Autor: Aurel Badea
De ce și-a numit Sergiu Nicolaescu filmul despre Ion Antonescu „Oglinda”?
Mă urmărește întrebarea asta.
Putea să-i spună Antonescu. Putea să-i spună 23 August. Putea să aleagă un titlu solemn, eroic sau pur și simplu istoric.
Dar i-a spus Oglinda.
Și, după mai bine de treizeci de ani, mă întreb dacă Sergiu Nicolaescu nu a înțeles atunci ceva mai profund decât titlul unui film.
A înțeles dimensiunea lui Ion Antonescu în istoria României.
A înțeles că Antonescu nu avea să dispară odată cu plutonul de execuție de la Jilava. Că procesul lui istoric nu se va termina la 1 iunie 1946. Că românii se vor întoarce la el. Îl vor condamna. Îl vor apăra. Îl vor contesta. Îl vor cerceta. Se vor certa în jurul lui.
Pentru că, atunci când vorbești despre Antonescu, nu vorbești numai despre un om.
Vorbești despre România.
Despre război.
Despre Hitler și alianța cu Germania nazistă.
Despre Basarabia și Bucovina de Nord.
Despre trecerea Nistrului.
Despre Holocaust și despre crimele comise în timpul regimului Antonescu.
Despre 23 august 1944.
Despre Regele Mihai.
Despre venirea sovieticilor.
Despre procesul din 1946.
Și, inevitabil, despre felul în care noi, cei de astăzi, alegem să ne amintim toate acestea.
De aceea cred că Nicolaescu i-a spus Oglinda.
Nu pentru că în ea trebuia să-l admirăm pe Antonescu.
Ci pentru că, uitându-ne la Antonescu, urma să ne vedem pe noi.
Nicolaescu nu ne-a cerut să-l credem
Aici vreau să fac o precizare importantă.
Oglinda nu este adevărul istoric pronunțat prin sentință cinematografică.
Filmul lui Sergiu Nicolaescu a fost contestat. Regele Mihai a respins unele dintre scenele în care era reprezentat și unele dintre dialogurile atribuite personajelor. Corneliu Coposu i-a reproșat lui Nicolaescu denaturarea unor împrejurări istorice.
Foarte bine.
Așa trebuie să se întâmple într-o societate liberă.
Un regizor spune: eu așa văd istoria.
Un rege care a trăit acele evenimente îi răspunde: nu, lucrurile nu s-au petrecut așa.
Un om politic care fusese martor al epocii îl contrazice.
Vin istoricii.
Vin documentele.
Vin arhivele.
Vin alte generații.
Și discuția continuă.
Asta înseamnă istorie vie.
Nu obligația de a fi de acord cu Sergiu Nicolaescu mă face să spun astăzi că mi-e dor de el.
Dreptul lui de a pune întrebarea mă interesează.
Și atunci am ajuns la întrebarea care mă neliniștește
Mai pot eu să fac astăzi ceea ce a făcut Sergiu Nicolaescu în 1993?
Pot să vorbesc despre Ion Antonescu?
Nu să-i construiesc un cult.
Nu să neg Holocaustul.
Nu să minimalizez crimele regimului său.
Nu să transform victimele în vinovați și vinovații în victime.
Pur și simplu:
să vorbesc.
Să deschid documentele.
Să citesc procesul.
Să citesc ordinele militare.
Să citesc mărturiile.
Să citesc documentele germane, sovietice, britanice și românești.
Să pun întrebări despre deciziile lui.
Să încerc să înțeleg de ce le-a luat.
Să spun unde cred că istoriografia are dreptate și să întreb acolo unde documentele îmi ridică alte întrebări.
Și mi-am dat seama de ceva care mă tulbură mai mult decât orice părere despre Antonescu:
înainte să încep discuția, simt nevoia să mă apăr pentru faptul că vreau s-o port.
Aici este problema mea.
Ne suspendă postul?
O spun direct, pentru că suntem la televiziune.
Dacă vorbesc despre Antonescu, ne amendează? Ne suspendă postul?
Întrebarea poate părea provocatoare.
Nu este.
Este întrebarea unui om care cunoaște legea și care tocmai de aceea vrea să știe unde se termină interdicția legitimă a propagandei și unde începe libertatea legitimă a cercetării și a dezbaterii.
Legea română sancționează promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de genocid, crime contra umanității și crime de război. Sancționează, de asemenea, negarea, justificarea sau minimalizarea evidentă a Holocaustului.
Și este firesc să existe asemenea limite.
Dar aceeași construcție legislativă recunoaște un lucru esențial: arta, știința, cercetarea, educația și dezbaterea unei chestiuni de interes public nu pot fi confundate pur și simplu cu propaganda.
