lui X și lui Y și care mai trimit banii afară. De aceea cred că inițiativa AUR — și aici chiar ne facem dușmani — de a transparentiza sursele de finanțare ale ONG-urilor este excelentă, dar e complet insuficientă. De aceea pregătim acum, pentru sesiunea din toamnă la Camera Deputaților — sperăm să treacă — împreună cu un grup de oameni cu experiență juridică… Ce tot râzi? Crezi că nu există și oameni bine intenționați?

Vlad Mercori: Mi-a plăcut cum ai definit: „un grup de oameni cu experiență juridică”.

Florin Ghiulbenghian: Și pregătim, de exemplu, o solicitare, să vedem dacă intră în calcul la Camera Deputaților: să transparentizăm nu doar sursele de finanțare, ci și modul în care se cheltuiesc banii. Pentru că, bun, în cazurile Declic, Recorder, alții ca ăștia, că sunt mai mulți, știm că banii veneau de la USAID, de la Comisia Europeană, din diverse finanțări și granturi de la ambasade. Nu s-au ascuns și au declarat aceste finanțări. Dar nu credeți că este mai important să știm unde ajung acei bani? Unii își plătesc ziariștii, costurile și deplasările. Dar dacă alții fac și altceva cu acei bani? Aici ajungem la partea de mită.

Vlad Mercori: Păi da, dar același lucru poți să-l spui și despre SRL-uri. Ce facem, obligăm și SRL-urile să-și facă publice cheltuielile?

Florin Ghiulbenghian: Nu pot, pentru că acolo există secret comercial. Ei nu pot să-și facă publice datele. Oricum, ANAF-ul, SRI-ul și celelalte instituții au acces la datele fiscale ale societăților comerciale, mai ales de când există e-Factura.

Vlad Mercori: Păi bun, dar asta înseamnă că au acces și la ONG-uri. Atunci de ce ar mai trebui…?

Florin Ghiulbenghian: Nu cred. Dacă ai avea un ONG, ai vedea că nu ești obligat să declari în același mod. ANAF-ul nu are aceeași competență de control asupra ONG-urilor. Cine controlează un ONG?

Vlad Mercori: Băi, nu știu. Nu mă pricep ca să te contrazic, dar dacă așa este, e aberant.

Florin Ghiulbenghian: Da. Este o portiță lăsată special în lege, astfel încât prin anumite ONG-uri să poată trece milioane sau zeci de milioane. Și nu-i acuz pe cei de la Funky Citizens, Recorder, Snoop sau pe alții așa. În cazul lor, cheltuielile sunt destul de bine evidențiate. În primul rând, le cer finanțatorii; Comisia Europeană, de exemplu, îți cere să arăți pe ce ai cheltuit banii. Dar celelalte?

Vlad Mercori: Mie mi-a spus cineva, la un moment dat — nu pot să spun nici cine, nici ce funcție ocupă — că, dacă s-ar face publice cifrele de afaceri sau intrările ONG-urilor din România, în primele zece poziții ar apărea niște ONG-uri de care n-ai auzit în viața ta.

Florin Ghiulbenghian: Asta și spuneam: ceea ce a apărut ca un atac la adresa unor ONG-uri relativ legitime — Funky Citizens, Coaliția pentru Justiție Recorder, Snoop și altele — nu este îndreptat în primul rând spre ele, ci spre cele mari, mai puțin vizibile.

Vlad Mercori: Bine, le lovește și pe ele. Chiar dacă spui că măsura nu este pentru ele, le afectează și pe ele.

Florin Ghiulbenghian: Din nou, nu cred că le afectează foarte tare. Întrebarea mea este de ce au reacționat atât de puternic.

Vlad Mercori: ONG-urile le înțeleg, pentru că este problema lor și le privește direct. Eu n-am înțeles de ce au sărit USR-iștii. Fiecare își apără tagma, au sau n-au dreptate, putem dezbate. Dar ce treabă avea USR cu asta?

Florin Ghiulbenghian: Înseamnă că au mai multe fundații și asociații prin care trec multe finanțări. Eu nu am altă explicație.

Vlad Mercori: Păi nu te acuză nimeni și tu spui: „Eu nu sunt vinovat.”

Florin Ghiulbenghian: Exact. „Ce ai cu mine?” Păi n-am nimic cu tine, că n-am vorbit despre tine. Dacă te uiți la ceilalți, au fost relativ liniștiți, pentru că mecanismele lor de extracție a foloaselor necuvenite sunt mult mai subtile.

Vlad Mercori: Am câțiva infractori celebri care au fost membri ai masoneriei române pe listă — spun „infractori” în sensul că au existat condamnări. De exemplu, nu știam că Poteraș a fost mason.

Florin Ghiulbenghian: Cum să nu? Și activ, chiar serios. Participa și la ținute.

Vlad Mercori: Dacă ai fost condamnat, nu mai poți fi mason?

Florin Ghiulbenghian: În mod normal trebuie să fii exclus din masonerie odată ce ai primit o condamnare. Dar și aici condamnările sunt cu dus și întors: unii au fost achitați, deși probele erau indubitabile; alții au fost condamnați la limită, cum este Remus Borza, de exemplu.

Vlad Mercori: Remus Borza era mason?

