Un imbecil graseiat și-a bătut joc de mâncătorii de merdenele și a dat cu hate pe istoria unei familii care vinde mundanul produs de peste trei decenii în Piața Amzei pe motiv că margarina e unsoarea proștilor, doar untul e suprem.
Revolta boborală a erupt: ăia de la Mița Biciclista și-au luat-o major în freză de la mai toată România. Dar în spatele acestei revolte online stă de fapt răzbunarea influenkerilor pro-bolojeniști care au făcut muci în 24 de ore niște foști susținători cu vorba și cu banul ai lui Nicușor Dan.
Aaaa, că e pe meritatelea, că prostul ăla de asociat la Mița Biciclista a greșit, așa e. Dar tsunamiul de cancelare are la bază mecanismul de care v-am povestit, la care s-au raliat românii naivi sau de bună-credință revoltați că este atacată merdeneaua noastră tradițională.
Mă fascinează altceva: incredibila „abilitate” a acestui popor imbecil de a se preocupa de orice rahat, numa’ de lucrurile importante să nu fie vorbire.
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă poporul ar fi reacționat cu același patos merdelenesc și la creșterea TVA? La creșterea taxelor? Dacă s-ar fi năpustit asupra securiștilor și politicienilor care au generat anularea alegerilor?
Adică, băăă, atât de proști suntem.
Vine ditamai triplul campion european David Popovici și zice că statul sulii nu i-a dat banii cuveniți de circa doi ani și pe doi ani ca sume, și România tace. Dă-l, bă, naibii, și-au zis românii, ia Popovici de la Țiriac o sponsorizare și aia e. Nu, bre, e dreptul lui și al tuturor campionilor, potrivit LEGII.
Sigur, e mai importantă merdeneaua, nu-i important că e 10 lei litrul de benzină, că nu avem guvern de 110 zile, că băieții deștepți din energie tocmai își mai fac niște mendre de câteva sute de milioane profit cu care să își mai cumpere niște case în zone exotice.
Haleala noastrǎ de la raft nu mai are deloc capital românesc în ea
Pe români îi fute grija de merdenea, dar mănâncă și cumpără de rup de la străini. Străinii au învățat cât de fraier e acest popor, așa că ne bagă sub nas produse ce poartă denumiri „tradiționale”, emoționale, iar românii pun botul.
Un antrenor de fitness a inventariat cele mai populare mărci alimentare de la raft, arătând cât de puține mai sunt deținute de firme cu capital românesc. Site-ul Urmărește Banii a grupat câteva din clasele principale de produse, într-un demers clasic de patriotism economic.
Bogdan Erhu are și versiuni scurte video, pentru amatorii de TikTok, în care prezintă fiecare serie de produse în parte. V-am zis, de rahat e că se folosesc denumiri cu sonoritate neaoșă, sau nume de firme care au fost românești, dar puțină lume știe că au fost achiziționate între timp.
Pâinea e surprinzător dominată de o corporație din Mexic, după ce Grupo Bimbo a achiziționat Vel Pitar și Trei Brutari, producătorii sortimentelor „Pâine Boierească” și „Câmpenească”. Acordul Mercosur va influența și mai mult domeniul.
Variantele românești în panificație ar fi: Boromir (Râmnicu Vâlcea), Dobrogea (Constanța) și Pambac (Bacău).
Farmaciștii sunt români, clădirile sunt în România, rețetele sunt prescrise aici. Dar profitul de la marile rețele străine pleacă la Praga și la Mannheim.
Mărgăritar, cel mai popular brand de zahăr din România, și Coroniță sunt ambele Agrana — grup austriac cu sediul la Viena, care produce și zahărul cu marcă proprie pentru Penny, Metro și Selgros. Diamant era german (Pfeifer und Langen, firmă de familie din Köln din 1870) — fabrica de la Oradea s-a închis în 2018. În 1990 România avea 33 de fabrici de zahăr; azi mai are două care prelucrează sfeclă, la Roman și la Luduș. Consumăm circa 400.000 de tone de zahăr pe an, producem în jur de 100.000.
