UE umilită/Islandezii au ales libertatea și suveranitatea
La referendumul pentru reluarea negocierilor de aderare la UE islandezii au votat “NU”, ceea ce înseamnă o lovitură pentru speranța UE de a se prezenta drept atractivă în continuare. Este adevărat că mai sunt candidați în Balcanii de Vest și fosta URSS, dar este vorba despre săraci, care încă mai cred în Moș Gerilă, în UE care le va construi țările în locul lor.
Islanda era altceva, ar fi fost un trofeu, o țară dezvoltată din Vest care “de bunăvoie și nesilită de nimeni” ar fi dorit să adere la UE.
Pentru a se arăta atractivitatea UE, una era să ceară aderarea Bosnia sau Armenia și alta era să ceară Islanda.
Mainstreamul european a confundat dorința cu realitatea și sâmbătă, în ziua referendumului, presa internațională, bazându-se pe exit-polluri și numărători parțiale tot dădea știri ca acum, acum trece referendumul. În final s-a votat “NU”.
După anunțarea rezultatului, politicienii și presa de orientare bruxeleza au încercat să limiteze daunele de imagine suferite de UE pretinzând că s-ar fi votat “NU” din cauza drepturilor de pescuit în apele islandeze, pe care islandezii ar trebui să le împartă cu celelalte state UE după aderare. Adică ar fi vorba despre un motiv specific Islandei, nicidecum nu ar fi fost vorba despre “ideea europeană” care ar fi fost respinsă. Adică așa sunt islandezii cu balenele lor, mai exotici, n-ai ce să le faci.
Desigur că unul dintre motivele respingerii aderării a fost pescuitul. Însă motivul real a fost suveranitatea, decizia poporului islandez asupra destinului său. Totul are legătură cu criza financiară din 2010. Cererea de aderare depusă de guvernul islandez depusă în 2011 urmărea să atragă sprijinul financiar al UE pentru ieșirea din criză.
Până la urmă s-a renunțat la “calea europeană”. Dacă Islanda ar fi acceptat sprijinul financiar al UE ar fi fost nevoită să accepte și regulile europene, ceea ce ar fi fost o greșeală istorică. Islanda ar fi luat-o pe urmele României din 2010, sărăcită de Băsescu – Boc sau pe urmele Greciei, ajunsă falită și cu factura crizei care a fost plătită de poporul grec.
Poporul islandez a ales atunci o soluție de ieșire din criză potrivit intereselor sale, nu intereselor Bruxelles-ului și marii finanțe. De exemplu Islanda a refuzat “bail out”, adică salvarea băncilor falite cu bani publici și pe deasupra au mai și pedepsit cu câte 20 de ani de închisoare vinovații pentru criză.
În Islanda criza nu a putut fi aruncată pe seama poporului.
Islandezii țin bine minte ce s-a întâmplat atunci și au înțeles că renunțarea la suveranitate ar putea însemna un pericol mortal.