Florin Ghiulbenghian: Mason. A fost mare orator, adică răspundea de legalitatea activității Marii Loji. El a avut inițiativa premiilor anuale ale masoneriei pentru excelență și, niște ani, a finanțat premiile din buzunar. Evenimentul era organizat la Ateneul Român, un eveniment de top în România, și selecția premianților se făcea, din câte știu, foarte serios și extrem de corect. Remus Borza a primit o condamnare, cred, de un an cu suspendare pentru abuz în serviciu. A fost ținta unei echipe de „băieți deștepți” care aveau contracte extrem de favorabile cu Hidroelectrica. A reușit să fie numit administrator special la Hidroelectrica și a pus compania pe picioare. Acum vreo 15 ani, a terminat contractele cu Buzoianu și cu cei care cumpărau energia foarte ieftin și o revindeau mult mai scump. Normal că și-a făcut niște dușmani foarte grei.

Remus Borza și Hidroelectrica

Florin Ghiulbenghian: Ce faci cu un astfel de om? Mai ales dacă îl cunoști și dacă știi că ceea ce a făcut a fost 90% corect sau 99% corect la Hidroelectrica. A mai avut niște excese, dar, pe fond, a repus Hidroelectrica pe picioare. N-a lăsat-o să fie băgată în faliment și executată.

Vlad Mercori: Prin faptul că el a ajuns mâna dreaptă a lui Ciucă, asta înseamnă că, de fapt, masoneria a avut din nou un om foarte sus pus în statul român.

Florin Ghiulbenghian: Dar nu știu dacă a fost mâna dreaptă.

Vlad Mercori: A fost mâna dreaptă. La sfârșit, la Ciucă nu mișca nimic fără Remus Borza.

Florin Ghiulbenghian: Da? N-am știut, că m-aș fi dus și eu la el. Îi ceream eu ceva, nu știu ce.

Vlad Mercori: Te mai întreb un lucru de Borza. Nu știu dacă ai să poți să îl recunoști. E adevărat că pe Remus Borza nu l-a chemat întotdeauna Remus Borza?

Florin Ghiulbenghian: Eu l-am cunoscut când era student la Drept și îl chema Remus Borza. Acum 30 de ani. Cum l-o fi chemat în copilărie? Nu știu. Dar acesta era numele lui de atunci.

Masoni cunoscuți, SRI, Sebastian Ghiță și dosarele IT

Vlad Mercori: Mai sunt câteva nume pe care mi le-ai dat într-o discuție anterioară, când te-am întrebat cine dintre personajele cunoscute din politica românească ori cancanul românesc a mai fost mason. Mi-ai spus, de exemplu, de generalul Mircea Chelaru.

Florin Ghiulbenghian: Domnul general Mircea Chelaru. Care este deputat AUR, cred.

Vlad Mercori: Și este mason?

Florin Ghiulbenghian: Nu doar că a fost mason — nu știu dacă mai este, dar din alegerea lui —, dar când l-am cunoscut în masonerie era șeful Marelui Stat Major al Armatei Române.

Vlad Mercori: Mason și șef al Statului Major?

Florin Ghiulbenghian: Da. Și nu a fost singurul. Venea la ținute. Atunci ne întâlneam la Sala Palatului, la etajul patru, în camere amenajate ca temple masonice, cu chirie și contract. A venit de câteva ori inclusiv în uniformă de general și ne spunea: „Fraților, abia am terminat. Vă rog să-mi permiteți să vin așa, nu în costumul negru, cămașa albă și cravata neagră.” Nu a avut nicio problemă să-și asume apartenența la masonerie. Au fost mai mulți generali și unii veneau chiar în uniformă. Nu toți terminau treaba destul de repede ca să ajungă la unele activități. Mircea Chelaru a fost, o bună perioadă, unul dintre masonii dedicați și nu s-a ascuns niciodată. Nu l-am întrebat demult dacă mai activează, dar cred că pot să-l întreb și el nu ascunde asta.

Vlad Mercori: Cine mai era un mason celebru și asumat?

Florin Ghiulbenghian: Din perioada de început era Radu Vasile, prim-ministru al României. Despre Viorel Hrebenciuc s-a spus mult, dar eu spun că nu a figurat niciodată. Nici el, nici Adrian Năstase. Unii se lăudau că i-au inițiat, dar nu au fost. Mugur Isărescu a sprijinit masoneria, dar nu a fost membru direct.

Vlad Mercori: Ce înseamnă că a sprijinit? Cum a sprijinit Mugur Isărescu masoneria din România?

Florin Ghiulbenghian: De exemplu, BNR a sponsorizat de două-trei ori evenimente cu prezență internațională, a dat niște bani, din partea BNR-ului, a pus la dispoziție săli și, în anumite ocazii, a mai sfătuit. În anumite cercuri masonice, cuvântul lui Mugur Isărescu, fiind guvernatorul Băncii Naționale, avea greutate. Traian Băsescu nu a fost mason; ani de zile nu prea suporta masoneria.

Un alt personaj cunoscut era Manole Iosiper. Fiul său, care poartă același nume, a fost ambasador al României în Israel. Tatăl lui a fost unul dintre masonii grei, un intelectual evreu. La un moment dat activa într-o structură iudaică „B’nai B’rith”/„fiii luminii”, o organizație apropiată ca tip de relaționare de masonerie, dar distinctă de aceasta.

Un alt nume greu: Daniel Moldoveanu. La sfârșitul lui 2005 ajunge la Președinție, director al Departamentului de Informații Integrate, structură creată pentru a integra informații din mai multe servicii, după modelul american de după 11 septembrie. Comunitatea de informații americană a descoperit că avea informații despre atentatori în vreo șapte servicii secrete, dar din cauza faptului că nu exista o structură integratoare, n-au știut unii de ceilalți. Că poate s-ar fi putut preveni atentatele. Și în România s-a încercat și s-a instituit o astfel de structură, unde a fost și Dudu Ionescu șef o perioadă. Dar primul care a fost era Daniel Moldoveanu. A fost și venerabil de lojă; cred că loja se numea „Steaua României”. Eu i-am făcut actele lojei, împreună cu Bebe Comănescu. Era o lojă cu oameni foarte grei. Unul dintre frații de acolo era Sorin Blejnar. L-am cunoscut când era adjunct la Garda Financiară, apoi a ajuns șef. Cred că am fost la el de 30-40 de ori cu probleme ale altor frați, în general plângeri despre posibile abuzuri ale ANAF sau ale Gărzii Financiare. De fiecare dată verifica, punea mâna pe telefon și îndrepta abuzul. I-am dus, din partea altora, și câte un cadou simbolic; a refuzat întotdeauna orice fel de cadou. Asta a fost experiența mea cu Sorin Blejnar.

La un moment dat a venit un frate și a spus că cineva îi ceruse câteva sute de mii de euro în numele lui Blejnar ca să nu primească o amendă. M-am dus la Sorin, care mi-a spus că nici măcar nu-l cunoaște pe inspectorul respectiv. Am mers la DNA, am dat declarație, s-a organizat un flagrant, oamenii au fost prinși și condamnați. N-aveau nicio treabă cu Sorin, dar cereau bani în numele lui.

Vlad Mercori: Oricum, este o practică în România ca niște escroci să ceară bani în numele cuiva pe care, de multe ori, nici măcar nu-l cunosc.

Florin Ghiulbenghian: Exact. Sunt multe astfel de cazuri. Eu am avut norocul să am acces la unii dintre oamenii în numele cărora se cereau bani și să-i pot întreba direct: „Sunt bani pentru tine? Tu ai ajuns să-i ceri?”. Uneori mi-au spus că era treaba lor și am închis ușa; alteori am putut verifica abuzul.

Vlad Mercori: Dumitru „Titel” Zamfir.

Florin Ghiulbenghian: Unul dintre greii SRI-ului, ai masoneriei și ai afacerilor negre din România, în zona IT-ului. A fost condamnat și el în dosarul generalilor. Nu înțeleg de ce și-a trecut un apartament mic pe lângă Cișmigiu, când, la banii pe care îi făcea, putea să-și cumpere Palatul Parlamentului.

Vlad Mercori: Din ce făcea bani?

Florin Ghiulbenghian: În 2005, Titel era șeful Direcției Tehnice a SRI.

Vlad Mercori: Mason?

Florin Ghiulbenghian: Și mason, dar și adjunct al SRI-ului.

Vlad Mercori: În timp ce era mason, era și adjunct al SRI?

Florin Ghiulbenghian: Da. Sunt sute de ofițeri SRI care sunt și masoni, inclusiv activi. La fel există membri din SIE și DIA. Care-i problema?

Vlad Mercori: Nu mă așteptam să spui asta.

Florin Ghiulbenghian: Ilie Botoș, de exemplu, și-a recunoscut apartenența și nu s-a ascuns. L-am văzut venind la ținute masonice. Nu sunt puțini cei care nu s-au ascuns.

În 2005-2006, o bună parte din PNL Prahova era în loja mea, veniseră după Dinu Patriciu. La un moment dat vine cineva din PNL Prahova și îmi spune: „Bă, Florin, cine dracu’ e Sebastian Ghiță? Am niște presiuni uriașe să dăm licitația pentru sistemul SCADA de la Conpet.” Conpet gestiona conductele de petrol, motorină și benzină, iar SCADA era sistemul informatic și de senzori pentru urmărirea fluxurilor. Contractul era de aproape 40 de milioane de euro. Am întrebat la PD și mi s-a spus că nu știau de el. A fost chemată și Roberta Anastase, iar un om din SRI ceruse să se facă presiuni pentru atribuirea contractului. Era Titel Zamfir. Înțelegi de ce Sebastian Ghiță și firmele lui au crescut atât de repede?

Vlad Mercori: Deci tu spui că încă din 2005-2006 firmele lui Sebastian Ghiță erau conectate direct cu SRI și beneficiau de protecție?

Florin Ghiulbenghian: Eu nu spun decât ceea ce am trăit. Titel Zamfir a aflat, a venit să discute cu mine, iar eu i-am spus că nu este treaba mea. I-am arătat însă și o firmă americană cu experiență reală în sisteme SCADA, ca să existe o soluție tehnică verificată. Sistemul nu a funcționat cum trebuia.

Vlad Mercori: Mai zi-mi una. Una dureroasă.

