(transcriere din emisiunea Geopolitica la Zi cu Daria Gușă la Gold FM)
Insula Kharg este insula prin care aproximativ 80-90% din petrolul și din gazele iraniene ajung în strâmtoarea Ormuz și sunt apoi trimise la prietenii iranienilor, la chinezi și, din când în când, la indieni. Dar acest atac asupra insulei Kharg, care a fost bombardată de americani, a fost un atac foarte atent. Americanii au încercat să nu distrugă absolut niciun obiectiv de infrastructură energetică, pentru că iranienii au anunțat foarte clar că orice infrastructură energetică lovită va veni cu contraatacuri de retaliere împotriva infrastructurilor energetice ale celorlalte state din Orientul Mijlociu.
Dar apoi am văzut că, de fapt, alte atacuri ale coaliției Epstein au lovit în infrastructură petrolieră. Aici vorbim despre un atac care a fost raportat ca fiind americano-israelian de Axios la început, asupra South Pars, cel mai mare câmp de gaze din Iran. Americanii apoi au negat această idee, au spus că nu ei au fost implicați, că din nou au acționat israelienii singuri.
Doar asta în sine este o declarație foarte gravă, faptul că israelienii acționează singuri în aceste acțiuni ofensive care ar trebui să fie coordonate de SUA. Și această acțiune a rezultat într-un contraatac iranian asupra Qatarului, în care iranienii au lovit cea mai importantă infrastructură de export de gaze naturale a QatarEnergy, aflată în Doha. Se pare că au fost raportate distrugeri foarte, foarte dăunătoare economiei qatareze.
Qatarezii s-au supărat atât de tare încât au și declarat că orice reprezentanți ai Iranului sunt de acum dați afară din țară, deși Qatarul se mândrea până acum cu faptul că este o țară de mediere, unde sunt acceptați toți diplomații străini. O lovitură foarte mare pentru qatarezi, care a rezultat și într-o creștere de 35% a prețului la gaze în Europa, pentru că această infrastructură a Qatarului ar fi și cea mai mare din lume atunci când vine vorba de gaze naturale. Cel puțin asta declară Bloomberg. Deci această greșeală a Israelului a venit cu consecințe majore nu doar pentru qatarezi, dar pentru tot restul planetei și pentru noi, pentru europeni.
Desigur, prețurile au ajuns la valoarea de acum nu doar din cauza acestor atacuri, dar și din cauza blocării strâmtorii Ormuz, despre care am mai discutat și săptămâna trecută. Cel puțin 16 nave au fost lovite de iranieni de la începutul războiului până acum, când încercau să treacă prin strâmtoarea Ormuz. Exporturile de petrol din Golful Persic au scăzut cu mai mult de 60% de când a început acest război. Până și alte industrii au fost lovite. De exemplu, compania Alba, adică Aluminium Bahrain, care este cea mai mare companie de export de aluminiu din lume, a trebuit să scadă producția cu 20%.
Vedem că toate aceste exporturi blocate vin cu consecințe majore. Aici vedem că se încearcă și tot felul de șmecherii prin care să se evite strâmtoarea Ormuz. De exemplu, în Arabia Saudită s-a redeschis oleoductul Est-Vest, cunoscut internațional ca Petroline. Din nou este folosit la capacitate maximă, nu s-a mai întâmplat asta de mulți ani, dar are o capacitate maximă de doar șapte milioane de barili pe zi, dintre care două milioane sunt folosiți oricum pentru consumul intern al Arabiei Saudite, deci doar cinci milioane de barili pe zi pentru export, mult mai puțin decât cele 20 de milioane de barili pe zi care treceau înainte prin strâmtoarea Ormuz.
Cum reușesc totuși chinezii sau alții să își primească petrolul prin strâmtoarea Ormuz? Foarte simplu, iranienii au creat o nouă regulă: toți cei care vor să tranziteze strâmtoarea cu petrol pentru diverse state trebuie să efectueze toate tranzacțiile în yuani, aceasta fiind valuta chinezească, deci vedem foarte clar cât de bine se coordonează iranienii și chinezii în acest efort de război. Și acum câteva zile, petrolierul Karachi, care transporta țiței de la Abu Dhabi, a reușit să traverseze în siguranță strâmtoarea Ormuz și să aducă acest petrol în Pakistan pentru că a plătit prețul petrolului în yuani. S-a reorganizat practic toată ideea tranzitului în strâmtoarea Ormuz și cred că va rămâne așa pentru mult timp, chiar și în urma finalizării acestui conflict.