Curtea Constituțională a României a discutat tocmai această distincție în 2025.
Atunci întrebarea mea devine și mai simplă:
dacă legea face diferența, noi de ce am început să ne temem să o mai facem?
Antonescu nu trebuie scos din istorie
Ion Antonescu poartă răspunderea istorică și politică pentru crimele comise sub regimul pe care l-a condus.
Această realitate nu dispare dacă cercetăm și alte aspecte ale guvernării sale.
Dar nici celelalte aspecte ale istoriei nu trebuie să dispară pentru ca această realitate să rămână adevărată.
Istoria nu funcționează prin ștergere.
Un om poate lua într-un moment o decizie pe care istoria o consideră justificată și, în alt moment, una criminală.
Poate fi militar capabil și conducător politic responsabil pentru crime.
Poate recupera teritorii pierdute și poate lua apoi decizia de a continua un război cu urmări catastrofale.
Aceste lucruri pot exista simultan.
Tocmai asta face istoria atât de greu de suportat.
Dacă eliminăm tot ceea ce complică imaginea, nu mai facem istorie.
Facem propagandă.
Indiferent din ce direcție vine.
De aceea „Oglinda”
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât titlul lui Nicolaescu mi se pare extraordinar.
Oglinda – Începutul adevărului.
Observați că nici măcar nu i-a spus Adevărul.
Începutul adevărului.
Ca și cum ar fi lăsat loc celui care vine după el.
„Eu am privit. Acum privește și tu.”
Poate vei vedea altceva.
Poate mă vei contrazice.
Poate documentele de mâine vor modifica ceea ce credem astăzi.
Dar uită-te.
Asta este obligația unei generații față de istoria ei.
Să nu spargă oglinda numai pentru că imaginea din ea este incomodă.
Ultimul „La revedere”
Și mai este ceva care mă face să scriu astăzi despre Sergiu Nicolaescu.
Pe 12 decembrie 2012, și-a încheiat mandatul de senator.
Avea 82 de ani.
S-a ridicat la tribuna Senatului și le-a spus colegilor că nu mai candidase pentru că mai avea puțini ani de trăit și voia să-i petreacă în profesia lui.
Apoi le-a spus simplu:
„La revedere!”
N-au mai fost ani.
Au fost 22 de zile.
La 3 ianuarie 2013, Sergiu Nicolaescu a murit.
Privite astăzi, cuvintele acelea au ceva tulburător. Parcă omul știa că se apropie finalul.
Dar rămăsese cu gândul la profesia lui.
La film.
La poveștile prin care încercase, bine sau rău, să spună ceva despre România.
Și poate de aceea, dintre toate filmele lui, astăzi mă întorc la Oglinda.
Nu pentru a spune că Sergiu Nicolaescu a avut dreptate în tot ceea ce a pus acolo.
Ar fi absurd.
Mă întorc pentru că a avut curajul să se uite.
Și să ne oblige să ne uităm.
Mi-e dor de Sergiu Nicolaescu
Nu știu ce ar fi spus astăzi Sergiu Nicolaescu despre Ion Antonescu.
Nu știu dacă, având acces la documentele și cercetările apărute între timp, ar mai fi făcut același film.
Poate că nu.
Poate că Oglinda lui din 2026 ar fi arătat cu totul altfel.
Dar sunt aproape sigur de un lucru:
ar fi făcut-o.
Ar fi intrat din nou în istorie.
Ar fi stârnit scandal.
Ar fi fost contrazis.
Ar fi răspuns.
Și România ar fi discutat.
Poate tocmai asta îmi lipsește.
Nu Antonescu.
Nu nostalgia după o anumită interpretare a istoriei.
Curajul de a pune întrebări.
Dreptul de a greși.
Dreptul celuilalt de a mă contrazice.
Și obligația tuturor de a ne întoarce la documente.
Pentru că o societate care nu mai poate discuta despre trecutul ei nu îl face să dispară.
Îl lasă acolo, în întuneric.
Iar într-o zi trecutul se întoarce.
Sergiu Nicolaescu i-a spus filmului său Oglinda.
Poate că acesta este lucrul pe care l-a anticipat cel mai bine despre soarta istorică a lui Ion Antonescu:
că Antonescu avea să rămână, mult după moartea sa, o oglindă în care România va continua să se privească.
Uneori îi va plăcea ce vede.
Alteori nu.
Dar soluția nu poate fi să spargem oglinda.
Soluția este să avem curajul să privim în ea și să spunem adevărul întreg, inclusiv atunci când adevărul ne contrazice.
De aceea, astăzi, spun atât:
Mi-e dor de Sergiu Nicolaescu.
Mi-e dor de curajul de a ne privi istoria în Oglindă.