Florin Ghiulbenghian: Soția unui prieten a venit la mine într-o noapte și mi-a spus că fusese chemată la DNA, pentru că livrase echipamente ale căror certificate de origine erau false. M-am dus cu ea, am văzut dosarul: erau în jur de 80 de firme din România, în mare parte din zona IT, inclusiv reprezentanți ai unor firme străine, care livraseră echipamente către Ministerul Justiției, Ministerul de Interne și alte instituții, pe finanțări europene. În dosar erau în jur de 9.000 de certificate de origine emise de Camera de Comerț și Industrie a României, care prezentau laptopuri, monitoare, imprimante sau camere video ca fiind fabricate în state europene, deși multe proveneau de fapt din Asia. Dar așa era industria IT, nu există fabrici în Europa. M-am dus la procuror și i-am zis „eu n-am nicio problemă, că știu că sunt false. Dar vă uitați pe monitorul ăsta? Veniți puțin în spate”. Am arătat procurorului chiar etichetele de pe echipamente: sub eticheta care indica origine europeană apărea, de exemplu, „Made in Malaysia”. Deci de unde și-a cumpărat chiar DNA-ul toate echipamentele? Dacă s-ar fi aplicat legea până la capăt, România ar fi trebuit să returneze aproximativ 380 de milioane de euro, să indisponibilizeze echipamente din judecătorii și secții de poliție și să deschidă dosare pentru sute de persoane. În spate, ideea a aparținut unor ofițeri din SRI, care s-au coordonat cu subordonați de la Camera de Comerț și Industrie a domnului Cojocaru. Săracul, n-a știut. Ce era un certificat de origine de 100 de euro. Vorbim de o fraudă, de vreo 380 de milioane de euro pe-atunci valoarea echipamentelor livrate pe certificate false. Orice om ar zice hai, aplicăm legea, raportăm la frauda europeană și ce obțineai? România trebuia să dea înapoi 380 de milioane de euro. Trebuia să luăm calculatoare imprimante de prin judecătorii, secții de poliție. Pe unde? Și așa n au fost destule, să le confiscăm și ce să facem cu ele. Da. Să arestăm nu știu câte sute de oameni.

Vlad Mercori: Deci s a pus batista pe țambal.

Dosarul Microsoft

Vlad Mercori: Având în vedere că tu înțelegi mai bine cum funcționează companiile astea americane care mai sunt pe aici, prin zonă, pentru că, pe măsură ce povesteai, tot îmi venea în cap dosarul Microsoft. De ce trebuia o companie cum e Microsoft să treacă prin alte companii românești ca să vândă licențe?

Florin Ghiulbenghian: Uf! Cine ți-a povestit de dosarul Microsoft?

Vlad Mercori: Nu mi-a povestit nimeni. E public. Uite, pot să zic de ce mi-a venit ideea. Astăzi-dimineață, când am avut înfățișare la procesul cu Birchal, la camera 206 de la Tribunalul București, la etajul 2, înainte era unul dintre… erau mai mulți. Era Ion Sterian, mai mulți din perioada pedelistă. Și era unul care a fost ministru la Telecomunicații: Gabriel Sandu.

Florin Ghiulbenghian: Sandu. Și el a fost membru la mine în lojă.

Vlad Mercori: Cred că era în alt dosar. Era acolo printre cei care se judecau cu statul român. Mai era și o tipă de la ANRP… nu-mi venea numele.

Florin Ghiulbenghian: Crinuța Oltean. Cea despre care se spunea că era iubita lui Ioan Oltean?

Vlad Mercori: Mă rog, era și ea. Dar mă gândeam: de unde știu eu numele ăsta? Și am căutat dosarul Microsoft și am găsit numele. Și când povesteai, exact asta cu Microsoft îmi venea în cap.

Crinuța Dumitrean o cheamă…

Florin Ghiulbenghian: N-am avut treabă cu ea, n-am avut treabă cu ANRP-ul. Nici eu nu știu dacă a fost iubita lui Oltean. Erau zvonurile, de asta spun. Dar dosarul Microsoft începe… În 1997-1998 se înființează BSA în Statele Unite — Business Software Alliance. Era o alianță, o asociație a celor șapte mari producători de software din Statele Unite: Microsoft, Adobe, cred că Oracle, niște grei, Novell, care făcea tot ce înseamnă software de rețea. Cred că și Corel a fost printre ei. Nu-i mai țin minte. Au tot apărut, au mai dispărut firmele, s-au cumpărat. Care era rolul BSA? Să acționeze contra celor care piratau software-ul american pe tot globul. Au început să-și înființeze filiale ale BSA, inclusiv în România, Bulgaria, Ungaria și așa mai departe. În baza înțelegerilor din Statele Unite dintre cele șapte firme și având suportul guvernului american, au început să emită notificări către guvernele naționale. Spuneau, de exemplu: „Estimăm că sunt 700.000 de licențe Microsoft active, costul este 89 de dolari, prejudiciul produs bugetului american este atât.” Prin 1999-2000 aveam deja legătură cu zona de fonograme și casete video, CD-uri, și lucrasem la implementarea legislației pentru ORDA, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, la crearea lui. Cei care erau în zona asta de drepturi de autor au zis: „Dar nu iei legătura și cu BSA?” Bine, domnule. Și, din 2001, i-am dus la Parlament, la Comisia de IT, i-am prezentat lui Pambucian, am participat la discuții. În condițiile în care guvernul american, prin secretarul Comerțului, adică ministrul Comerțului, a început să trimită scrisori către guvernul român, către Adrian Năstase, în care spunea: „Dacă nu rezolvați problema în șase luni, noi vă ridicăm clauza națiunii celei mai favorizate.” Scrisorile alea sunt oficiale, există. Mai era Clinton? Nu mai știu cine era președintele SUA. Din 2001 nu mai era Clinton, era George W. Bush. Problema a fost ridicată și în timpul vizitei lui George Bush în România. Și atunci s-a decis: „Domnule, ce facem cu ăștia?” BSA, în Statele Unite, căzuse de acord să lase Microsoft să negocieze în România toate despăgubirile pentru firmele americane și să implementeze înțelegerea. Și ei au zis: „Domnule, ne datorați vreo 680 de milioane de dolari”, până la data respectivă, plus ce mai era. Bine, să vedem, că nu puteam să plătim atât. S-a găsit o soluție prin care guvernul român, similar unor acorduri din Paraguay, Israel și alte state, recunoștea pirateria, urma să achite despăgubirile prin Microsoft către toate companiile americane și să implementeze legislația.