Cred că ați văzut toate postările și declarațiile din ultimele zile, când Trump le-a cerut aliaților să îl ajute să redeschidă strâmtoarea Ormuz. A primit refuzuri categorice din partea tuturor, și a Germaniei, și a Franței, și a Marii Britanii, și a Japoniei, și a Coreei de Sud, și a Australiei. De China nici nu mai vorbim. Și s-a supărat foarte tare Donald Trump, s-a contrazis de multe ori. Ba a spus că nu are nevoie de niciun ajutor din partea nimănui, ba a spus că nu este normal că aceste state nu îl ajută, că ar trebui chiar ele să se ocupe de strâmtoare. Acum, SUA este de departe cea mai puternică armată din punct de vedere maritim. Nu există niciun stat din lume care să se compare cu SUA la acest capitol. Dacă la putere aeriană, la putere terestră sunt discuții, aici devin și Rusia, și China, la unele puncte chiar și tehnologia iraniană, dar SUA este cea mai puternică țară pe mări. Adică nu se compară deloc britanicii sau japonezii cu puterile pe care le au americanii, iar americanii le cer lor ajutorul.
Desigur că nu a putut nimeni să accepte, mai ales că intervine frica că în secunda în care acceptă, atunci americanii se vor retrage din acest război, se vor plictisi de acest război. Este exact aceeași frică care împiedică și liderii statelor din Golf, aici vorbim despre Arabia Saudită, despre Emirate, despre Qatar, care nu acceptă în niciun fel să intre și ei direct în război, pentru că știu că americanii se vor retrage imediat ce vor putea. Cam asta este problema americanilor astăzi: cum se pot retrage din Iran.
Dar Donald Trump a spus că pe el oricum nu îl interesează strâmtoarea Ormuz, a venit și cu ideea că SUA este cel mai mare producător de petrol din lume, de departe, interesantă afirmație, și că el are doar de câștigat din urma închiderii acestei strâmtori Ormuz. Foarte bine, să vedem câți aliați vor mai avea americanii alături după ce criza acestor prețuri va deveni și mai complicată.
Mohsen Rezaeei, un oficial iranian, a spus foarte clar care sunt cele două condiții pentru ca iranienii să decidă să oprească războiul, pentru că doar iranienii se pot decide cum să oprească războiul. Americanii și-au pus foarte multe obiective, iranienii au ca singur obiectiv acela de a supraviețui, de a rezista acestui baraj de atacuri americane. Și acest Rezaeei a spus că prima condiție este ca SUA să compenseze Iranul pentru toate distrugerile create, din punct de vedere financiar. Și a doua condiție este să primească o garanție drastică pentru viitor, că nu va mai fi atacat Iranul, ceea ce este imposibil fără retragerea totală a forțelor americane din Golful Persic.
Americanii se așteaptă astfel la un război mai lung. Pentagonul i-a cerut ca șeful să aprobe o cerere de finanțare la Congres de peste 200 de miliarde de dolari, având în vedere că costurile de război sunt în medie de 1 miliard de dolari pe zi în cazul acestui atac asupra Iranului. Azi dimineață a apărut și o postare din partea lui Phil Stewart, care este reporterul-șef pe Securitate Națională la Reuters, care a aflat că administrația Trump se gândește să mai trimită încă câteva mii de soldați în Orientul Mijlociu pentru a susține forțele de război. Deci, în mod clar, ne așteptăm la o continuare a acestui război, cel puțin încă câteva săptămâni, aș spune eu.
Iranienii încă nu au primit niciun motiv să oprească acest război. Chinezilor le merge bine, rușilor le merge bine. Iranienii nu stau atât de prost ca celelalte state din Orientul Mijlociu, pentru că ei au crescut chiar importurile de petrol și de gaze de la începutul acestui război. Americanii ies mai prost, pentru că s-au arătat ca un aliat pe care nimeni nu se poate baza. Un set de întrebări trimis de Politico la câteva mii de oameni din SUA, Canada, Marea Britanie și Franța, între 6 februarie și 9 februarie, a rezultat în faptul că deja de atunci, de la începutul lunii februarie, în fiecare dintre aceste patru state susținerea populară pentru China ca aliat principal al statului, comparativ cu SUA, este mult mai mare. În Canada, 57% dintre cei care au răspuns sondajului Politico au spus că preferă China, doar 23% preferă SUA lui Donald Trump ca partener. În Germania, 40% preferă China, respectiv 24% preferă SUA. În Franța, 34% preferă China, respectiv 25% preferă SUA, iar în Marea Britanie, 42% preferă China și 34% preferă SUA, și asta înainte să înceapă războiul din Iran. Deci vă dați seama că acum a crescut enorm preferința pentru China. Acesta este, până la urmă, scopul acestui război. SUA rămâne practic fără niciun aliat. Și Trump rămâne chiar și fără aliați interni, sau va rămâne, pentru că el va fi cel blamat pentru tot acest război.
Urmărește emisiunea integrală aici:
