În clasamentul universităților, China avansează, Franța pierde teren, iar Elveția rezistă

De Guy Mettan

Asia avansează, Europa pierde teren, iar Elveția rezistă: astfel ar putea fi rezumat cel mai recent clasament al universităților mondiale publicat săptămâna aceasta de Times Higher Education (THE). Pentru a fi corecți, ar trebui să adăugăm că universitățile anglo-saxone fac furori, întrucât englezii și americanii continuă să ocupe primele zece poziții. Dar este oare surprinzător, când evaluatorul este el însuși anglo-saxon și stabilește atât criteriile de calitate, cât și modul în care acestea sunt interpretate?

Trebuie remarcat, totuși, că cei doi campioni elvețieni, ETH Zurich și EPFL, înregistrează amândoi o ușoară scădere, întrucât ETH Zurich coboară de pe locul 11 pe locul 12 și este depășită de universitatea chineză Tsinghua, în timp ce EPFL coboară de pe locul 35 pe locul 36, din același motiv. Dar orgoliul elvețian poate fi satisfăcut, deoarece ETH Zurich rămâne, în pofida acestui mic recul, prima universitate din Europa. Dintr-un total de 2.297 de universități incluse în clasament, nu este deloc rău! China face însă și mai bine, deoarece are acum aproximativ zece universități între primele 50 și aproximativ 15 în top 100, fără a pune la socoteală Hong Kongul și Singapore.

Ascensiunea universităților asiatice, și în special a celor chineze, este, prin urmare, uluitoare, indiferent de sistemul de clasament utilizat: Times, Shanghai (ARWU) sau QS World. Pentru moment, China nu amenință hegemonia anglo-saxonă, care, prin Harvard, Stanford, MIT, Cambridge, Oxford, Princeton, UCLA, Imperial College sau Caltech, reușește, în continuare, să se mențină în top 10. Trebuie remarcat, în treacăt, și foarte bunul loc 8 ocupat de ETH Zurich în clasamentul QS World.

La nivel internațional, trebuie remarcat reculul general al universităților europene (cu cinci mai puține în Top 200) și reculul puternic al universităților franceze, care ies din Top 50 și nu mai au decât trei reprezentante în Top 200 (Regatul Unit – 24, Germania – 19), în timp ce Italia face un salt înainte prin evoluția celor două universități-fanion ale sale (Bologna și Sapienza din Roma). Este corect să spunem că Franța se descurcă mult mai bine în clasamentul Shanghai, grație cercetării sale de vârf (Paris-Saclay – locul 13 și Paris Sciences et Lettres – locul 33), și are o prezență onorabilă în QS World.

Tabelul următor ne oferă o bună sinteză a rezultatelor universităților elvețiene:

Dacă intrăm în detalii, constatăm că ETH Zurich scade ușor în clasamentele QS și THE, dar avansează în clasamentul Shanghai (de pe locul 22 pe locul 19), grație, în special, celor 22 de premii Nobel ale sale. EPFL, la rândul său, este stabilă în QS și înregistrează un recul foarte ușor în THE, situându-se însă mult mai jos (locul 43) în clasamentul Shanghai. Basel este singura universitate care avansează în ambele clasamente (QS și THE). Berna și Lausanne înregistrează scăderi atât în QS, cât și în THE, cu o scădere accentuată pentru Berna (13 poziții în THE). Geneva prezintă semnale contradictorii (recul în QS, avans în THE), cu o performanță remarcabilă și stabilă în Shanghai. În fine, Universitatea din Zurich avansează în QS, își menține un rang bun în Shanghai, dar lipsește din clasamentul Times, deoarece refuză să participe la acesta, din 2024.

UZH își justifică această alegere prin motive metodologice. Universitatea consideră, într-adevăr, că Times acordă prioritate cantității în detrimentul calității. Clasamentul său se concentrează prea mult pe indicatori cantitativi (precum volumul brut al publicațiilor științifice), în detrimentul calității reale a predării și cercetării. Universitatea îi reproșează, de asemenea, crearea unor „stimulente false”, în măsura în care cursa pentru indicatori generează prejudecăți academice nocive, determinând cercetătorii să producă volum pentru a urca universitatea în algoritmi, în loc să se concentreze asupra excelenței științifice. În cele din urmă, Zurich reproșează sistemului de evaluare THE lipsa de exhaustivitate, care nu reflectă diversitatea activităților unei instituții de învățământ superior.