Pământul e românesc, sfecla e românească, fermierul e român — dar profitul se duce la Viena și la Köln.
Mihaela Neagu – o românca ce se bate singurǎ pe zahǎr cu giganții. Eu am în casǎ doar zahǎr Bod.
În lactate, Franța domină copios prin concernul Lactalis, care deține mărcile La Dorna, Fulga, Zuzu, Poiana Florilor, Rarăul, de la Albalact și Covalact. Olanda deține Napolact și Câmpina, împreună cu versiunile sub marcă proprie de la Mega Image, în colaborare cu Belgia. Lidl și Kaufland folosesc, desigur, investiții germane.
Versiunile românești de lapte ar fi: Artesana și Lăptăria cu Caimac.
La iaurt, hegemonia franceză e și mai mare. Prin Danone, care are Danonino, Activia, și Lactalis, care are mărcile amintite. Deși sună nemțește, Muller are acționariat din Israel. Lidl promovează iaurtul grecesc Pilos.
Opțiunile românești de iaurt sunt ceva mai multe, dar cu distribuție mai restrânsă: Artesana, Lăptăria cu Caimac, Monor, Sim, Ibănești, Solomonescu. (Care sună la fel de românesc ca Popescu.)
Caroli, liderul pieței de mezeluri din România, e mexican — Sigma Alimentos, la fel ca alte branduri din același grup: Campofrio, Sissi, Maestro, Primo. Vericom, Premia și Elit sunt chinezești — WH Group, cel mai mare procesator de carne de porc din lume. Reinert-Martiel e german. Porcii pot fi crescuți în România, fabricile pot fi în România, muncitorii pot fi români, dar asta nu înseamnă că profitul rămâne în România.
Eu cumpǎr mezeluri de la Cris-Tim care au Matache Mǎcelaru, mega gustoase. Din local, doar de la Oncos din Cluj.
Firma din Liban Tonelli controlează o treime din vânzările de ouă. Jucători importanți sunt: Framo și La Naturelle, din Italia, și Oul de Tinca, deținut de germani.
Pentru ouă românești puteți încerca: Agricola, Regalina și La Provincia.
Mincinoșii de la Comtim
1 din 3 porci tăiați în România ajung la o singură companie: Comtim, cu ferme în Banat — 49 de ferme proprii, peste 53.000 de scroafe, peste un milion de porci crescuți anual, și abatorul de la Freidorf, care clasifică peste 30% din carcasele de porc din țară. Comtim se descrie pe propriul site drept „brand autentic 100% românesc”, dar s-a numit, până în 2024, Smithfield România — cumpărată în 2013 de chinezii de la WH Group, în cea mai mare achiziție a unei companii americane de către o firmă chineză din istorie. Raportează azi prin Morliny Foods, pilonul european al WH Group. Fermele sunt în Banat, porcii sunt românești, angajații — peste 2.400 — sunt români, dar structura de proprietate duce, prin propria declarație a companiei-mamă, direct în China.
Trei dintre sosurile pe care le ai garantat în frigider chiar acum — Tomi, La Minut, Bunătăți de la Bunica — au aceeași proprietară: Orkla, grup norvegian cu sediul la Oslo, care în 2024 a vândut 40% dintr-o divizie-cheie unui fond de investiții american din New York. Knorr și Hellmann’s sunt britanice, parte din Unilever. Univer, deși sună aproape românesc, e unguresc. Olympia, muștarul din Tecuci, e produs de o familie de etnie turcă — dar rămâne o fabrică locală, nu o corporație globală. Și nu e doar profitul care pleacă: România importă anual 60.000 de tone de pastă de tomate din China, iar din cele 21 de fabrici de conserve care existau cândva, mai funcționează cinci, la 30% din capacitate.
Eu cumpǎr de la Arovit, e a clujeanului Dorin Bob.