În perioada aceea, cred că era domnul Șaguna la Curtea de Conturi. S-a discutat și a zis: „Stați puțin. Voi vreți să plătiți de la guvern furturile cetățenilor români? Piratarea de software american? Primul care semnează, eu îl trimit în judecată, că n-am cum să plătesc așa ceva de la buget.” Și ce facem? A venit Șerban Mihăilescu, pe atunci secretar general al Guvernului, „Miki Șpagă”. Mason și el. Și zice: „Păi hai să cumpărăm de la Microsoft niște licențe. Ni le pune la 200 de dolari, plătim 200 de dolari.” Păi câte licențe? Cât se negociază? Vreo 130 de milioane de dolari, de la aproape 700 de milioane cât ceruseră americanii. Dar problema era: n-aveți de unde să plătiți. Bun, și ce facem? Cine are nevoie de licențe și de calculatoare? Ministerul Învățământului, Finanțele, încă vreo două-trei instituții. „Faceți câte calculatoare aveți, să cumpărăm licențe de la ei.” Numai că aveau vreo 30.000 de calculatoare. Dacă trebuia să ajungem la suma aceea, ieșea o sumă absurdă pe licență, pe calculator. Nu mergea. Și atunci: „Treceți și voi în rapoarte, din burtă, că aveți mai multe calculatoare.” Așa s-a discutat la guvern. Domul Atanasiu a trebuit să pună la Ministerul Muncii, cred că acolo era el, că erau de două sau de trei ori mai multe calculatoare. La Finanțe era Mihai Tănăsescu, și raportul pe care l-am văzut la guvern indica cu vreo 4000 de calculatoare mai mult decât numărul total de angajați ai Ministerului de Finanțe, incluzând șoferi, femei de serviciu și tot.

Vlad Mercori: Nu cred. Deci la Finanțe erau funcționari care aveau câte două calculatoare odată?

Florin Ghiulbenghian: Da. Și s-au adunat cât de cât să fie pe acolo. Când au început cei de la IT din ministere să se uite la achiziție, au spus: „Păi nu puteți să cumpărați. Toate calculatoarele noastre au deja licență. Când le-am cumpărat, am luat licență OEM la licitație și le-am plătit. Noi suntem înregistrați la Microsoft. Eu nu semnez de două ori pentru aceeași licență Windows.” Păi și ce facem? Le închiriem contra unei sume anuale. Oricum, s-a convenit să se plătească 30-40 de milioane de euro pe an, timp de cinci ani. Guvernul Năstase știa că nu mai rămâne patru ani. A zis: „Bine, să treacă alegerile și începem plățile.” A picat guvernul. Și pe fir au intrat niște băieți deștepți care au zis: „Dar noi nu câștigăm nimic? Doar americanii?” Atenție: dacă te uiți în presa din perioada aceea, a venit Bill Gates în România. S-a întâlnit cu Năstase, s-a întâlnit cu Ion Iliescu, a fost decorat. S-a discutat, s-a văzut, s-a transmis.

Vlad Mercori: Știți că Bill Gates este decorat de statul român?

Florin Ghiulbenghian: Da. Încă din 2003-2004.

Vlad Mercori: Statul român l-a decorat pe Bill Gates cum l-am decora acum pe Elon Musk.

Florin Ghiulbenghian: Microsoft a deschis aici și un centru de cercetare; erau printre primii câteva sute de angajați Microsoft din Europa. Și în 2005 au venit niște băieți deștepți și au zis: „Păi și gura noastră nu mănâncă?” „Păi de unde să mâncați?” „Din banii ăia pe care îi dăm la Microsoft.” „Doar ei? Mai creștem nițel.” Și atunci Microsoft a zis: „Știți ceva? Nu iau eu banii. Nu mi-i mai dați în Statele Unite. Mi-i dați prin Fujitsu Siemens”, care era unul dintre cei mai mari dealeri Microsoft din Europa. Fujitsu Siemens era parteneriatul dintre Siemens (controlată de germani) și Fujitsu (mare firmă japoneză). Ca să se vândă în Europa, era nevoie de ștampilă că se produc calculatoarele lor și alte lucruri în fabricile Siemens din Germania. Pe dracu, doar ștampilau și se pune etichetă. Ăla a fost celebrul parteneriat Fujitsu-Siemens. Toate calculatoarele veneau cu licențe OEM. Ce înseamnă? O hologramă, costă puțin și Microsoft îți dă seria Windows-ului ca să-l poți activa. Erau ieftine. „Lor le dați banii și ei o să-mi dea mie. Cu ei discutați.” Și Microsoft s-a spălat pe mâini în acel moment, după ani în care statul român nu-i plătise nimic.