Cele trei clasamente nu măsoară, într-adevăr, același lucru. Shanghai se bazează pe cercetarea de cel mai înalt nivel, QS acordă o importanță considerabilă reputației, iar THE combină predarea, cercetarea și deschiderea internațională. Prin urmare, este normal ca aceeași universitate să ocupe poziții destul de diferite.

Metodologia Shanghai (ARWU) se bazează pe elita științifică în stare pură. Dacă o universitate nu are laureați ai premiului Nobel sau ai Medaliei Fields printre foștii săi studenți sau profesori ori dacă nu publică masiv în revistele Nature și Science, este puternic penalizată. Defectul său? Ignoră complet calitatea predării, raportul dintre cadrele didactice și studenți și științele umaniste, care publică mai puțin sub forma unor articole indexate.

Times Higher Education (THE) reprezintă modelul holistic. Este un ecosistem universitar complet, care se interesează în special de mediul de învățare (reputația procesului de predare, raportul dintre doctoranzi și absolvenți) și de transferul cunoștințelor către industrie (finanțări private). Are însă dezavantajul de a acorda în mod tradițional o importanță foarte mare citării articolelor, ceea ce tinde să favorizeze artificial universitățile anglofone sau specializate în medicină.

În cele din urmă, QS World University Rankings pune accentul pe brand și pe capacitatea de angajare a studenților. Acesta măsoară cu prioritate atractivitatea internațională și integrarea profesională. Este singurul clasament care îi întreabă direct pe recrutori și pe companii care sunt universitățile ai căror absolvenți sunt cei mai căutați. Aproape jumătate din punctaj se bazează pe sondaje de percepție (reputație). Dar această tendință creează un „efect de ecou”, prin care universitățile cele mai vechi și mai cunoscute (precum Harvard, Oxford sau ETH) rămân solid ancorate în partea superioară a clasamentului.

În sfârșit, câteva cuvinte despre celelalte universități elvețiene. Acestea se prezintă destul de bine, în special cele din Ticino (251–300), aflate în continuă ascensiune, și cea din St. Gallen (251–300). Universitatea din Fribourg (401–500) și cea din Neuchâtel (601–800) urmează în plutonul principal, în timp ce HES-SO încheie clasamentul, în jurul locului 1.200.

Ce învățăminte putem trage din aceste rezultate diferite? În primul rând, școlile politehnice se descurcă bine, chiar foarte bine, în toate clasamentele: au performanțe atât în ceea ce privește excelența cercetării, cât și pe plan academic, în termeni de capacitate de angajare a absolvenților. Având în vedere cheltuielile de 75.000 de franci per student, față de 55.000 de franci în cazul Universității din Geneva, de exemplu, acest rezultat este logic.

Problema se pune în cazul universităților generaliste, precum cea din Geneva, care înregistrează o spectaculoasă ascensiune până pe locul 55 la nivel mondial în clasamentul Shanghai, susținută de cele 13 Premii Nobel și de excelența științelor medicale și a cercetării experimentale, dar are rezultate slabe în celelalte clasamente, fiind penalizată de reputația sa mediocră în rândul mediului profesional și de capacitatea relativ slabă de angajare a celor – prea? – numeroși studenți ai săi din științele sociale, drept, psihologie sau litere.

În condițiile în care bugetele tind să se restrângă, iar Berna înăsprește și ea finanțarea universităților, acestea vor trebui să facă alegeri – să privilegieze excelența în cercetarea științifică sau să mizeze pe capacitatea de angajare a studenților și pe caracterul generalist – deoarece nu vor putea excela în ambele domenii în același timp, mai ales dacă vor continua să privilegieze creșterea numărului de studenți în detrimentul calității acestora.