BCR nu mai e a românilor de 20 de ani — cumpărată în 2006 de Erste Bank, grup austriac. Raiffeisen Bank e tot austriac, tot Viena — deci BCR și Raiffeisen, două bănci mari, un singur oraș. BRD e francez (Société Générale), ING e olandez, UniCredit e italian și tocmai a înghițit Alpha Bank România (fuziune finalizată în 2025), iar Citibank și-a vândut clienții persoane fizice către Raiffeisen în 2013. Anul trecut, sistemul bancar din România a făcut 15,5 miliarde de lei profit, conform Băncii Naționale — o bună parte pleacă la Viena, Paris și Amsterdam. Partea bună: cea mai mare bancă din România, Banca Transilvania, e românească — fondată de la zero în 1994, la Cluj, și e singura din top care a cumpărat, nu care a fost cumpărată.
BT rules. Tocmai au anuntat niste financiare extraordinare la 6 luni. Exim Banca Româneascǎ chiar face lucruri excelente pentru segmentul mai special pentru care este creat şi multe firme româneşti ar trebui sǎ le zicǎ celor de acolo bogdaproste. CEC, idem, s-a dezprǎfuit bine de tot in ultimii ani.
Un lucru important de reținut aici: antreprenorii români mai mici și medii nu au nicio șansă să intre în marile rețele de retail. Deținute, evident, de străini. Sunt curios cum vor schimba joaca Dedemanii, prin achiziția rețelei Carrefour. Dar să știți de la mine că nici românii ce pun mâncare pe masa românilor și care au ajuns în rețelele mari nu au zile ușoare cu rechinii pentru a sta pe rafturi. Sunt cocoșiți de taxe și chirii și numai ei știu ce fac ca să reziste.
Îl mai țineți minte pe prostoiul de Mandachi (foto jos) care dădea în 2019 duma cu #șîeu, de fapt, doar o mișcare de imagine pentru brandul personal? Mai țineți minte cum sute de mii de români și-au pus pe wall logoul imbecil al „campaniei”?
Atâta poate poporul ăsta. Să dea perfect din gură pe Facebook. Când e de pus osul sau cardul sau revolta la comun…
Analizǎ: Bulgaria a ajuns locul 1 în lume la stocarea energiei în baterii.
Bulgaria a devenit un lider global în domeniul stocării energiei în baterii, reușind să atingă în 2025 o capacitate suficientă pentru a transfera 77% din producția zilnică de energie solară către intervalele nocturne fără lumină naturală, arată o analiză publicată de Ember, think-tank specializat în domeniul energiei.
Până în mai 2026, capacitatea totală de stocare a energiei în baterii din Bulgaria s-a dublat, ajungând la… 8,6 GWh, potrivit datelor Ember. Creșterea spectaculoasă a fost favorizată de sprijinul acordat de stat și de simplificarea procedurilor administrative, iar specialiștii estimează că ritmul de dezvoltare se va menține cel puțin până în 2030.
Efectele se văd deja în sistemul energetic bulgar. În prima jumătate a anului 2023, energia solară nu acoperea practic deloc consumul de electricitate din orele de seară. Trei ani mai târziu, situația s-a schimbat radical: în 2026, energia produsă de panourile solare și stocată în baterii a ajuns să asigure, în medie, 24% din necesarul de electricitate al Bulgariei între orele 19:00 și 21:00.
„Bulgaria a înregistrat cea mai semnificativă transformare în rândul principalelor piețe analizate, o parte substanțială din creșterea puternică a producției de energie solară ajungând acum la consumatori și în afara orelor cu lumină naturală”, se precizează în raportul Ember.
Ceva emoționant
de Mara Bǎnicǎ
Am trait ieri o experienta care m a socat. Putin dupa pranz, am aterizat in Romania, pe aeroportul Baneasa. Nu sunt fan ridesharing, sunt pe vechi, prefer taxiurile. Hodorogite, poate murdare, dar cu benzi prioritare si cu șoferi vorbareti.
Ieri n am gasit niciun taxi. Si a chemat fii miu un Bolt.