După vreun an au început plățile către Fujitsu Siemens. Acolo au intervenit niște băieți deștepți de-ai noștri. L-au corupt și pe directorul Microsoft România — cred că domnul Tatomir; nu mai țin minte exact. A luat și el. De asta a fost condamnat. S-a intervenit prin Dorin Cocoș, prin Elena Udrea, prin alții. „Spune-le miniștrilor noștri să aprobe combinația, că-i cu americanii.” Au luat niște bani în avans de la Niro și l-au pus pe săracul om să plătească. Și uite așa s-a scris adevărata istorie a Microsoft: începută ca un deal corect, dar inaplicabil în legislația română.

Vlad Mercori: Și câți bani s-au plătit la Microsoft? Câți bani a obținut Microsoft într-un final?

Florin Ghiulbenghian: Nu știu câți au ajuns la Microsoft. Dar cred că plățile totale au fost puțin peste 100 de milioane. Și când a izbucnit scandalul, nici Microsoft nu a mai avut chef. Nu-i mai interesa ce au plătit românii și ce n-au plătit, numai să nu fie trași ei în poveste. Pentru că era vorba de mită dată de o corporație americană sau gestionată de o corporație americană în afara SUA. În acea perioadă era mare scandal cu condamnarea unor directori de la Lockheed pentru afaceri cu avioane F-16 vândute Japoniei. Au fost pedepse grele, de 17  ani, pentru americani, dacă te uiți pe internet. Era contract guvernamental SUA-Japonia, dar Lockheed era la mijloc.

Amuzant este că, la un moment dat, a picat ca musca în lapte George Maior. În perioada negocierilor, el era ambasadorul României la Dublin, în Irlanda. Sediul Microsoft Europa era la Dublin. Ca să inițieze oficial discuțiile, după cele din România, Microsoft le spune celor din Europa: „Faceți voi hârtie către ambasadorul României, să trimită pe fluxul diplomatic către primul-ministru că noi suntem dispuși să negociem.” Asta a fost singurul aport al lui George Maior în marele scandal Microsoft: a fost, practic, căsuța poștală. Mulți l-au bănuit că era business-ul lui, că a furat, dar n-a avut nicio treabă cu asta.

Vlad Mercori: Mi-ai spus că era băgat într-o combinație Mihai Fifor, fost Ministru de Interne, și la Apărare, fost pesedist de frunte, și un general, Constantin Florea. Dar de ăsta nu-mi mai aduc aminte, ce fel de general era? Că mi-ai povestit de atâția, că nici nu mai știu de unde tot apar.

Florin Ghiulbenghian: Terminăm cu Florea și îți povestesc de SIE.

Vlad Mercori: Bun. Sper să nu uităm.

Florin Ghiulbenghian: Fifor e și el mason. În perioada lui Eugen Ovidiu Chirovici am ajutat la implementarea legislației privind conflictul de interese. Cred că era Legea 161, iar declarațiile de interese false puteau atrage răspundere penală. Apoi regimul juridic s-a modificat, acum e doar contravenție. Le-am zis: „Mă, treceți acolo: membru al asociației MLNR.” Și dacă te uiți prin declarațiile de avere din acea perioadă, cred că sunt mii de oameni, pe diverse funcții în toată țara, care au trecut „membru al asociației MLNR”. Era suficient ca declarația de interese să fie completată și să nu poți fi acuzat că ai ascuns apartenența.

Vlad Mercori: Adică spunea pe scurt că era mason?

Florin Ghiulbenghian: Exact. Aparținea acestei asociații profane. Mihai Fifor a uitat ani de zile să-și declare apartenența. Nici nu vrea să recunoască că e frățior. Dar în lojă cu el era un domn general de Jandarmerie.

Vlad Mercori: Deci de la Jandarmi era ăsta.

Florin Ghiulbenghian: În momentul în care e numit ministru interimar de Interne, fără competență în domeniu, îl numește șef al Jandarmeriei Române. E trafic de influență dacă nu sunt recunoscute legăturile. Atunci legea prevedea răspunderea pentru astfel de situații. Nici el, nici domnul general nu și-au declarat legătura, deși apar în registre.

Vlad Mercori: Mă, chiar m-ai făcut curios să caut declarațiile de interese. Din ce perioadă?

Florin Ghiulbenghian: Perioada Viorica Dăncilă.

Vlad Mercori: Și tu zici că, în perioada aia, cei care erau în funcții publice…

Florin Ghiulbenghian: Știau că trebuie declarat. Foarte mulți nu o făceau. De ce? Nu le reproșa nimeni, niciodată, nimic. A fost și cazul lui Lucian Netejoru, șeful Inspecției Judiciare din CSM, în perioada lui Dragnea, parcă. Judecător la Giurgiu, cred că fusese și președintele Tribunalului Giurgiu, apoi a venit în București. În declarația de avere nu trecuse asta. Într-un dosar a ajuns la el mai întâi cazul lui Maximilian Bălășescu, celebrul procuror cu vrăjitoarele, șpăgile și înregistrările din toalete. După aceea am depus și un dosar privindu-l pe Mihai Gheorghe, în care apăreau acte și autorizații despre care susțineam că erau false, inclusiv o racordare ilegală la rețeaua de electricitate. Actele și autorizațiile erau toate false, inclusiv de la primărie. Ăsta nu poate să fie prim-procurorul județului Ilfov. Las-o încolo de treabă. Ziceau: „Nu, că-i frățior cu noi”.  Domnul Lucian Netejoru — eu i-am făcut plângere și am demonstrat, cu martori, că este mason. Ce fac cei de la Marea Lojă Națională din România? Îi fac o adeverință că de trei ani nu mai activează, deși exista și o fotografie de la o ținută masonică făcută cu două săptămâni înainte. Nu era mai simplu să-și declare apartenența? „La loja cutare activez.” Care-i problema? Că nu-i reproșa nimeni apartenența. Problema venea în momentul în care falsificai sau nu completai declarația de interese. Abia atunci era infracțiune

Vlad Mercori: Poate e modul lor de a pune în scenă povestea aia că masoneria nu e o organizație secretă, ci discretă.

Florin Ghiulbenghian: Bun. Discretă față de cine? Dacă ai legi clare, exprese, de ce nu le respecți? Pentru că te-ai obișnuit să nu respecți nimic ca politician, ofițer, milițian, magistrat român. Sunt foarte mulți care și-au declarat apartenența. Și, în general, dacă te uiți la parcursul lor, descoperi că sunt oameni care n-au furat, n-au făcut tâmpenii, nu pot fi acuzați de potlogării sau altceva. Și și-au asumat apartenența la masonerie, pentru că nu o vedeau ca pe un impediment în viața lor de zi cu zi.

Vlad Mercori: Cred că și George Ivașcu, care a fost ministru al Culturii, era mason.

Florin Ghiulbenghian: Da. Dar el nici n-a ascuns, cred. La fel era Ducu Darie, Dumnezeu să-l ierte, fostul director de la Bulandra. Extrem de asumat. Și mulți alții. Florian Pittiș participa la conventuri, s-a lăsat filmat, a discutat despre masonerie. N-a avut nicio problemă. Vorbim de persoane publice, inclusiv actori și regizori.

Vlad Mercori: Deci, pe măsură ce te ascultam, deveneam tot mai curios de cine se ascunde la Iași și de ce se ascunde. Nu cine sunt, ci cine se ascunde. Aia mă interesează.

Florin Ghiulbenghian: Acum, așa, să ne asculte toată lumea: o să-ți dau o listă cu vreo 150 de masoni din Iași, telefoane, adrese, CNP-uri. Alea le anonimizăm.

Vlad Mercori: Chiar vreau. Zi-mi aia grea cu SIE, ca să echilibrăm balanța. Tot îi pocnești pe toți, mai puțin pe cei de la serviciul secret al armatei. Deși ai vorbit despre unul dintre… cineva menționat astăzi era fix din zona aia, dar m-am abținut să pun degetul pe el.

Florin Ghiulbenghian: Poți să-l pui. Nu am problemă.

Vlad Mercori: Hai să-l lăsăm așa, că nu sunt convins. Mi-au spus două persoane despre respectivul că a fost împins constant de serviciul secret al armatei, dar n-am atât de multă încredere în oameni.

Florin Ghiulbenghian: Dacă e vorba de domnul Botoș, el a fost șeful. De ce nu prea vorbesc despre SIE și DIA? Competențele acestor servicii, deși diferite, nu prea au legătură cu potlogăriile românești, din România. De ce? Unu: SIE nu are competență pe teritoriul României. Nu prea acționează pe teritoriul românesc, decât atunci când trebuie să-și legendeze operativii pe care îi trimite în străinătate. Ți-am promis că vorbesc de unul. Tatăl meu a fost „legenda” unui ofițer operativ SIE. Am vorbit cu el și mi-a spus că pot să-i dau numele: generalul Alexandru Omeag.

Vlad Mercori: Sandu Omeag?

Florin Ghiulbenghian: Alexandru Omeag a ieșit la pensie în 2006 sau 2007, din poziția de șef al Direcției de analiză-sinteză din SIE. Poziție grea. Adică, după directorul SIE, este una dintre pozițiile importante. Ai operativii și ai analiza-sinteza — astea sunt direcțiile mari ale serviciului. Înainte de asta a fost rezidentul român la Moscova, în Ambasada României. Și înainte fusese și în Franța, sub alte nume. N-o să-l găsești. Da. Un om care, știindu-se că e operativ român, totuși a avut curajul să meargă la Moscova, unde putea oricând să fie luat și să i se spună: „Toarnă.” Și trebuia să toarne, că îl chinuiau până vorbea. Totuși, un om care și-a dedicat viața structurii. Și dacă te uiți la el, are o căsuță cu patru camere, fără etaj, și o mașină normală. Și putea să facă multe. La analiză-sinteză în SIE puteai să ai operațiuni cu o sută de corporații, inclusiv americane. N-a făcut-o. Și nu e singurul. Și în Franța, și în Rusia, omul ăsta chiar și-a riscat viața. În Franța, la începutul anilor ’90, nu se știa exact: suntem comuniști, nu suntem comuniști? Și este un om care ne-a ajutat. Scrierea proiectului „România momentului zero” i se datorează într-o oarecare măsură, precum și multe alte lucruri bune făcute pe fundație.