Din masina s a dat jos un sofer care schiopata, sa ne ajute la valize. Extrem de politicos, ne spune ca in spate-dreapta e loc mai mult la picioare. Decid sa l las pe Dima, are 1.80. Intru in spatele soferului si vad pe scaunul din dreapta-fata..o copila de 4-5 ani. Manca mcnuggets si isi intinsese piciorusele pe bord.
Mi au trecut prin cap 3-4 variante ale povestii, doar cea pe care aveam sa o aflu, nu!
Pe scurt: de 3 ani jumatate, acest copil isi petrece viata intr un Bolt, alaturi de tatal ei. Mama se drogheaza si i a abandonat. Tatal nu a reusit de doi ani sa o inscrie la gradinita de langa casa, undeva la o margine de Sector 2, pe motiv ca nu sunt locuri. Si o cara dupa el, asa, in situatia asta.
I am facut aceasta poza, voisem sa i arat lui Bogdan si sa i spun si lui in doua vorbe situatia. Sa mi dea un sfat, eram blocata, iar fetita noastra are aproape 5 ani..
In timp ce tatal ne povestea cum e viata lor, Dima imi cere 40 de lei pe Revolut, sa i lase ciubuc in aplicatie. Eu scot o suta si i dau cash.
In tot timpul asta, imi trece prin cap varianta de inselatorie: prea totul era gri, prea povestea era parca spusa pentru un public calator care sa dea la final o spaga frumoasa.
Tatal avea un discurs elevat si patimas. Imi zic ca ceva trebuie sa fie dubios, dar mai bine sa fim pacaliti decat sa avem noi regrete: daca e adevarat, totusi?
Ajungem acasa, tatal coboara schiopatand, sa ne ajute, totusi, la valize. Ne luaseram la revedere de la micuta Sara (asa o cheama pe copila). Iar Dima ii intinde banii, impaturiti.
Tatal ne a refuzat. “Eu doar v am povestit, asa, ca m ati intrebat dumneavoastra”. Apoi si a luat la revedere si el.
Cursa a facut 49 de lei. Ce lectie de viata!
Prada de azi
True
Vremea păpuşilor gonflabile şi apogeul post-modernităţii
de Tudor Codiță
În politică, păpuşile gonflabile sunt nişte personaje.
Reale.
Plasate, de regulă, în poziţii şi posturi de mare greutate. Exact ca păpuşile gonflabile, practic, ele au o greutate foarte mică şi nu reprezintă, în sine, nici o valoare. Densitatea lor este atît de redusă, din cauza aerului de care sunt umflate, încît nu doar dau iluzia că plutesc, uneori chiar plutesc. Pe deasupra lucrurilor, pe deasupra realităţii, pe deasupra oricăror agumente şi consideraţii care ar încerca să le ţină legate de pămînt şi de pămînteni. În politica post-modernă, păpuşile gonflabile au maximă căutare datorită avantajelor pe care le oferă utilizatorilor.
Sunt uşor de fabricat, le găseşti oriunde şi ori de cîte ori ai nevoie de vreuna, se achiziţionează şi se umflă cu costuri relativ mici şi, ceea ce este cel mai important, datorită supradimensionării artificiale, sunt capabile să ocupe rapid cea mai mare parte din poză. Poza care trebuie arătată prostimii, în scopul de a fi ţinută în continuare în condiţia de prostime şi anume una liniştită, dacă nu chiar împăcată cu sine şi cu lumea în care viermuieşte.
Odată plasată în context, nimeni nu se mai vede de păşuşa gonflabilă. Nimeni nu mai are loc de ea, nimeni nu mai poate fi vizibil. Adică, suficient de vizibil ca să conteze. Fiind atît de puţin consistentă, păpuşa gonflabilă este uşor de manevrat. Este suficient să-i dai un bobîrnac şi pe dată şi-a schimbat poziţia, opinia, argumentul, baricada, cauza, alinierea, preferinţele culinare şi vestimentare. Orice, totul! Pentru păpuşa gonflabilă, nimic nu este imposibil sau inconsistent, pentru că ea însăşi este o întruchipare a inconsistenţei.