Adică sunt oameni care, după ce ai stat 15-20 de ani pe afară, de multe ori fără acoperire diplomatică, sau dacă aveai acoperire știai că ești țintă, vii aici și descoperi cât de mult fură colegii tăi din SRI, din DIPI sau din alte structuri. Asta e diferența pe care o văd eu la SIE. Nu e doar una de pregătire și educație, ci și una de felul în care au văzut România și au înțeles să-și iubească țara. Nu sunt SIE. Știu, aproape toți au crezut, dar s-au convins că nu sunt SIE. De asta îmi permit să vorbesc și de bine, și de rău. Lucruri rele s-au întâmplat, da. Bebe Tănăsescu, fost adjunct în SIE, la ieșirea la pensie, cred că la sfârșitul anilor ’90, a încercat să intre pe piața de armament. Să vândă. „Bă, sunt bani, avem relații.” Numai că relațiile acelea nu sunt ale SIE, ci ale ofițerilor și generalilor din armată. Competențele SIE sunt pe spionaj politic și economic. Competențele pe spionaj militar aparțin DIA, iar secțiile de atașați militari țin tot de zona asta. Ca să fii trimis afară ca atașat militar, rar ai o funcție grea la nivelul Ministerului Apărării. Acolo, la înzestrare, în colegiul de conducere al ministerului, ai generalii grei, cu funcții. Ei decid ce se cumpără, ce se vinde, ce se scoate din stocuri și la ce preț, nu un biet operativ DIA. Sunt multe lucruri pe care ei nu le pot face.

În schimb, ca ofițer SRI, dacă ești pe economic într-un județ, ai acces la diverse informații. Nu trebuie să fie toate corecte. Dar te poți duce la orice om de afaceri pe care l-ai prins cu ceva și să-i spui: „Avem nevoie și noi de X, de atâția bani. Avem o acțiune” sau „Nu-i bine ce ai făcut”. Sau: „Du-te la ăla, că te ajută cu licitația aia. Te duci din partea mea.”

Vlad Mercori: Puteai. Dar făceau?

Florin Ghiulbenghian: Făceau. Foarte mulți făceau. Și fac în continuare. Asta e marea problemă. Și au puterea să o facă. Pune-te în poziția unui ofițer DIA sau SIE. Mă duc, nu știu, la o fabrică de mobilă și spun: „Știu că ai vândut mobilă ministerului cutare, ai luat atâta. Ia vezi că ai și la noi de cotizat.” Păi îți râde omul în față, că n-ai ce să-i faci. N-ai instrumentele și elementele legale ca să poți să-i faci ceva unui om de afaceri, unui primar, unui președinte de consiliu județean sau altcuiva local. Ca SRI ai asemenea instrumente. Ca DIPI ai. De asta spun că sunt două lumi. E mult mai mare numărul celor din SRI și DIPI care fac și altele pe lângă serviciu, față de DIA și SIE. Dar explicația e logică: ține de competențele lor legale și de mijloacele pe care le au la dispoziție.

Vlad Mercori: Și de asta îi iei tu la inimă mai mult pe cei din SIE și DIA?

Florin Ghiulbenghian: Am prieteni foarte buni și în SRI. Și oameni care au fost decenți și și-au văzut de treabă. Știu mulți. Nu am o problemă. Din DIA, cu atât mai mulți. DIPI are și o istorie proastă. Nu vreau să intru în detalii.

Vlad Mercori: La ce te referi prin istorie proastă?

Florin Ghiulbenghian: La formare au intrat revoluționari, au intrat unii care nu aveau nicio legătură cu munca de informații sau cu cercetarea penală. Nu înțelegeau și făceau alte prostii. În 1990 nu au fost doar foști milițieni; au fost și oameni care nu aveau nicio treabă cu miliția. Sunt sute de ofițeri. Am și lucrat cu unii dintre ei, în dosare locale și naționale. Intervenea câte unul de la DIPI să „închidem ochii” aici sau acolo. „Păi de ce?” „Nu știu.” „Nu vorbim Dvs. cu doamna procuror sau cu domnul procuror să ne lase să continuăm ancheta?” Sunt lucruri pe care le-am trăit. Nu știu cât se mai întâmplă acum, că nu mai vreau să le trăiesc.

Vlad Mercori: Eu am aflat de existența Direcției de Informații a Armatei cred că acum un an, un an și jumătate, doi. Habar n-aveam că există. Crede-mă pe cuvânt. De „Doi și-un sfert” cred că ai aflat mai demult, acum 10-15 ani, poate. Câți oameni sunt acolo? Adică, câți oameni muncesc la „Doi și-un sfert”, dacă știi? Vorbim de mii, zeci de mii?

Florin Ghiulbenghian: Cred că sute.

Vlad Mercori: Sute de oameni. Deci nu sunt chiar atât de mulți. Și la armată la fel?

Florin Ghiulbenghian: Cu poliția militară, secția de atașați… eu nu știu dacă sunt o mie de oameni.

Vlad Mercori: OK, deci nici acolo nu e o structură uriașă. O țară mică. Și totuși, ce voiai să-mi spui așa nasol de SIE?

Florin Ghiulbenghian: Când Bebe Tănăsescu a intrat pe armament, au început să apară niște amenințări și a murit extrem de repede. Nu știu din cauza cui și de ce, dar a dispărut.

Vlad Mercori: Fizic?

Florin Ghiulbenghian: Fizic. A murit. S-a participat la înmormântarea lui. Și vorbesc despre el pentru că el știa că este un domeniu în care nu are voie. Dacă te uiți la cei care fac comerț cu produse militare, nu știu să nu fie vreun ofițer de armată pe undeva. Pe undeva e firesc: trebuie să înveți, trebuie să știi ce faci.

Urmează Episodul 2, în care Florin Ghiulbenghian oferă detalii neștiute din culisele masoneriei: mecanisme, inițiere, loji, rituri și structuri de putere