Păpuşa gonflabilă nu are idei, nu are opinii personale, nu are preferinţe, nu are idiosincrazii, nici greţuri de vreun fel. Le are doar pe cele ale ”Şefului”, cele care îi sunt dicatate de ”Mînuitorul de păpuşi gonflabile”.
Păpuşile gonflabile pot fi distribuite în orice rol: salvatorul mesianic, sperietoarea de şobolani, de păsări răpitoare sau de copii, Ioana D’Arc, Sfîntul Gheorghe omorîtorul de balauri, Sfîntul Mitică blajinul, Sfîntul Sisoe făcătorul de minuni, Arhanghelul Gavril, Mihail, Gabriel sau Uriel, după nevoie şi împrejurări, Ucenicul, Sluga sau chiar tovarăşul la parte cu Ucigă-l Toaca, Mama Zmeilor, Ileana Cosînzeana, fiecare dintre cei şapte pitici din jurul Albei ca Zăpada şi toţi la un loc împreună cu ea, Hamlet tatăl şi fiul, Romeo şi Julieta, Spaima zmeilor şi chiar Jumătate de Om călare pe Jumătate de Iepure şchiop!
Nu există rol care să nu i să potrivească sau pe care să nu-l poată interpreta fără ezitare, pînă la ultima replică, indiferent cît de proastă este prestaţia actoricească şi oricît de vehement ar protesta publicul din sală.
Evident, păpuşile gonflabile pot fi distribuite cu succes şi în roluri duble sau chiar triple. Din unghiul reflectorului din dreapta se vede faţa îngerească, din cel promovat de lumina din stînga se vede cu cea mai mare claritate coada de drac, atîrnînd peste nădragi. În sfîrşit, ultimul avantaj, deloc neglijabil, de îndată ce nu mai este utilă sau nu se mai potriveşte în rol, păpuşa gonflabilă poate fi dezumflată prin simpla scoatere a dopului care ţine prizoniere aerele de care e umflată.
La nevoie, pentru celeritate este suficientă o simplă împunsătură de ac. Repede, eficient, cu costuri minime! Cu atîtea avantaje şi cu o asemenea versatilitate, nu este de mirare că păpuşile gonflabile au cotropit, pur şi simplu, politica şi ”marea politică”. Nicidecum doar pe cea de pe malurile dîmboviţene, cum v-aţi aştepta, ci chiar pe cea de la case cîndva mari şi respectabile.
În Marea Britanie, după M. Thatcher, dacă te uiţi la ”galeria” primilor miniştri nu poţi să nu vezi succesiunea păpuşilor umflate, din ce în ce mai puţin consistente, din ce în ce mai ridicole şi inepte.
Aşteaptă la rînd clownul Farage.
În ziua în care ajunge şi ăsta prim-ministru, Regele Charles va trebui să-şi depună coroana şi să proclame disoluţia oficială a Marii Britanii.
Franţa se căzneşte să găsească un înlocuitor pentru păpuşa gonflabilă care ocupă actualmente apartamentele de la Elysee de frică să nu se trezească pe cap cu cealaltă păpuşă gonflabilă marca Le Pen.
În Germania, marile, ”istoricele” partide ale stîngii şi dreptei produc păpuşi gonflabile pe bandă rulantă şi se pregătesc să cedeze locul noilor şarje de păpuşi gonflabile din generaţia AfD.
America a căzut pe mîna păpuşii gonflabile Trump,
Rusia – pe a păpuşii macabre Putin etc.
La Bucureşti, invazie de păpuşi gonflabile: ionescu, popescu, georgescu, zaharescu, colţunescu, ipochimeanu, fane a lu zăpăcitul, naşa reta cea cu trotineta… şi etcetera!
Şi, post-modernitatea?
Păi, nu vă spusei: post-modernitatea este lumea lor, lumea păpuşilor gonflabile. Toată, de la un cap la altul şi de la un colţ la celălalt, după chipul şi asemănarea lor. Dar, mai ales, după lipsa lor de consistenţă şi de aderenţă la realitatea celor pe spinarea cărora s-au cocoţat.
